despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

pe unde să ne plimbăm?

Fiindcă  e frumos afară – splendidă poate fi toamna-n București, dacă ai chef de ea! – mulți vrem să ieșim din casă.

Ne poate trage înapoi, desigur, frica de locurile aglomerate – centru, parcuri – așa că ne bate gîndul, firesc, să căutăm locuri frumoase unde să ne simțim atît bine, cît și un pic mai feriți.

Știți cîte plimbări am făcut prin București, așa că puteți alege una care să vă placă din serialul nostru dedicat, care are vreo 30 de episoade. E păcat să nu ne folosească experiența la ceva.

Dar cîteva vorbe-n plus n-au cum să strice, așadar așternem cîteva gînduri despre unde să ieșim în oraș haihui.

Cam toată lumea se duce prin Cotroceni; mai bine bateți partea dinspre bulevardul Eroilor și Palat, care-i mai puțin frecventată.

La fel, e prea la-ndemînă prin „capitale” – între Dorobanți și Aviatorilor – așa că puteți traversa și explora partea cealaltă, spre Kiseleff și spre Clucerului; oleacă mai departe – dar nu mult – e frumos între Mărăști și Mihalache, spre Domenii carevasăzică.

Cui nu-i place să se abată în spatele axei Magheru-Bălcescu? Cu cît te depărtezi mai mult de bulevarde – înaintînd, cum ar veni, spre Moșilor – e tot mai liber; așijderea și cînd intri în bucata asta de oraș dinspre bulevardul Carol.

Nu-i chiar rău și în preajma feliei adiacente bulevardului Dacia și străzii Eminescu – doar un picuț mai pitoresc, deja.

Cam la fel putem zice că-i și între Calea Călărașilor și Carol; plimbarea se poate întinde cît mai mult înspre marginea inelului central reprezentată de șoseaua Mihai Bravu. E destul de luat la pas venind și din spatele Foișorului spre periferie!

Niciodată n-o să piară farmecul unei incursiuni în zona colinelor Filaretului; vă puteți lăsa, fără grijă, spre 11 Iunie și Coșbuc – e interesant, chiar dacă nu tocmai curat.

Merge oricînd o plimbare între Cișmigiu și partea veche a Griviței, întrucît sînt destule locuri drăguțe și liniștite.

Uite cîte-s de făcut! Și-i loc pentru toată lumea.

Matty

Portrete şi întâmplări (XIV) – Şcoală fără manuale

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Suficiente argumente verificate practic pot infirma orice teorie. Într-o tălmăcire mai prietenoasă, aceasta este Legea lui Mayer.

Aşa zişii politicieni, încleştaţi în bătaia pentru un ciolan mai „îmbrăcat”, se tânguiesc azi că începe un nou an şcolar şi elevii, de grija cărora îşi rup cămaşa de pe ei, nu au tradiţionalele manuale. Cele pentru clasa a VIII-a nici măcar nu au fost tipărite. Suferinţa lor mă ţicură la inimă, îmi vine să-i pup pe frunte şi să le dau câte o acadea d-aia pe băţ, ca să aibă de lins ceva mai plăcut, numai să tacă, să nu-i mai aud.

Fiind copleşiţi de grija pe care le-o poartă cetăţenilor alegători nu au mai avut timp să citească (dacă or fi citit vreodată) şi altceva decât extrasele de cont. Au ratat astfel ocazia de a lua cunoştinţă de zicerea ştiinţifico–umoristică a lui Mayer. Din această pricină n-au înţeles că ne aflăm chiar acum sub puterea legii de care tocmai vorbirăm.

De vreo douăzeci şi cinci de ani şcoala a început nesmintit fără ca şcolerii să aibă unul sau mai multe manuale.  Aflaţi pe rând în capul trebii, niciunul dintre cei care fac bolboroci la gură nu a mişcat un deget pentru a curma păgubosul nărav. Şcoala şi-a văzut de treabă fără manuale iar învăţăceii au înţeles că nici nu sunt necesare. Geaba frăsuiala! Atâţia ani de experienţă practică au infirmat teoria că nu se poate instruire şcolară fără manuale. Ba se poate! Demonstraţia a fost făcută. Dʼaia, nici de această dată elevii nu le vor primi! Mayer a avut dreptate!

Trecerea mea prin învăţământul preuniversitar a durat treisprezece ani şi nu pentru că am rămas repetent. Asta era pe atunci durata normală a studiilor pentru un tânăr care alegea ca la absolvirea liceului să obţină şi o calificare profesională temeinică. Sacrifica un an, dar merita!

