despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Se vede ca dracu’

… ce diferență, între ideea de-nceput și realitatea de la sfîrșit: a cîta oară ne lovim de felu-n care rămînem cu urîțenii care strică ireversibil orașul!

După cum știm, în zona Pieței Scînteii s-au construit două turnuri – le zice „City Gate”. Odată cu ele, a dispărut intrarea largă care oferea o perspectivă avantajoasă pavilionului „Romexpo”.

Deși proiectul turnurilor a fost generos, lăsînd o „crăcănare” între construcții pe post de esplanadă care trebuia să pună-n valoare pavilionul, pînă la urmă n-a mai ieșit așa; deloc.

Pentru că această esplanadă, în realitate, e ocupată de troacele utilitare ale turnurilor: guri de ventilație și alte porcării. Numai alea se văd.

Case căzute 320 – Str. G-ral Alexandru Cernat 1 și 3

Revenim pe-aici, unde – ascunse-ndărătul vegetației – se găsesc casele astea frumoase.

Cîțiva pași mai încolo la numărul 11 A renovarea decurge chiar îngrijit și pe colțul cu Miron Costin șantierul avansează.

mai multe despre Case căzute

Matty

Acum 50 de ani: paşaportul pentru Mexic

scris de Ando

Fix acum 50 de ani, după amiaza zilei de duminică de 16 noiembrie 1969 (o zi mohorâtă, cu cer plumburiu) aducea o mare bucurie iubitorilor români de fotbal. Pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti, naţionala României termina la egalitate (1-1) meciul cu Grecia, câştigând astfel grupa preliminariilor din care mai făceau parte Portugalia şi Elveţia. Se termina, astfel, o campanie de peste un an de zile, iar naţionala noastră se înscria pe lista celor 16 finaliste de la turneul final din Mexic 1970.

Aşteptarea fusese lungă, trecuseră… 32 de ani de la ultima participare a României la un turneu final de C.M. şi, ca să fim cinstiţi, după un start de forfait (0-3 cu Portugalia, la Lisabona) puţină lume se gândea la un asemenea frumos deznodământ. Apăruse însă o generaţie valoroasă şi ambiţioasă de jucători. Cu o conducere tehnică competentă, realistă şi cu răbdare, s-a clădit, astfel, o reprezentativă solidă, fără complexe.

Sigur, ar fi fost şi mai frumos să câştigăm ultimul meci din grupă, mai ales că-l jucam acasă, pe un stadion arhiplin, dar nu s-a putut. Grecii îşi jucau şi ei şansa şi veniseră la victorie, cu o selecţionată bine pusă la punct, arţăgoasă şi… motivată (se zvonea, de exemplu, că multimiliardarul armator Onassis promisese jucătorilor prime substanţiale în caz de calificare). Plus, foarte mulţi suporteri greci în tribune, în afara cotei repartizate oficial. Tot din „gura lumii” aflasem că aceştia veniseră bine „pregătiţi” pentru a cumpăra bilete la negru: cu valută, cu lanţuri sau cu ceasuri de aur, cu diverse electronice etc. Aşa că meciul a fost greu, tensionat, dar băieţii noştri s-au ţinut bine şi şi-au atins obiectivul.

Peste şase luni, începea aventura mexicană, însă, până acolo, să vedem cum au văzut meciul decisiv (şi nu numai meciul propriu-zis) două publicaţii de atunci: ziarul Scânteia şi revista Sport. Plus câteva imagini din arhiva Agerpres.

  

Matty

Urme ale trecutului (XII) – Rom Havana

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Prietenul meu Nichi Gaicu, mecanic de aviație la Clinceni, pasionat de Beatles și de Creedence Clearwater Revival, aprecia băuturile cubaneze și mai ales romul Havana Club pe care îl sorbea fără să stea prea mult pe gânduri, ca atare sau în diverse combinații sofisticate de le zice cocteiluri.

***

Pentru mine romul era cel pe care îl știam din copilărie (anii ’60) și din adolescență (anii ’70).

Mama îl folosea la prăjituri. Când gerul se făcea stăpân peste mahala, tata își punea o lacrimă de rom în ceai. Eu mă desfătam cu mirosul care întârzia mult timp prin toată casa. Băutura ca atare nu-mi plăcea, cum nu-mi place nici acum.

***

Prin 1975–1980 ne întâlneam frecvent și de multe ori a reușit să mă „târască” la restaurantul Havana, pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej, fost 6 Martie, fost Elisabeta, lângă cofetăria Universității.

Cu excepția aligatorului împăiat țintuit deasupra intrării în salon, restaurantul nu avea nimic spectaculos. Era chiar modest, dar civilizat.

Acolo, crezând probabil că sunt un împătimit al romului cubanez, barmanul care era român, mi-a dăruit un pliant util amatorilor de finețuri alcoolice.

Cum să știe priceputul combinator de băuturi că dacă ar fi avut țuică eu aș fi dat deoparte imediat orice altă licoare și în ambianța oarecum tropicală a stabilimentului m-aș fi desfătat cu nobilul alcool obținut din prune.

Pliantul rătăcit printre printre alte documente din arhiva personală și pe care nu l-am folosit niciodată, făcea parte dintr-o campanie susținută de promovare a unor produse cubaneze: lichioruri, bomboane, compoturi, deliciosul gem de grepfrut de-i zicea Zun–Zun. Or mai fi fost și altele.

Iată și două reclame atrăgătoare care, în 1977, încercau să abată gusturile băutorilor neaoși de vin și țuică de prună spre „țuica” obținută din trestia de zahăr:

A trecut multă vreme de când nu am mai „servit” Havana Club. Am s-o fac, așa, spre aducere aminte.

Matty

Mă-ntreb de ce

În București avem vreo 250 de magazine mari „Mega Image” și vreo 350 de magazine mici „Shop & Go”. S-ajungă la toată lumea. Nu o dată, între magazinele astea vedem diferențe – în cele mici e mai mereu mai scump; confortul de-a avea la doi pași de casă un magazinaș se plătește! Dar mai e ceva.

  • plasele care se vînd în magazinele mari sînt trainice, făcute din plastic bun, rezistent, și se pot refolosi îndelung după aceea; cică pot duce șapte kile de cumpărături. Costă vreo 70 de bani.
  • plasele care se vînd în magazinele mici sînt proaste, subțiri, făcute dintr-un material biodegradabil care se sfîșie și rezistă doar pînă cînd ajungi acasă; colac peste pupăză, plasele astea țin doar patru kile. Ce-i drept, îs și cu… 10 bani mai ieftine.

Universitatea are un sediu nou care arată ca dracu’

… oricum te-ai uita la clădirea asta, nu poate fi altminterea decît urîtă, boccie, tîmpită și de tot rahatul. Dacă ar fi ridicată undeva, la vreo patruzeci de kilometri de orice oraș, la o margine de autostradă, hai c-ai putea zice că ar fi un siloz interesant, un onorabil depozit de electrocasnice sau o folositoare piscină acoperită… Dar nu!

Clădirea asta nu-i altceva decît noul sediu al… Universității din București, construit pe șoseaua Pandurilor!

Este uimitoare scrînteala instituțiilor publice de la care – vorba aia! – ai avea pretenții. Conservatorul bucureștean și-a ridicat, în coasta Cișmigiului, o hală idioată:

Mare mizerie, bă.

Matty