despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Matty: una pe zi

V V C XIX – scris și rămas

de Ando și HM

… de curînd, ne-am uitat pe frontispicii, căutînd urme ale trecerii anilor păstrate frumos. Inscripțiile mari sar în ochi – dar e plin în juru-ne de mici lucruri peste care trecem cu vederea.

Odinioară era o mîndrie atît pentru arhitect cît și pentru constructor să-și lase numele scris pentru posteritate. Vreme multă-i de cînd „executantul” clădirii și-a pus literele de bronz pe perete. Sub ele, mai apoi, vreun gospodar a scris unde-i gura de apă, în ajutorul pompierilor. Vedem și la ce număr de telefon puteam să-i chemăm în caz de Doamne-ferește: 08. Numărul acesta scurt a intrat în vigoare în anii ’50. Mai tîrziu a devenit 081.

Sînt multe plăci cu nume de arhitecți; istoriile lor sînt interesante mereu. Dar și cînd scrie altceva – în plus – pe ele… e și mai interesant.

 

Dăm, desigur, și peste banalități; rămășițe ale vremurilor cînd domnii tovarășii artiști o duceau bine sugînd de la țîța Statului.

O inscripție care mi-a mers, recunosc, la inimă

Și-o frumusețe de nume de stradă – „Callea Călărașilor”. Cîndva se spunea „cassă”, mai țineți minte, la ghișeul de plată.

Alte frumuseți de colecționat sînt monogramele meșteșugite-n fier, pe porți și garduri. Iată ce frumos se citește și azi „R.M.S.” pe gardul blocului monopolurilor de stat din piața Lahovari:

… încheiem. Cin’ să mai știe ce-o fi fost scris pe săgeata asta ruginită? Nimeni.

Matty: una pe zi

printre cărți și librării, acum 90 de ani

… prin biblioteca digitală a României se găsesc, cuminți, niște almanahuri ale graficei române, de pe la sfîrșitul anilor 20 – începutul anilor 30: multă vreme a trecut. Răsfoindu-le, dădui, fără să mă mir, cam de-aceleași probleme ale Țării ca și azi; nimic nou sub Soare!

Ne plîngeam și-atunci că oamenii-s analfabeți; ne plîngeam și-atunci „că mergem greșit”; ne uitam și-atunci cu groază la Viitor și cu nostalgie la Trecut…

Ce s-a schimbat? Ia, poate, tonul… stilul: măcar pe vremea aia cei ce scriau o făceau nițel mai bine. Să privim, deci, cu simpatie peste umăr – și să spicuim cîteva idei.

Cartea! – frumos lucru. Să-ncepi a o iubi, încă din copilărie: oare cum trebuie să fie ea, cartea, ca s-o iubești? Cezar Petrescu – cu haru-i cunoscut – spune că Abecedarul trebuie să fie și frumos, nu doar funcțional; copilul să-l iubească, fermecat, ca pe-o carte minunată – nu împovărătoare. Avea dreptate, nu? Aidoma gîndea și Agîrbiceanu.

 

Ilustrația, deci, avea o importanță covîrșitoare. Urîțenia ilustrațiilor de carte pentru copii, însă, este perenă: mergeți la librărie de vă uitați.

Școlarul – și ieri, și azi – era dator să-nvețe; doar că… inima-l trage mereu spre altele; „sport și iară sport!” – se plîngea Dongorozi… azi ar scrie, poate, „pariuri și iară pariuri”…

Am pomenit mai sus de librărie – templul cărții. Librarul – credea Simion Mehedinți – nu se cădea a fi un fitecine; TeodorescuBraniște mergea mai departe, văzîndu-l ca pe-un duhovnic, fiindcă „nu poți minți cînd cumperi o carte”. Doar că… of! Doar că librăria începea să fie băcanie. Librarul, un nepriceput. Cartea, o marfă. Tot Cezar Petrescu înfățișează necazurile negoțului cu cartea.

  

Cîtă vreme a trecut! Război, nenorociri, schimbări de viață. Doar vaietul intelectualului îi același. Să fim, deci, optimiști? N-o fi dracul așa negru?