Nu s-a întâmplat niciodată ca în ziua 15 septembrie a fiecărui an să nu găsim pe bănci cuvenitele manuale. Erau toate, erau noi-nouţe şi erau gratuite! La vremea aia, lumea în care trăiam avea altă croială. Şcoala era o chestiune serioasă, tratată ca atare de autorităţi, dar mai ales de beneficiari. Cel care, de la mare dregător la simplu elev, nesocotea regulile trăgea ponoasele.

În toată cariera mea de elev am fost prins în două incidente locale având ca subiect şi ca obiect manualele. Ambele s-au petrecute pe durata celor cinci ani de liceu.

Anul şcolar 1970–1971 se apropia de sfârşit. Rămăseseră câteva zile. Urma să încasăm bursele şi să plecăm în practica de vară. Cele două săli de clasă folosite de electricienii anului II se aflau la ultimul etaj al tronsonului mic dinspre strada Podul Giurgiului.

De cealaltă parte a culoarului, uşă în uşă cu clasa mea (II-B electro) era Contabilitatea. Acolo avea bârlog contabilul, un tip bizar venit de la Trustul Energomontaj. Ne-a atras tuturor atenţia pentru că purta ochelari cu lentile rotunde şi cu ramă groasă (ca ai luʼ mama mare),  folosea mânecuţe pentru a-şi proteja sacoul şi… nu răspundea când, politicoşi, îl salutau elevii.

Înaintea unei ore de curs uşa s-a deschis cu nerv şi în pragul ei a apărut vecinul care, fără să păşească înăuntru, ne-a anunţat răstit:

– Mâine să predaţi la Magazie manualul de desen! Dacă nu-l aduceţi vă blochez bursele!

Fără vreo legătură cu insolita solicitare a contabilului sau cu ameninţarea imposibil de dus la bun sfârşit, hotărârea de a păstra cu grijă toate manualele de specialitate, inclusiv pe cel de desen tehnic, era luată  mai demult. N-aveam niciun chef să intru în dialog cu bădăranul. În schimb am comentat ca pentru mine:

– Celor care nu sunt bursieri ce-o să le blocaţi? O roată de la bicicletă!

Am făcut-o cu voce cam tare şi cum ocupam împreună cu Gigi C. prima bancă pe rândul de la uşă, m-a auzit. A schiţat gestul de a intra în clasă, dar s-a oprit. Şi-a dat seama probabil că e pe cale să scape în lucernă. Nu se bucura, nici pe departe, de respectul şi aprecierea de care beneficiau toţi ceilalţi: profesori, tehnicieni, maiştri, personal auxiliar… Era doar un ciudat.

Informată despre neobişnuita dispoziţie dată clasei, peste capul ei, de cel cu mânecuţe, tânăra şi frumoasa noastră dirigintă şi-a făcut cruce şi pe răspunderea ei, ne-a cerut să nu predăm manualul.

Am aflat apoi că fusese vorba de o iniţiativă personală a locatarului de peste drum menită să reducă cheltuielile. Spre deosebire de celelalte manuale, care aveau preţul de câţiva lei, cel de desen tehnic costa 24,00 lei. Diferenţa era semnificativă. Cred totuşi că folosul nu reprezenta mare lucru. În schimb imaginea sistemului de învăţământ putea fi grav şifonată. Bietul de el nu înţelegea că într-o şcoală socotelile contabiliceşti nu erau suficiente. Mai trebuia un pic de minte.

Am păstrat manualul şi am continuat să îl salutăm politicos, dar ostentativ. Nu ne-a răspuns niciodată. Privirea lui spunea mai mult.

Nu ştiu cum a decurs întrevederea pe care a avut-o cu directorul Alexandru Moşu. Încălcarea ierarhiei, depăşirea atribuţiilor, comportamentul de vătaf care taie şi spânzură, nu puteau fi tolerate.  Săpuneala primită l-a adus cu picioarele pe pământ. Calm, vorbind domol, cu zâmbetul pe buze, Moşu se pricepea ca nimeni altul să o facă.

După câţiva ani, găselniţa sămădăului de la Liceul Industrial Energetic a fost reinventată de alte genii care au avut puterea să o oficializeze şi să o  generalizeze.

