din viața Capitalei

Duminica asta ne delectăm cu un reportaj despre navetiștii care circulau, la propriu… pe tren: București-Videle, cu bilet de peron de Petre Mihai Băcanu; firește, din România Liberă”. A apărut pe 29 ale lui August, în 1970.

Matty: una pe zi

limbi la reducere

… dac-ai fi să te iei după ce vuieşte internetul de mai bine de-o săptămînă-ncoace, chestia de-i zice „Black Friday” e un eveniment ce depăşeşte ca importanţă păşirea omului pe lună, alegerea noului Preşedinte şi inventarea sprayului de muşte laolaltă.

Aşa o fi - dar ţineţi minte, regula numărul unu a comerţului este aceea că vînzătorul nu iese niciodată în pierdere.

Aşa ca, cînd vedeţi laude, reclame, linkuri, statistici, e de folos să vă gîndiţi cui folosesc ele; pen’ că, desigur, nimica nu se face pe veresie în comerţ.

Poate-i interesant de remarcat că reducerile sînt cam pe-aceeaşi plajă; aşa cum taximetriştii se-nţeleg să menţie preţul pe kilometru, aşa-i şi pe-aici. Consiliul Concurenţei n-are, din păcate, cum să se-apuce serios de o investigare - dar ar merita.

E, desigur, de recunoscut că România e o piaţă în care intră, în realitate, un sortiment redus de produse şi mai ales, în volume mai degrabă mici. Deci nu pot exista cu adevărat reduceri imense.

E adevărată constatarea tradiţională că anumite chestii, vîndute foarte rezonabil la sfîrşitul lui Octombrie, au fost scumpite recent, doar pentru a fi vîndute în perioada actuală cu o ˜„reducere senzaţională”. Dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, n-aş fi scris-o acum. Dar am văzut-o în două locuri importante.

Nu zic că - dacă se-ntîmplă să te nimereşti cu banii şi nevoia pe reducerea de care chiar ai nevoie - „Black Friday” nu-i o super-afacere. E.

Eu n-am făcut această afacere cu mult-lăudatele magazine online, ci - ciudat - cu modestul şi tradiţionalul comerţ care implică mers în magazin, luat din raft şi plătit la casă. Îs mulţumit.

Închei. Nu uitaţi ceva.

„Black Friday” rămîne un eveniment splendid marketat, controlat şi cosmetizat.

Nu uitaţi că principalele canale de comunicare în masă sînt blocate cu lauda evenimentului, iar nemulţumirile consumatorului sînt deviate spre comunităţi restrînse, ba chiar luate-n bătaie de joc de influenceri.

cinci-șase

… săptămîna asta vedem, cu folos, de ce „strategiile” bucureştene nu-s decît fumigene.

PIDU? Atîta vreme cît nu o să regîndim toate traseele transportului public... Degeaba te poţi plimba pe jos din Romană în Unirii, dacă nu te poţi sui într-un autobuz dacă te dor picioarele!

Aceste strategii ocolesc subiectele neplăcute, neinteresante, pentru - cum s-ar zice - prostime: nu pomeneşte nimic despre Catedrala Mîntuirii Neamului - care se va face, orice am crede şi vrea noi; dacă tot ne dăm cu falca de pămînt că ne pasă de Uranus, păi să vedem şi cum om lua în serios şi mallul ăla ecumenic care va aduna mii de oameni cîndva; oare oamenii ăştia or să vină din centru în genunchi, plini de pioşenie, la înviere?

Dar, ca să ne şi rîdem, vedem şi - viu şi natural - cum se face… o strategie; de autostradă suspendată şi trambulină deasupra curţii Casei Poporului:

Matty: una pe zi

din zbor

… nu-i nici mare, dar nici mic; de fapt, e cu mic înăuntru. E un soi de hamburger cu carne de mici pe care-l vinde Mega Image. Cred că și micburgerîi și zice; dar nu-s sigur.

Sigur sînt că se vinde cu 3 lei (adică 2,90-ceva) și că din doi burgeri dintr-ăștia te rezolvi destul de elegant.

Carnea de mici e cea standard de Mega Image, chifluța e bună, și mai are și-un pospai de muștar.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Matty: una pe zi

Vitan – felurimi (I) A fost nuntă-n cartier?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe documente, pe mărturii şi pe amintiri personale

Pasiunea constantă pentru cunoaşterea istoriei şi pentru desluşirea rosturilor mahalalei bucureştene a Vitanului, de care întreaga existenţă îmi este iremediabil legată, m-a purtat în unghere unde nu visasem vreodată să scotocesc.

Aşa se face că la începutul anului 2013 am descoperit şi am citit cu mare interes articolul Sărăcie lucie în Bucureştii “de odinioară” scris frumos, cu har de domnul Radu Oltean şi ilustrat din belşug cu fotografiile lui Nicolae Ionescu, fotografii despre care, în articol, se precizează că „Explicaţiile pozelor sunt inspirate de textele scrise chiar de mâna autorului pe spatele acestora”.

Una dintre acestea, intitulată „Pregătire de nuntă în Vitan (1929) Foto: N. Ionescu”, mi-a atras cu deosebire atenţia:

În 1929 Vitanul era o comunitate urban - rurală închegată, funcţională şi cu o vechime apreciabilă în care cu mare greutate îşi putea găsi locul o scenă ca cea surprinsă în imagine.