Matty: una pe zi

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… alte chioșcuri

pregătit cu Ando și C. D. Mocanu

Mai vedem cîteva chioșcuri vechi din Bucureștiul vechi: surprinse prin colțuri de ilustrate, dar și din cartea „Străzi vechi din Bucureștiul de azi” a lui Alexandru Ofrim. Poate și cîteva vorbe despre ele? Nu prea.

Cea mai proaspăta imagine e din ’83 – de la Andrei Bîrsan, care ne-arată un chioșc la Muncii; leit celui ce mai supraviețuiește azi pe Banu-Manta.

Chioșc în fața Ateneului; model vechi dar și mai vechi:

 

O vedere de pe colț la Patria, pe cînd mergea tramvai. Și nici „Patria” nu era încă „Patria”…

… din nou pe Academiei; și mai jos, peste drum de Cișmigiu, la Ministerul Justiției.

  

Mergînd spre Unirii – piața cea de odinioară; pe fosta stradă Carol, înspre Sfîntul Anton; și pe Gîrlă…

   

Tot Unirii – într-una din imaginile lui Adrian Mureșan din ’62.

Mai dincoace: unul lîngă magazinul pe care l-am mai prins ca „1001 articole” și altul la podul cel vechi de la Izvor.

Pe lîngă Universitate, văzînd de sus fosta amenajare a pieței, dar și zona Colței.

La Gară? hai și-acolo:

Moșilor cu Ferdinand

… dar și-un loc neidentificat cum se cuvine; ca să rămîie treaba-n aer, cum s-ar zice.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Matty: una pe zi

Jurnalul realităţii (XXIII) – Cu ce se ocupă Poliția Locală

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 25 noiembrie 2016

Știre difuzată de un post de televiziune

Doi polițiști din cadrul Poliției Locale Sector 3 care se ocupau cu fluidizarea traficului în intersecția Mihai Bravu cu Baba Novac, au oprit un conducător auto. Invocând o încălcare a reglementărilor legale, fără prea multe comentarii, cei doi i-au solicitat suma de 200 lei pentru a uita contravenția pe care tocmai o constataseră.

Omul nu a cerut explicații, nu a protestat. A scos bănuțul.

Puțin mai încolo, pe Baba Novac, a întâlnit o mașină a Poliției Naționale. S-a oprit și le-a relatat polițiștilor pățania prin care tocmai trecuse.

Fără ezitare aceștia s-au deplasat la locul faptei. Folosind mijloace de ei știute i-au „făcut” pe cei tocmai îndestulați. Bazându-se probabil pe solidaritatea de breaslă, la adăpostul întunericului din mintea lor, au recunoscut faptele întocmai cum le-a povestit șoferul contravenient.

Au fost conduși pentru cercetări la Secția 12 Poliție și apoi reținuți.

Pățanie personală

Cu două – trei săptămâni în urmă, întorcându-mă de la țară m-am oprit, așa cum o fac de mulți ani, să las la unul din locurile special amenajate resturile menajere, cele pe care inevitabil orice gospodărie le produce.

Conțăranii mei le aruncă la liziera pădurii, în afara localității în șanțurile drumului sau pe malurile Ialomiței. Eu le car la București. De această dată o pungă cu gunoi menajer, una cu haine vechi, curate, încă utilizabile și una cu peturi.

Aproape de casă, în capătul dinspre Baba Novac al aleii Bucovina, vizavi de parcarea din fața cinematografului Gloria sunt amplasate două tomberoane și patru containere pentru colectare selectivă (deșeuri de echipamente electrice și electronice, plastic și metal, hârtie, sticlă). Blocurile cu patru etaje dinprejur sunt prevăzute cu spații exterioare special amenajate pentru depozitarea gunoiului. Locatarii folosesc însă și dotările de la colț de stradă.

Acolo m-am oprit! Containerul pentru peturi dădea pe dinafară. Neavând încotro am aruncat toate pungile în cel mai apropiat tomberon.

Tocmai întinsesem mâna să închid portbagajul când atenția mi-a fost deturnată de scrâșnetul roților unei mașini.