***

Marile companii româneşti interbelice care aveau un sistem propriu de pregătire a lucrătorilor, de la ucenic la maistru, puneau mare preţ pe însuşirea desenului tehnic, limbajul universal pe care îl cunosc, îl folosesc şi îl înţeleg toţi tehnicienii lumii.

În anul 1944 a apărut, cu sprijinul şi aprobarea Direcţiei de Studii şi a Comitetului de Direcţie C.F.R., volumul Desenul tehnic geometric elaborată de inginerul Fl. M. Bărbulescu. Lucrarea conţine cca. 900 fig. ale construcţiilor desenului tehnic geometric, menite să îndrumeze şi formeze pe tehnicienii şi meseriaţii de tot felul.

A fost urmată la puţin timp de partea a doua, Desenul tehnic industrial”,  editată tot sub egida C.F.R.

Redactată simplu, intuitiv,  este un memorator util şi acum celor care se încăpăţânează să deseneze cu instrumentele clasice ignorând binefacerile calculatorului.

Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti (S.G.G.E.B.) avea un sistem de formare şi pregătire profesională  continuă,  foarte bine pus la punct, în care erau cuprinşi toţi meseriaşii. Indiferent de specialitate (electricieni, mecanici, găzari) sau de locul de muncă (Uzinele Grozăveşti sau Filaret, staţii şi substaţii electrice, Uzina de gaz, Serviciul Construcţia Reţelei Electrice…) programa cursurilor cuprindea desenul tehnic.

Valorificând experienţa de la Gaz şi Electricitate specialiştii care se ocupau de şcolarizarea  tinerilor energeticieni din liceele industriale organizate şi patronate de Ministerul Energiei Electrice au inclus desenul tehnic între disciplinele de pregătire tehnică generală parcurse de toată suflarea, indiferent de specializare (studiul materialelor, utilajul şi tehnologia prelucrărilor mecanice, rezistenţa materialelor şi mecanică tehnică), alocându-i în fiecare săptămână câte două ore cuplate, timp de doi ani.

În noul său local, inaugurat în septembrie 1969, liceul din Bucureşti dispunea de o sală specială,  dotată cu planşete individuale şi cu  facilităţi pentru utilizarea diapozitivelor şi a filmelor didactice.

Tainele meşteşugului  fără de care niciun tehnician nu este întreg ne-au fost desluşite cu mână sigură de tânărul inginer Petru CUNICER. Tot domnia sa ne-a călăuzit paşii pe drumul cam gloduros al studiului materialelor.

Era mecanic şi ca toţi cei care ne învăţau meserie (maiştri, tehnicieni, ingineri, profesionişti desăvârşiţi şi pedagogi iscusiţi) venise în învăţământ din sectorul energetic după ce trecuse de o selecţie foarte riguroasă.

Numele Cunicer, cu rezonanţe străine, este neaoş şi desemnează slujbaşul care aduna impozitul de-i zicea cuniţă, datorat pentru cirezile de vite din afara ţării aduse la păşunat în Moldova.

Imaginea perceptorului brutal, neînduplecat, câinos, nu i se potrivea. Era prietenos, vorbea cu blândeţe, calm, convingător, privindu-şi interlocutorul în ochi. Hotărât, tranşant, consecvent în opinii şi în atitudine nu făcea concesii sau compromisuri. Avea o uşoară deficienţă de auz şi asta îl determina să fie mai retras, mai rezervat în relaţiile cu semenii.

Se îmbrăca îngrijit, dar spre deosebire de ceilalţi profesori o făcea cu pricepere şi eleganţă. Purta sacouri.  Avea o întreagă colecţie. Le asorta cu pantalonii. Alcătuia combinaţii armonioase în care cămaşa şi cravata erau piese grele. Pe toate le alegea  cu gust şi asta ne fascina. Încercam să-i urmăm exemplul. Ne inspiram în alegerea ţinutei civile. Nu ne prea ieşea căci posibilităţile noastre financiare erau modeste. Eram deja infectaţi şi mai aveam puţin de aşteptat. Am înţeles ceva mai târziu că, prin exemplul personal, profesorul nostru de desen tehnic făcea educaţie.

La orele de curs se exprima clar,  precis fără prea multe vorbe de umplutură. Sintetiza cu grijă esenţialul şi transmitea doar informaţia utilă. De la diagrama Fier–Carbon  până la asamblările demontabile toate subiectele erau susţinute cu planşe, cu diapozitive sau cu filme. Aşteptam orele dumisale ca pe o binemeritată destindere. Împletea frumos utilul cu plăcutul. Găsea totdeauna timp pentru glume şi bancuri. Comenta cu haz, uneori şi cu subînţeles, diverse întâmplări din viaţa şcolii sau de aiurea.

