despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

întrebările reabilitării

Zic eu că pentru cele mai multe din blocurile noastre reabilitarea termică însemnează și un cîștig estetic uriaș. Jocuri de culori rezonabile, o oarecare ordine și uniformitate: nu rar vedem cum vreun cvartal de blocuri reușește să devină mai plăcut chiar decît în înfățișarea originară. Unele rezultate-s superioare și noilor edificii rezidențiale.

Cred c-ați băgat și voi de seamă că în ultima vreme reabilitările încearcă să fie cît mai vesele: să se vadă frumos, știți.

Dar ce facem cu nu puținele blocuri – și locuri – unde atît arhitectura cât și soluția constructivă erau deja interesante, deosebite, plăcute și reușite? Cu încărcătură emblematică, gîndite să aibă un rost în ansamblul vecinătății?

Hai să zicem așa. Putem reabilita toată Rahova, tot Drumul Taberei, tot Berceniul, toată Balta Albă și – de la un cap la altul –  bulevarde ca Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Iuliu Maniu; dar, din loc în loc, merită să ne oprim și să cugetăm cum procedăm mai bine.

Iată, de exemplu, interesantul exemplu de la Budapesta, unde reabilitarea a adus și-un mural de zile mari, ce a schimbat grozav întreaga zonă.

Succesul intervenției începe să se replice la nivelul întregului sector 4, dar rezultatul ajunge strident… bălțat… obositor. Ca să nu mai spunem că agresivitatea culorilor degradează intenția inițială a arhitecturii-tip din ’60.

Cred că mai degrabă ar trebui adusă generozitatea și fantezia asta în interiorul cartierelor, acolo unde oamenii-și duc viața privind zidurile din față:

Dar bulevardele speciale ale Bucureștiului? Cum o să rezolvăm, cînd i-o veni rîndul, Victoria Socialismului – adică bulevardul Unirii? Tare-s curios.

Sau ce-o să se întîmple cu partea „domnească” din 13 Septembrie, toată numai jocuri din elemente nobile – cărămidă, travertin – și soluții arhitecturale nemaiîntîlnite altundeva în orașul nostru?

Iată: deja la intersecția cu Panduri putem ghici cît de „vesel” e viitorul Căii 13 Septembrie.

Fără a crede că reabilitarea termică trebuie să se oprească, socot că dimensiunea ei estetică și urbanistică trebuie reconsiderată în locuri ca astea.

… îmbrăcarea-n scîrț a cărămidei aparente, de exemplu, e o pierdere uriașă pentru oraș; deja s-au banalizat blocuri precum cel cu spațiile comerciale de pe Glinka.

Mai mult – cînd e vorba de bulevardele mari ale Capitalei – primăriile de sector au dovedit că aleg soluții mărginite, neinspirate, „gospodărești”, care nu urmăresc imaginea unitară și coerentă a întregului oraș.

Matty

în continuare parte a problemei

… fiindcă noi, oamenii, nu ne schimbăm vreodată, ne place să vrem „binele”… dar mai degrabă să ne fie nouă bine.

Da, ne pasă de poluare, de fum, de emisii… Ne uităm urît la ăia de lîngă noi care nu-s la fel de implicați și ne facem că nu-nțelegem de ce nu le pasă.

Păi, pentru că nu-i simplu: pentru că pentru fiecare acțiune de-a noastră, cineva se pricopsește mereu o re-acțiune…

Ia, nu mai mergem cu tramvaiul, întrucît pute; bicla ori trotineta ne duc mai lesne la treburile noastre. Ce se-ntîmplă? Mai puțini oameni civilizați în tramvai: și-așa am ales să batem, fără s-o urmărim, un cui în sicriul transportului public.

Ia, lăsăm mașina acasă, fiindc-acolo și lucrăm: și cînd mai ieșim cu ea prin oraș, ne stă mintea-n loc de la ce trafic e-n continuare. Dar, oare, statul ăla acasă unde – din deșt – chemi la tine pe băiatul cu prînzul, pe băiatul de la Bringo, pe băiatul ce-ți aduce comanda de la eMAG pe care-ai făcut-o doar ca să vezi dacă chiar vine în două ore, ce impact are asupra orașului?

Toți băieții ăștia care aleargă de colo-colo – băieți cărora, nu-i așa, consumul nostru „le dă o pîine” – oare cu ce se deplasează… prin tot orașul? Scot, oare, dubele și scuterele de curierat parfum de trandafiri pe țeava de eșapament?

Ce aiurea – noi, cu mașina noastră servisată anual, EURO 6, hibrid sau electrică, circulăm mai puțin… și rezultatul e că alții – cu droașca EURO 3 și cu motorul segmentat pentru a doua oară – circulă mai mult… pentru noi, cei care circulăm mai puțin.

Deși majoritatea noastră covîrșitoare locuim la cinci minute distanță de orice magazin bine aprovizionat, iar ne pute: acolo vin oameni care uneori își mai dau masca jos, care se uită urît la noi… cu care, nu-i așa, nu face să interacționăm. Vedeți voi, cu concetățenii și vecinii nu putem avea o relație contractuală, dar cu livratorii și curierii, da.

De prea multe ori, chiar și cînd nu putem părăsi casa, ni-i mai „simplu” s-așteptăm să vie băiatul de la Bringo cu niște tîrguieli amărîte, decît să rugăm pe cineva să se repeadă, în drumul lui, și să ne-ajute.

Fără să ne dăm gîndim că pentru acel cineva – poate un vecin mai amărît, poate femeia de servici – ajutorul pe care ni l-ar da nouă ar însemna mai mult.

