despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

NOI nu facem așa!

Cu siguranță oricine se poate întreba – și-i îndreptățit s-o facă – de ce n-avem aplecări să-njurăm Administrația locală bucureșteană…

În fieștecare zi găsim cîte ceva care să-i dovedească nepriceperea, lipsa de bunăvoință, neștiința și nepăsarea.

Știm ce-i rău și ce nu merge; știm ce nu face și – mai ales – știm de ce nu face, de ce nu vrea, de ce nu poate.

Și știm prea bine ce-ar putea și ce-ar trebui să se facă.

Știm mai bine decît am vrea că asta nu-i administrație – și mai ales că asta nu-i opoziție…

Dar ne-a ferit ăl-de-sus de voluptatea de-a zgîrma căcătul; de-a ne transforma-n mardeiași civici, în provocatori plătiți gata să lucreze și fără simbrie; de-a rage doar pentru c-avem gură…

În căutarea Adevărului – și nu a nevoii de-a avea dreptate – nu credem orice fiindcă doar vrem să credem.

Matty

primăvară la Veliko Tîrnovo

Trebuia s-ajungem și-aici, odată și-odată. E-așa de aproape, încît e păcat să nu; și-am fugit de zeci de ori, poate, pe șoseaua ce trece pe sub oraș, tînjind la casele cocoțate pe creasta de munte. Dar mereu ne grăbeam; ba spre greci, ba spre turci…

Acum nu ne-am mai grăbit – și-am mers doar aici: primăvara, fiindcă Veliko Tîrnovo e încîntător acum, cînd totu-i verde și-nflorit. Și-o să fie la fel la toamnă, sigur că da, cînd culorile ei o să-mbrace munții; vara dogorește rău prin părțile astea.

Eram siguri c-o să ne placă; știam asta.

Nu-i un oraș mare, dar așa cum e el – înghesuit, cu case urcate una peste alta, e concentrat; comprimat; ca o esență bună de parfum…

Totu-i piatră și istorie-n Veliko Tîrnovo; și unde-i piatră și istorie, sînt istorii, povești și legende – și, fiindcă sîntem la un pas unii de alții, nici n-ar trebui să ne mirăm cît  seamănă-ntre ele toate astea. Te uiți la cîte-o casă două minute și-apoi citești despre ea două ore, purtîndu-te printre vieți de oameni mari și mici, încăpățînați ca însăși piatra pe care s-a ridicat orașul.

Întîi de toate, ceea ce-i sigur: e un oraș vechi; o Capitală – capitala Bulgariei mai îndelung decît Sofia de azi – loc de unde regi, țari și mici împărați au condus un stat ambițios și bătăios.

Așa că-i și-o Cetate: mare, cocoțată pe-un deal (și multe dealuri sînt pe-aici!) cu ziduri groase, cu turnuri, cu ruine și c-o biserică sus-sus de unde poți cuprinde toată firea: oamenii mici, meandrele nesfîrșite ale rîului Iantra, podurile vechi de piatră, ruinele: alte ruine, pe alt deal – Trapezița – văile și pădurile.

Petreci pe-aicea cîteva ceasuri fără să te-apuce plictisul; e Țarevețul – cetatea Asăneștilor, cei ce-au condus Bulgaria în cea de-a doua ei mare organizare statală după cea a lui Asparuh. Mai știm de la școală ceva de Petru și Asan, poate ne mai zice altceva și Ioniță Caloian – bulgarii-i țin la mare cinste pe toți.

         

E și turnul unde-a fost întemnițat Baldwin, împăratul Constantinopolului, plecat taman din Flandra-n fel de fel de cruciade; Caloian l-a înfrînt și mai apoi i-a luat și viața. I-o fi zis lui alde Ioniță „Caloian” fiindc-o fi fost frumos, da’ cică nevastă-sa l-ar fi găsit interesant și pe alde Baldwin: firește, astea-s fel de fel de legende; piatra nu mai ține minte ce-a fost cu opt veacuri în urmă.

… așa că, după ce te saturi de urcuș, coborîș și bolovani printre care se soresc șopîrlele, te-ntorci înapoi, în orașul-oraș.

Veliko e orașul vechi, cel cocoțat pe munte, cu case una peste alta; mai e și orașul nou, unde-s blocuri, parcuri, bulevarde – normal că ai treabă mai mult cu primul.

… mai ales că, după atîta istorie, sigur ți s-a făcut foame.