Din proprie iniţiativă şi cu sprijinul unui director luminat susţinea conferinţe săptămânale despre istoria artei. Era pasionat şi o făcea cu pricepere utilizând un material video impresionant. Un adevărat eveniment cultural într-un liceu industrial.

Deşi se desfăşurau seara, la conferinţe participau elevi de la zi (veneau special sau rămâneau după program) şi de la seral (chiuleau de la ore), dar şi profesori. Se umplea sala de desen. Era de două ori mai mare decât o clasă normală şi tot mai trebuiau aduse scaune.

Profesorul nostru avea şi dar şi har. Făcea parte din categoria, puţin numeroasă, a dascălilor simpatizaţi deopotrivă de toţi elevii şi de toţi colegii de cancelarie.

Anul şcolar 1972–1973 a început  fără Petru CUNICER. O boală agresivă îl încerca şi îi punea viaţa în pericol. Mama, căreia îi povestisem câte ceva, se ruga pentru sănătatea lui. Sunt convins că o făceau şi alţii.

A revenit după o lungă perioadă de timp, cam slăbit, dar învingător. Îl întâlneam deseori pe holurile şcolii. Se oprea de fiecare dată şi schimbam câteva vorbe ca între doi buni prieteni.

Arhiva mea de suflet păstrează o singură fotografie în care apare profesorul de desen tehnic. A fost făcută în vara anului 1974 cu ocazia festivităţii care marca ieşirea în lume a unei noi promoţii de energeticieni.

L-am revăzut în toamna aceluiaşi an. Fusesem admis la Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic Bucureşti şi în două-trei săptămâni plecam în armată. Am mers la şcoală pentru a-mi lua la revedere de la câţiva oameni dragi printre care se afla şi profesorul Cunicer. Ne-am îmbrăţişat, ne-am urat de bine şi de sănătate … apoi au trecut anii. Nu mai ştiam nimic nou despre dânsul.

Am revenit în liceu, ca profesor plătit cu ora, în 1983. Bucuria revederii cu mulţi dintre dascălii care mi-au pus pe mână brăţara de aur a meseriei de electroenergetician nu poate fi descrisă în cuvinte. Omul, profesorul şi inginerul iubitor de artă Petru CUNICER nu se afla printre ei. Cu câteva luni înainte plecase definitiv în Israel.  

L-am iubit şi l-am preţuit ca pe un frate mai mare. Avea ceva de sfânt. Cred că prenumele Petru nu era întâplător. Pentru asta, indiferent unde s-ar afla, Dumnezeu îl are în grija Lui şi îl ocroteşte. Nu poate fi altfel.

***

A trecut practica, a trecut vacanţa de vară, am prăpădit bursele şi în septembrie 1971 ne-am întors la şcoală. Ajunseserăm în anul III. Am avut surpriza ca dintre manualele pe care le-am primit să lipsească unul, cel de fizică. Era o ciudăţenie care nu se mai întâmplase şi totuşi nimeni nu se dădea cu capul de colţul mesei.

Profesorul Mihail BIDIHON suplinea fără dificultăţi lipsa acestuia. Explicaţiile domniei sale, notiţele noastre şi culegerile de probleme reparau paguba. Tânărul director Moşu (!) avea însă motive de îngrijorare.

Am primit manualul după vreo două-trei săptămâni. Nedoritul şi stânjenitorul incident îşi avea obârşia în şcoală. Vecinul nostru de vizavi, socotitorul cu mânecuţe nu le comandase.  Alexandru Moşu nu l-a mai îndurat. Era prea mult. Straniul personaj care nu dezbrăcase haina de vătaf pe moşia Energomontajului a dispărut din peisaj. Nici nu mai conta din ce motiv a comis-o. Nesocotise rosturile şcolii şi de la asta i s-a tras. E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!

Azi, pentru chestii mult mai grave, nu răspunde nimeni. Făptuitorii sunt spălaţi, uscaţi şi promovaţi în timp ce învăţământul românesc se duce de râpă.