Matty

lucrurile bune iau timp

Nimica din ce-i bun nu-i lesnicios! Mîncarea bună se face-ncet; și se face din lucruri bune care nu se găsesc – cu toată abundența pe care-o credem – chiar la fitece colț de stradă!

E, deci, de la sine-nțeles că, oricîte posibilități avem de-a primi aproape orice din comerț la nasul nostru (sînt momente cînd prin hipermarket mișună printre rafturi mai mulți angajați Bringo care culeg comenzile, decît clienți obișnuiți!), tot trebuie să ne mișcăm fundurile afară din casă, după lucrurile mai bune pe care trebuie să le-alegem nemijlocit.

Asta e!

Mie-mi place – și mi se potrivește – să-mi fac tîrguielile dimineața devreme, la ora la care-n magazine mai bîntuie ăi treziți cu noaptea-n cap și ăilalți care-și iau iute-iute ceva pentru serviciu. E momentul prielnic pentru a ocoli aglomerația și – de ce nu? – oboseala acumulată peste zi de personalul comercial.

Dar chiar și așa, mă lovesc de o droaie de chițibușuri care-nsemnează timp; timp pierdut.

Bunăoară, unele lucruri de care chiar am nevoie se vînd doar în Kaufland și altele doar în Carrefour; altele se găsesc doar într-un anume Lidl și nu într-altul; și adăugăm pe toate celelalte care se pot lua, fără posibilitatea să-ți fie livrate acasă, numai și numai din alte magazine: de mezeluri, de brînzeturi, de carne, de pîine ori de dulciuri; care uneori nici nu deschid așa devreme…

Merită? Chiar să-i zicem timp pierdut?

Atunci cînd cunoașterea sortimentelor disponibile ale magazinelor te scutește de cheltuieli suplimentare și de experiențe nefericite putem să socotim că timpul ăsta-i, totuși, cîștigat.

Poate și de-asta oamenii socotesc că merită să stea la coadă și juma’ de ceas – în preajma sărbătorilor, dar nu numai! – la vreo măcelărie bună… și cîte alte exemple dintr-astea mai sînt!

Fiindcă întotdeauna o să fie diferențe, știm asta. Da: cînd n-avem încotro ne mulțumim, la repezeală, cu oferta comună a supermagazinelor și ne facem treaba cu brînzeturile, mezelurile, carnea, peștele, dulciurile lor. Dar, de fiecare dată cînd avem de ales, alegem să ne cumpărăm bun, chiar dacă ne ia timp.

Matty

mărunțiș, căcățiș

Prima lecție despre bani am învățat-o demult, în Istanbul. Vremuri în care milionul de lire nu-nsemna mai nimic; cu toate astea fiecare comerciant îți dădea, conștiincios, restu-n firfirici metalici aproape fără nici o valoare, pe care nu rareori străinii, dacă nu-i refuzau, îi aruncau la gunoi. Însă turcii primeau monedele și le foloseau, pentru că – deși minusculă – valoarea lor exista. Adunîndu-le, puteai să plătești intrarea la toaletă, să-ți iei o sticlă de apă, un bilet de tramvai. Erau bani – iar banii nu se batjocoresc.

Noi nu sîntem așa și – dați-mi voie să vă zic – asta-i o trăsătură veche, încă de dinainte de inflația nenorocită de la-nceputul anilor ’90. Chiar și de pe vremea comunismului, vînzătorii se făceau că n-au rest iar cumpărătorii nu se-ncărcau cu monedele mai mici, cele de 5 și 15 bani.

Asta e: urîm mărunțișul! Nu ne place cînd, la chioșc, ni se dă o bombonică în loc de zece bani rest… dar și dacă primim moneda, o lăsăm pe tejghea.

Și ce urît ne uităm la moșul care vine, dimineața cînd nu-i aglomerație, să plătească la supermarket c-o pungă întreagă de monede strînse cu greu. Dar știm că sînt o groază de alți comercianți care nu-i primesc bănuții?

Iar cîți oameni n-au încotro: ca să scape de mărunțișul pe care nu-l vrea nimeni, își încercă norocul pe la cîte-un automat de cafea, sperînd să nu fie plină deja cutiuța cu monede a acestuia – caz în care aparatul nu mai are cum să accepte altele!

Și ce silă ni-i cînd se uită la noi – și vînzătorii, și ceilalți clienți – ca la ultimii cărpănoși cînd dăm să cumpărăm vreun covrig amărît cu zece monede de zece bani!

Matty

Cofetăria „PlayBake”

Iată-mă pe Maria Rosetti 28, imediat după intersecția cu Vasile Lascăr – adică la „PlayBake”. Cofetăria „PlayBake”.

Nu, nu pot doar să-mi iau o prăjitură. Le vreau pe toate; știu că nu pot să le iau și să le mănînc pe toate… dar le vreau pe toate.

Ce mai prăjituri, ce mai tarte, ce mai brioșe, ce mai fursecuri! Toate grozave.

Dacă n-ați fost… nu știu ce să zic. Poate-i mai bine să nu vă duceți. Știu eu? – trimiteți pe altcineva, să se chinuie, alegînd ce să lase… necumpărat.

site • dumineca și lunea închis

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos.

semne bune 85 / Case căzute 243 – Str. Matei Basarab 59: capitol încheiat

scris de Ando

Din fericire, e una din situaţiile terminate cu bine, deşi acum trei ani, când se deschisese şantierul pentru noul bloc din spate, aveam dubii serioase privind soarta clădirii vechi, cea de la stradă. Şi iat-o acum, frumos consolidată şi reabilitată. Mă bucur nespus că a rămas şi bătrânul brad care străjuia intrarea casei. Mai mult, el a primit şi compania altor… „frăţiori”, plantaţi lângă gard.

„Semne bune” – toate articolele