Cel mai bine e să te duci la „Ștastliveța”, restaurantul din centru care-ți oferă o panoramă de neuitat asupra caselor de pe munte, a rîului care-nconjoară ca o peninsulă dealul Athosului pe care s-a ridicat monumentul Asăneștilor și-a podului Stambolov.

  

Să zicem de mîncare: excelentă. Să zicem de servire: perfectă. Să zicem de atmosferă: încîntătoare. Nu glumesc de loc cînd socot „Ștastliveța” unul din cele mai bune restaurante-n care-am fost. Lîngă el, „Ego”, care de-asemenea merită laude și cică-i un pic mai ieftin; nu că „Ștastliveța” ar fi scump – nu e!

Cu burta plină, te-ntorci la priveliștea văii. Iantra curge-ncet și-i plină de verdeață pe maluri și nu vezi un gunoi, o pungă, o sticlă aruncată; casele-s cît de cît dichisite, deși nu lipsesc nici dărăpănăturile, nici zidurile năruite; e tristă clădirea vechii poște, azi abandonată, „stricînd” acum aproape un veac aerul tradițional al orășelului cu modernismul ei: dar și Bulgaria avea atunci nevoie și de avînt, și de progres. Și orașul însuși își revenea cu greu după ce multe clădiri căzuseră la marele cutremur din 1913…

… o plimbare-n jos, sărind ca o mîță de pe-un acoperiș pe altul, trebuie să faci. Din ulița din față te afli la parter; cum te uiți spre ulița dindărăt, te nimerești la etajul trei… Ca un brîu, trece pe-aici strada și Gurko, unde-s fel de fel de magazinașe și ateliere pe unde face să-ți bagi nasul.

 

Cînd te saturi de partea de jos, te cocoți la loc și-ți duci picioarele-nspre partea bazarului Samovodene: nu-i decît o străduță și-o piețișoară, dar îți ia mult să vezi tot ce-i de oferit. Și cin’ te-oprește să-ți tragi sufletul la o cafea, la o bere, la o-nghețată?

 

Dacă te țin picioarele, mai e de urcat: de-acum, pe cărărui în trepte printre case, te sui deasupra tuturor: cine mai e ca tine? Mai dai și peste vreo bisericuță veche: joasă și banală pe dinafară – fiindcă nu trebuia să sară-n ochi pe vremea cînd mahomedanul stăpînea partea asta de lume – dar cu un interior de-ți taie răsuflarea…

 

Veliko Tîrnovo-i – desigur – o lecție vie de arhitectură bulgărească; ici-colo-ți sare-n ochi cîte-o plăcuță sau o referire la Koliu Ficeto, care-a construit case, biserici și poduri fără s-aibă cine știe ce știință de carte. A fost și prin părțile noastre, da’ nu prea ne pricepem să-i găsim urmele.

Fiindcă-i așa de chinuit pe munte, Veliko a fost silit să facă fel de fel de giumbușlucuri. Calea ferată-l străbate pe dedesubt, prin tunel; șoseaua s-a construit mai tîrziu, dar casele de deasupra n-au pățit nimic-nimicuța. Gara-i și ea mai de-o parte, unde-a fost loc; ca să-ajungă oamenii mai lesne la ea, s-a construit și podul metalic pe care azi nu mai circulă mașini. Asta se-ntîmpla la-nceput de secol XX; podu-i și azi în picioare și-i un loc tare plăcut de promenadă. L-a proiectat un italian ajuns prin părțile astea și l-au construit prin Austria; cînd să-l monteze, le-a picat ultima piesă-n rîu și-a fost nevoie s-aștepte să construiască și să trimeată austriecii alta. Pe sub el s-a dat în spectacol, printre Războaie, și aviatorul Petco Popgancev, cu-n avionaș bulgăresc. Popgancev chiar era ceea ce s-ar putea numi un „as al aerului” și cu siguranță-i unul dintre cei care-a apucat să ducă o viață lungă, fiindc-a murit prin anii ’80. Podul se cheamă Stambolov: un fiu al orașului și primul ministru-n vremurile moderne-n care Bulgaria-și cîștiga și ea neatîrnarea. Stambolov a pierit asasinat; dacă te uiți mai îndeaproape la viața lor politică de-atuncea, o să vezi că bulgarii nu prea glumeau – să nu zicem mai multe.

Deci, podul; podul te duce la monumentul călăreților – Asăneștii, carevasăzică; aici mai e o clădire unde-i muzeul de artă și cel mai frumos parc; unul din locurile alea de care te-ndrăgostești și-ți rămîn pentru totdeauna-n inimă. Liliacul miroase-mbătător, castanii-s și ei în floare; în stînga și-n dreapta curge Iantra și… nu te mai dai dus.