„Nu ar trebui întârziată o nouă reformă a Educaţiei, căci se înmulţesc indiciile de criză adâncă a domeniului în România:

  • calitatea slabă a forţei de muncă, cum semnalează tot mai multe firme;
  • persistentă lipsă de competenţe, cum semnala Comisia Europeană în 2019 pentru România;
  • cea mai mare emigraţie dintr-o ţară a lumii în timp de pace;
  • cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa;
  • agramatismul – civic, moral, gramatical în creştere;
  • corupţia aferentă gravei răsturnări de valori din societate.”

Aşa stând lucrurile, dacă decidenţii ar fi fost pregătiţi şi de bună credinţă, s-ar fi profitat de oprirea activităţilor din semestrul al doilea al anului de învăţământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenţi niciun cap în stare să gândească cuprinzător educaţia şi să o pună pe noi şine. Dincolo de gălăgia pe sofismul «ceilalţi au fost răi, deci noi suntem buni», fără să fie vreo probă, anul de învăţământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere, şi cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.”

Autorul „fotografiei” este profesorul Andrei Marga.

În timp ce şandramaua o ia la vale o doamnă, nomina odiosa, menţinută în capul trebii de o obscură protecţie, le dă indicaţii preţioase celor aflaţi sub înţeleapta sa cârmuire:

„Competenţele cheie trebuie atinse, nu trebuie neapărat să fie realizate toate conţinuturile.”

Şi uite aşa, cu sau fără manuale, ne vom pricopsi cu încă o promoţie de analfabeţi competenţi!

Matty

Treziţi-vă, edili! E parcul PACHE!

scris de Ando

Să tot fi avut vreo 8 ani când l-am auzit pe taică-meu spunându-i mamei: „Trebuie să ne grăbim să ajungem la parcul Pache, să ne întâlnim cu X”. Stăteam pe acea vreme în Cazărmii şi, pentru mine, acea discuţie era semnalul că ai mei plecau, iar eu aveam la dispoziţie câteva ore de „libertate” ca să hălăduiesc pe străzi cu prietenii de joacă. Şi totuşi, numele de Pache mi-a rămas în memorie, probabil din cauza sonorităţii sale zglobii: Pache, Mache, Lache, Tache… nişte bisilabice care păreau extrase din nişte texte cu iz umoristic.

Anii au trecut. Am aflat, apoi, de la domnul Vladimir Dogaru, formidabilul meu profesor de română de la liceul Eminescu, de unde venea acel Pache iar, mai încolo, prin intermediul unor colegi de facultate, am localizat şi amplasamentul concret al parcului. Trebuia să ne întâlnim la o agapă. „Ne vedem la Izvorul Rece” mi-au zis. Unde e asta? am întrebat. Cum, unde? La Parcul Pache, rondul de lângă Biserica Greacă, acolo unde se despart bulevardele Republicii şi Dimitrov”.

Aşa că vă spun cu mâna pe inimă: niciodată, dar niciodată, chiar în perioada de dinainte de decembrie 89, eu nu am auzit pe cineva să spună altfel locului decât aşa: Parcul Pache!

Cum se ştie, după decembrie 89 s-a trecut la redenumirea multora din arterele oraşului. Aşa că rondul a revenit, firesc, la numele iniţial, adică Piaţa Pache Protopopescu, iar cele două bulevarde din bifurcaţie sunt acum: Ferdinand (fost Dimitrov) şi Pache Protopopescu (fost Tolbuhin, fost Republicii).

 

In mod normal şi parcul din mijlocul rondului ar fi trebuit să revină la vechiul nume, dar cum edililor noştri le place la nebunie mermeleala de denumiri, el a fost „botezat” în continuare… Parcul Izvorul Rece! Mai mult: au plantat acolo şi un panou unde este însăilată o aşa zisă poveste a Parcului Izvorul Rece!?

 

Departe de mine să atentez la „galoanele” dobândite între timp de celălalt reper important din respectivul rond, adică binecunoscutul restaurant Izvorul Rece (chiar nu ştiu şi ar fi interesant de aflat, cum a fost în perioada comunistă, adică cine a purtat primul numele de Izvorul Rece: părculeţul sau restaurantul?), dar această proximitate nu justifică acest gen de eroare.

Ne-am mai întâlnit, acum câţiva ani, cu o situaţie asemănătoare dar, la presiunea cetăţenilor din zonă, parcul în cauză a revenit la numele normal.

Oricum, aşa cum spuneam în titlu, se impune cu evidenţă revenirea la numele autentic al parcului.

Şi pentru că tot am atins acest subiect, am socotit de cuviinţă să postam o serie de imagini care ilustrează modificările aduse în timp acestui colţ de Bucureşti.

