despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (285)

Doar să știm – „KoGyros” s-a închis, în locul lui – pe Fabrica de chibrituri – e un „döner”

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Case căzute 433 – str. Nicolae Caramfil 15

scris de Ando

Cu gardul ăla mizerabil de tablă, nu sunt sigur că asta e adresa cadastrală corectă. S-ar putea să fie localizată undeva, după colţ, pe Aleea Priporului. In orice caz, scheletele astea de beton sunt imediat în spatele ambasadei Chinei şi zac în starea asta de mai bine de… douăzeci de ani, culmea, într-o zonă suprasolicitată din punct de vedere imobiliar.

mai multe despre Case căzute

Matty

7 mașini vechi CXXXVIII

de Ando, Bobocul și HM

Episodul 138.

Cineva care chiar iubește Volvo-urile a mai adus unul acasă!

 

O fi el cam… Pobedă, da-i totuși Volvo 544.

Într-o curte prăpădită la margine de București, un Moskvici, ale cărui ornamente ne duc cu gîndul c-ar fi un 403.

Un vestigiu al transporturilor rutiere: printre primele modele de remorci pe care le-am folosit în flota noastră de camioane.

Mașina care-a dovedit că le poți avea pe toate. Opel Zafira mi-a plăcut din prima.

Ford Scorpio a fost o mașină de ispravă: o avem și din prima, și din a doua generație – că atîtea a avut; dup-aia a venit Mondeo.

    

Chevrolet Astro – prima generație – nu rău pentru sfîrșit de ani ’80, cînd a apărut.

… nici Mercedes Vito n-a fost de lepădat, un deceniu mai încolo.

cu imagini și de la Cosmin Dragnea

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Matty

Din fugă (98): „foamete” la Foişor!

scris de Ando

Micuţa patiserie de pe colţul ăsta s-a închis anul trecut.

Credeam că e ceva temporar, pe bază de… pandemie, dar nu, este închisă şi acum. Păcat! Făcea, mai ales, nişte strudele cu măr foarte reuşite.

Deci, aviz amatorilor: pe aici nu mai găseşti de unde să iei ceva cald, adică un covrig sau o merdenea! Văd că şi Reina Kebap e în stand by, cu vitrinele acoperite cu hârtie. (Ba-i Reina, ba-i Zeina, important e… că nu e).

Mai trăieşte, alături, un butic, dar aici găseşti numai preambalate reci, gen „croissant” sau  chipsuri şi… automatul de cafea.

Curios şi trist lucru, având în vedere că în această piaţetă se încrucişează mai multe trasee de autobuz şi troleibuz, e şi spitalul de ortopedie, deci – după mine – clienţi ar fi.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

mare-i grădina blocului!

Fără comentarii – doar poze.

Matty

Absurdul la el acasă – ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții!

scris de Mini-Economicus

Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !

Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…

Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?

Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?

O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂

Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!

Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??

Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??

Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?

Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?

Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”

Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!

  1. Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
  2. Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
  3. Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!

Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!

Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?

Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??

Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…

Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!

Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!

Greu plătim amintirile tinereţii…

Matty