despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

a venit mustul!

Se fac opt toamne de cînd mă bucur de cel mai bun must din lume – de la Vinul nostru, de pe strada Octav Cocărăscu.

Miercuri și joi între 12 și 20. vineri între 18 și 20, sâmbăta și duminica între 9 și 14 – așa-i deschis.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana

Matty: una pe zi

muncă de chinez II

… se face treabă, ohoooo… uneori se face prea multă. Anul trecut s-au luat la mînă stîlpișorii ce mărginesc aleile din Cișmigiu. S-au curățat straturile de vopsea adunate de-a lungul anilor, s-au mai și completat cei lipsă…

Acum s-au apucat iar de ei:

… treabă multă; omu’ gospodar mereu face și desface.

Tipografia Lupta

… pe strada ce poartă numele generalului Budișteanu – pe care, pîn-acum 20 de ani, încă mai mergeau tramvaie – găsim o casă căzută la numărul 8.

Am zărit-o de departe; apropiindu-mă, am văzut pe zidul corpului mai mic dinspre stradă scris ceva cu vopsea dusă de vreme.

Habar n-am ce scrie; nu se mai deslușește!

Dar am mai văzut ceva…

Pe frontispiciul clădirii principale din fundul curții se mai vede încă ceva scris. Ai zice că-i vreun „TRĂIASCĂ” rămas din alte vremuri…. Da-i altceva; mai vechi.

Scria, aici „TIPOGRAFIA”! Ce tipografie să fi fost?

Tipografia – și, mai mult ca sigur, editura – „Lupta” a lui Nicolae Stroilă.

După Război, s-a mai găsit pe-aici Căminul Centrului de Perfecționare a Cadrelor de pe lîngă Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă.

Ce-am mai găsit noi prin oraș? Editura CugetareaFabrica de șanuri LudovicDepozitul de hîrtieAdministrațiile financiaremagazinul Star & CohnRumänischer LloydTechnice CauciucDepozitul de fierărie Carol Andrenyi

Matty: una pe zi

Din zbor – Limba română (XI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Căldură mare monșer! Periculos de mare!

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, i-a adunat la sfat pe toți cei care au datoria să facă mai suportabil zăduful îndurat de „bobor”.

Beleaua fiind mare, fără televiziuni, transmisiuni în direct și un stol de gureși pitpalaci, nu se putea.

Și Coana Joițica a grăit. Iar spusele i-au fost purtate fără sminteală către cei toropiți de arșiță.

Iată un fragment din zisele dumisale:

„ …. Dar totuși situația fiind critică, noi trebuie să luăm toate măsurile care se impun. Avem de asemenea la dispoziția tuturor cetățenilor și linia verde, dispecerul care funcționează non-stop, repet numărul de telefon …. unde cetățenii pot să semnaleze orice situație care apare legată ori de situația meteorologică, ori o altă problemă pe care o descoperă și vor să o transmită rapid către …..

Vreau să fac de asemenea o mențiune și anume faptul că toate cele …. spitale ale ….. care sunt coordonate de ….. sunt pregătite să facă față în această perioadă. Am suplimentat numărul de personal, atât la gardă, cât și în program astfel încât pacienții internați să beneficieze în continuare de profesionalismul medicilor și asistenților, dar și noii cetățeni care pot să vină temporar în această perioadă, acuzând diferite stări de sănătate, să poată să fie preluați. Sunt convinsă că același lucru este valabil și pentru celelalte spitale care aparțin de ….

Și pentru că am deschis acest subiect, al sănătății, deschid un subiect extrem de important care nu are legătură cu această situație de cod portocaliu dar, un subiect, repet, sensibil și la care autoritățile trebuie să se implice.

Am observat că este criză de sânge, mai ales în perioada verii, tradițional, se întâmplă această neplăcere care nu trebuie să ne lase indiferenți. De aceea am luat decizia ca săptămâna viitoare …. prin …. și cu sprijinul Ambulanței București–Ilfov care întotdeauna a fost prezentă, această instituție foarte importantă, de acțiunile pentru cetățeni, să organizeze o acțiune prin care să se stimuleze donarea de sânge, prin care să vină cât mai mulți tineri sau persoane care îndeplinesc condițiile medicale să poată să doneze sânge, să îi ajute pe bolnavii care au nevoie în această perioadă de transfuzii.”

Greu cu limba română! Gângav, poticnit, chinuit și dezlânat discursul Joițichii. Altfel damă bine!

se zice „mulțumesc”

… p-ăia micii îi învățați să spuie sărumîna pentru masă, s-asculte de mătușa zgîrcită, și să vorbească frumos cu ăla de la parter care-are cîine pișăcios.

362 de zile pe an înjurați Primăria și felu-n care e condusă și mai ales de cine-i condusă.

Da’ astea trei zile v-ați dus la sărbătoarea Bucureștiului – cea care s-a ținut în fața Casii Republicii.

V-ați dus și v-a plăcut.

„Mulțumesc” – însă – n-ați zis.

… mda.

Matty: una pe zi

lupta betoanelor

În București, „a face ceva” însemnează să se vadă pîn-la cer că s-a făcut. De-aceea, primarii nici nu ne-ncurcă cu mărunțișuri precum curățenia și ordinea; da-n schimb, cînd e de ridicat vreo ditai clădirea ori de întins vreun pasaj – se bagă; pentru că se vede.

Uneori, nu știu cum se-nnimerește, dar primarul mai are o frîntură de stil; de-aia nu toate betonările lui Robert Negoiță-s hidoase, ba chiar intervențiile sale aduc un cîștig indiscutabil orașului și civilizației.

Dar ce te faci cînd exemplul lui Robert e urmat de ciracul lui Piedone – de primarul Băluță?

Intervenția lui Piedone în sectorul 4, după preluarea puterii, a fost copleșitoare: în doi ani scotea la lumină locuri de joacă, inventa parcări, făcea aparatul administrativ să meargă, spăla străzile. Din gloria asta s-a și reales. Prețul a fost uriaș, dar cetățenii au socotit că merită plătit: curățenia și ordinea însemnau garduri, gardulețe, dinozauri luminoși, palmieri de-o vară, statui hîde… ce conta? – era curățenie, era ordine!

Piedone a dispărut; azi sectorul e condus de fostul său viceprimar: Băluță.

Băluță n-a înțeles că treaba însemnează școli ingrijite, locuri de joacă care nu seamănă a staule, parcuri unde nu urlă boxele, gunoi ridicat la vreme… Băluță, precum papuașul desenat de primii exploratori, poartă penele păsării paradisului pe curu’ gol.

El bordurează și betonează; că așa a văzut la Robert.

El încarcă spațiul public; că așa a învățat de la Piedone.