Mai întâi, o poză din jurul anului 1905, unde vedem: parcul cu statuia lui Pache Protopopescu şi cu o fântâna decorativă, apoi în plan secund Biserica Greacă, iar pe fundal turnul Foişorului de Foc.

Avem şi un detaliu mai clar cu statuia fostului primar:

De la Muzeul Municipiului Bucureşti am  „furat” alte două imagini, ceva mai noi, cu zona Parcului Pache, imagini datorate fotografului A. Gh. Ebner.

De remarcat că pe colţul din dreapta, cel cu strada Sf. Ştefan, în clădirea cu două etaje era, şi pe vremuri, tot un restaurant: Roşianu, după numele proprietarului.

Pe acelaşi colţ, la parterul blocului ridicat între timp (am înţeles că tot Roşianu era proprietar), a funcţionat restaurantul pe care îl tot pomenim: Izvorul Rece, închis de mai mult timp pe motiv de consolidare a clădirii.

In 1948, statuia lui Pache Protopopescu a fost înlăturată. Ampla „cosmetizare” a oraşului pentru găzduirea Festivalului Mondial al Tineretului din 1953 a adus în mijlocul parcului o nouă fântână arteziană, numită chiar Fântâna Festivalului.

 

Această fântână avea să reziste până în decembrie 2007 când, la iniţiativa primarului Onţanu, s-a montat în loc statuia lui Nicolae Bălcescu. Puţin mai târziu, au apărut în parc şi… două tunuri, amplasate d’an boulea de acelaşi „gheneral” fără armată!

Din păcate, nici până acum nu am aflat ce s-a întâmplat cu fântâna dezafectată, dar e bine că, între timp, măcar au dispărut cele două tunuri.

Matty

Locurile de joacă trebuie să aibă cît mai puțin plastic

Zilele astea se reface de tot locul de joacă din parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor. Văzînd evoluția lucrărilor și aparatele ce s-au montat, mi-am dat seama că în ultimii ani am avut un regres important în acest domeniu.

Vedeți voi, pe la mijlocul anilor 2000 s-au făcut – în multe locuri din București – locuri de joacă cu aparate construite din materiale calde, frumoase, plăcute, superioare. Lemn, sfoară, metal strălucitor – cît mai puțin plastic. Colorate puternic, frumos; cu aparatele răsfirate, pentru ca să se-nvețe copiii să nu se calce-n picioare (pe de o parte) dar și să împartă folosirea lor (pe de altă parte).

Așa e firesc să se construiască locurile de joacă: nobil, elegant și simplu – fiindcă, să știți, copiii își dau seama de lucrurile frumoase și de calitate: le preferă, le caută, le pricep superioritatea.

Firește, în tot acest timp, s-au montat și o droaie echipamente exclusiv din plastic, unele chiar deloc rele;  văzîndu-le însă, îți dai seama pe loc de diferențe: aparate care nu rezistă utilizării, culori șterse, prea pastelate și – din lăcomia și prostia primăriilor – îngrămădeală mare.

… iar acum, în București, nu se construiesc decît locuri de joacă din plastic – și asta e o mare greșeală.

pe vremea asta

… tot toamnă, tot praf de plimbare pe tălpi.

O ținem și duminica asta, deci, numai într-o fîțîială:

Matty

cîte nu știm

Plimbîndu-mă – cu piciorul și cu gîndul – prin oraș și culegînd locuri și blocuri ce-mi plac mult, mi-am dat seama că sînt clădiri în București pe care unii oameni nu le-au văzut niciodată!

Cum așa? Fiindcă de ani și ani de zile sînt acoperite de cearșafuri publicitare.

Proprietarii cîștigă bine și nici nu trebuie să se mai sinchisească de îngrijirea fațadei.

Dar uite așa habar n-avem cît de frumos arată bucăți întregi din Centrul nostru.

Ia, de pildă, mergînd pe Magheru, ne e ascunsă de tot extraordinara deschidere dinspre colțul străzii Jules Michelet a fostei Case de Credit și de Asigurare a Magistraților.

O splendidă realizare a lui Duiliu Marcu pe care, pur și simplu, n-o putem vedea.

Ne mulțumim doar să-i admirăm frumoasa retragere a magazinelor de la parter, unde oamenii se pot adăposti și azi de intemperii cînd dau să traverseze.

puteți citi mai multe despre clădire aici