   

Vedeți, în vacanță-s două chestii: pe de-o parte, vrei să vezi și să faci cît mai multe… pe de alta-ți dai seama că ai nevoie să te pui jos și să stai, să lenevești, să te bucuri mult de puțin.

Și ce frumos se vede orașul de-aici!

 

În oraș – firește – case și muzee de vizitat. Am lăsat multe – destule! – pentru altcîndva. Să nu le-ngrămădim; să nu ne lăcomim!

În oraș o să și stai, că nu-ți ajunge o zi – nici măcar două. Am găsit o pensiune care face toți banii; trebuie s-o căutați ca „Guest House The House”: are doar vreo trei camere, dar una-i ditai mansarda uriașă cît un apartament. E chiar la un pas de restaurantul cela grozav, „Ștastliveța”, într-o piațetă – frumoasă și ea! – care se cheamă Pencio Slaveicov (mare poet și fiul scriitorului și revoluționarului Petco Slaveicov). Piețișoare-s multe, cu ronduri, statui și locuri de parcare-ngrămădite: românul se teme să parcheze pe-aici, că nu se pricepe unde și cui să plătească și-apoi se plînge ba că i-au luat mașina, ba că i-au blocat roata. Sînt și-o droaie de mici magazinașe și buticuri cu haine și încălțăminte; au chiar marfă drăguță și la preț bun și – mai presus de toate – se pricep s-amenajeze vitrinele în așa fel încît să-ți ia ochii cu marfa, nu cu afișe mari pe care să scrie reducerile: dar nu-i prima dată cînd ne mirăm că bulgarii știu să facă altfel de comerț și s-aibă altfel de servicii.

Strada ce străbate orașul vechi e animată, fără să sufere de nebunia de trafic a stațiunilor noastre prahovene; e doar o stradă principală, nu o șosea. În sus și-n jos trec autobuze; la o adică, chiar te-ai putea sui într-unul dac-ai obosit, da’ nu prea-ți dai seama încotro mai merg; că de ajuns, cam toate ajung la Cetate.

Sînt patiserii; e – mai înspre orașul nou – și-o cofetărie „Nedelia”; ai tot ce-ți trebuie ca să-ți placă.

Și – la cîțiva kilometri – și satul-muzeu Arbanasi, pe care trebuie să-l vezi. Case vechi – unele pensiuni, altele muzeu, altele doar de locuit – înșirate pe dealuri, coborîte-n văi; ulițe pietruite și garduri zdravene din bolovani, bolovani și alți bolovani; miroase a iarbă, lemn vechi și liniște. Sigur că-s pensiuni, restaurante și turiști o droaie; dar de-acolo tot înapoi în oraș, în Veliko, am ajuns.

Vorbind de ajuns, aici ajungi repede: două ore jumate-trei, în funcție de unde din București pleci și de cine se nimerește-n fața ta-n vamă; șoseaua bulgărească se menține destul de bine, deși-i tot mai multă nevoie de-o autostradă-n părțile astea; poate cîndva o fi și asta.

Nu știu ce-o mai fi de spus. Vin foarte mulți oameni aici; și din ei mulți și revin – și-o fac pentru că merită: e un loc frumos. Un loc minunat.

Ăsta-i Veliko Tîrnovo.

vacanțele noastre – lista episoadelor

Matty

prostuar

Matty

prin fundături XXXVI

de Ando și HM

Revenim prin preajma străzii Matei Voievod! Ne-am mai plimbat pe-aici și-am văzut intrările Elina Matei Voievod și Galenei.

Cea mai frumoasă fundătură de pe-aici este, cu siguranță, Baritonului!

 

Le luăm la rînd și pe celelalte, însă; iată intrarea Teleajen

  

Rondă – ai zice că-i doar un loc de parcare…

 

și Mecet.

Matty

Case căzute 239 – Str. Spătarul Nicolae Milescu 14

scris de Ando

Villa Florian e numele pe care-l poartă, semeţ, această clădire, „titlu” pe care îl găsim inscripţionat şi pe altele din acest cartier – Baicului despre care am vorbit noi, mai demult.

Din păcate, odată ce falnicul tei din faţă îşi leapădă frunzele, apare – şi mai tristă – imaginea casei, părăsită de mai mult timp, la fel ca şi Dacia rablagită parcată în curte.

 

mai multe despre Case căzute

Matty