Cu gestul înghețat la jumătate am întors capul fiind convins că aceasta se îndreaptă spre mine. Era o mașină a Poliției Locale Sector 3 care traversa strada perpendicular  dinspre parcare. (Aproape zilnic, în acea zonă, doi polițiști ard gazul așteptând să pice ceva.) Pe geamul deschis, șoferul în uniformă îmi făcea semne disperate să stau pe loc.

A oprit în spatele meu, cu botul lipit de bordură, stânjenind traficul pe o  bandă.

Într-o clipă am făcut un inventar al faptelor și acțiunilor mele recente. Nu am găsit nimic imputabil dar curiozitatea m-a luat în stăpânire. Ce putea justifica intervenția „în forță” a polițiștilor?

Agitatul de la volan a sărit sprinten din mașină. S-a prezentat rostind cuvintele în barbă, cu o viteză impresionantă. N-am înțeles ce a spus și n-am reținut nimic!

A urmat un dialog halucinant care avea să-mi sperie până și închipuirea.

– Dați-mi un act de identitate!

– Dar ce s-a întâmplat?

– Dați-mi un act de identitate!

Ca omul care nu are nimic a-și reproșa i-am întins Cartea de Identitate. A luat-o și fără să se uite la ea, arătând cu capul spre tomberon, m-a întrebat:

– Ce ați aruncat acolo?

I-am descris amănunțit conținutul celor trei pungi. M-a ascultat cu atenție și apoi a pipăit „corpurile delict” pentru a verifica sinceritatea spuselor mele.

– Nu aveți voie să depuneți gunoiul aici!

– De ce?

– Tomberoanele sunt pentru cei care mătură străzile.

Mi s-a arătat atunci, instantaneu, în toată splendoarea, adevărul spuselor lui Vasile Ghica potrivit căruia „în privința proștilor, natura este vinovată de două ori: întâi că i-a creat; apoi că nu le-a adus la cunoștință”.

– Am înțeles! Data viitoare voi lăsa pungile pe stradă pentru ca măturătorii să le ia și să le arunce ei la tomberon!

Vizibil surprins de reacția mea, după o pauză de trezire din buimăceală a replicat cam bâlbâit:

– Păi dacă vă prind, vă amendez!

– Domnule polițist, când eu mă feream de pândari dumneata nu erai născut. Nu mă vei prinde niciodată!

În timp ce omul legii reușise să mă uimească, un amărât, „abonat” al tomberoanelor, a examinat atent conținutul pungii cu haine și a trecut-o fără ezitare pe numele lui.

– Da’ peturile de ce nu le-ați pus în containerul galben?

– Pentru că e plin până-n gât și nu mai încape nici măcar un dop!

Omul, consecvent cu sine, a verificat personal gradul de umplere.

Cam dezamăgit, mi-a înapoiat Cartea de Identitate. Fără să spună nimic, nici măcar „Bună ziua!”, s-a urcat în mașină și a plecat. Iar eu, rămas fără vorbe, m-am uitat lung după vajnicii reprezentanți ai Poliției Locale Sector 3.

Vorbind serios

Mă număr printre cei care cred că Poliția Locală este o instituție necesară și utilă. A fost însă croită greșit fie din incompetență și ignoranță, fie cu intenție și bună știință.

  • De ce utilizează uniforme și însemne asemănătoare cu cele ale Poliției Naționale?
  • De ce atribuțiile și misiunile Poliției Locale sunt necunoscute comunităților în slujba cărora se află?
  • Cum sunt selecționați și recrutați polițiștii?
  • Procedura este corectă, obiectivă și transparentă?
  • Sunt polițiștii supuși unui examen psihologic serios atât la recrutare cât și periodic după aceea?
  • Cum sunt școlarizați aceștia știut fiind că până în prezent nu există o școală specializată pentru pregătirea polițiștilor locali?

Și lista întrebărilor poate continua.

Cu siguranță nu toți lucrătorii Poliției Locale sunt de „calibrul” celor „popularizați” mai înainte. I-am întâlnit deseori făcând treabă bună, cu profesionalism, dovedind că au mintea la ei și că stăpânesc bine litera dar și spiritul legii.

Până departe însă, mai e mult!

Matty: una pe zi

Case căzute 120 – Calea Călărașilor 69

tristă, ca aproape toată strada pe care se află…

calarasilor-69

mai multe despre Case căzute