Segmentul cuprins între Calea Dudeşti şi Şos. Mihai Bravu (Calea Vitan) reprezenta o locuire compactă şi avea toate atributele urbanistice ale vremii: case solide construite pe aliniamente precise, străzi trasate ordonat, cu claritate, pavate şi prevăzute cu trotuare, canalizare, reţea de apă, alimentare cu energie electrică, iluminat stradal, acces la transportul public etc.

În aceste condiţii era imposibil să existe un loc viran pe care să se aşeze o şatră şi unde câteva ţigănci să se spele nestingherite pregătindu-se pentru nuntă. Întreaga scenă are în fundal coasta unui deal. Acest amănunt geografic exclude definitiv localizarea „evenimentului” în zona urbană a Vitanului (Calea Vitan).

Şatra petrecăreaţă şi-ar fi putut afla sălaşul temporar undeva în preajma Şoselei Vitan, adică în porţiunea Şos. Mihai Bravu - Moara Vitan (pod Vitan) care a păstrat până la începutul anilor ‘50 unele trăsături rurale şi unde geografia locului se potrivea cu peisajul din fotografie. Şoseaua Vitan a cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ‘20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei”.

Aşa cum se poate observa şi pe hartă, scena pregătirii de nuntă se putea derula în lunca din stânga Dâmboviţei sub „faleza” Grădinarilor sau a Vitanului, pe un teren ocupat în totalitate de grădini, livezi şi vii, aflat în proprietatea unor familii de grădinari numeroase şi cunoscute: Balaurea, Colibăşeanu, Borţică, Chiţu, Subăşeanu. Aceştia trudeau din primăvară până toamna târziu şi nu lăsau niciun petic de pământ necultivat. Vindeau legume, verdeţuri, fructe şi flori în toate pieţele Bucureştiului. Şi au făcut-o câteva generaţii la rând până ce cooperativizarea i-a „potolit”. Seara, pe răcoare, plecarea camioanelor încărcate trase de cai, era un spectacol în sine, oferit gratuit celor care aveau ochi să-l vadă. Traversarea grădinilor nu era permisă decât cunoscuţilor, celor din vecini, care nu atentau la roadele pământului. Nu cred că ar fi îngăduit unor oaspeţi nepoftiţi să poposească pe acolo.

Azi, urmaşii grădinarilor, cu care am copilărit, am fost coleg de şcoală şi sunt prieten, nu reuşesc să deosebească pătrunjelul de leuştean. În schimb, au devenit specialişti în procese civile luptându-se între ei, de parcă n-ar fi rude, pentru împărţirea averii pe care înaintaşii lor au sfinţit-o prin muncă şi pe care, cu îndreptăţire, au revendicat-o şi au obţinut-o.

Motivaţia este valabilă şi pentru grădinile cioplenilor, amplasate sub terasa delimitată de străzile Laboratorului, Mihai Bravu, Răcari şi Zalhanalei.

Ştiind toate acestea, timp de câteva zile am revăzut în minte Vitanul de la Poştă (Dudeşti) la Moară (Pod Vitan) încercând să găsesc măcar un argument care să-mi permită să „amplasez” undeva scena pregătirii de nuntă. Nu am reuşit şi în final i-am scris domnului Radu Oltean:

„Încerc de vreo două zile să identific zona din Vitan unde ar fi putut fi surprinsă scena pregătirilor de nuntă din fotografia lui Nicolae Ionescu (Pregătiri de nuntă în Vitan 1929).
Deşi cunosc bine Vitanul (sau cel puţin aşa cred eu) mă confrunt cu o reală dilemă: pregatirile de nuntă în viziunea lui N.I. asociate cu Vitanul anului 1929 par neverosimile si de aceea simt nevoia unei confirmări a autenticităţii.
Îmi puteţi preciza dacă explicaţia „Pregătiri de nuntă în Vitan 1929″ este olografă şi apare pe spatele fotografiei sau este doar „inspirată de textul scris chiar de mâna autorului”?”

Iată răspunsul pe care, cu amabilitate, acesta mi l-a trimes:

„Pe fotografia respectivă e scris olograf de Nae Ionescu, marele fotograf, dar la mulţi ani dupa ce a făcut poza. Fotografia pare o copie post belică, poate chiar din anii 60, a unei poze de la finele anilor 20. E ff posibil să fi greşit.”

Am intrat astfel în „ceaţă deasă” şi fiind convins că timpul rezolvă multe, am renunţat să mai caut o soluţie la dilema care mă stăpânea, fără a uita însă această nereuşită.

După aproape doi ani, cu câteva săptămâni în urmă, căutam o lucrare în Biblioteca Digitală a Bucureştilor şi am descoperit colecţia vestitei reviste interbelice Realitatea ilustrată, de curând pusă la dispoziţia celor interesaţi.

Cunoşteam revista dinainte de ‘89. În mare taină am citit atunci câteva numere pe care un coleg mai vârstnic le salvase de la distrugere. Colecţia integrală fusese arsă de familia sa în 1947 de teama regimului care se instalase în Romania. Am „lăstat baltă toate interesele” şi curios, am început să răsfoiesc la întâmplare. Efortul mi-a fost răsplătit.

În numărul 39 din 13 octombrie 1928 Realitatea ilustrată

a publicat, sub semnătura „Dan”, articolul „O nuntă ţigănească în Capitală”.

L-am citit de mai multe ori, mi-am şters ochelarii şi m-am frecat la ochi pentru a fi sigur că nu mă înşel.

Aveam în faţă originalul fotografiei asupra căreia zăbovisem în ianuarie 2013 având însă titlul „Curăţenie generală… la câţiva ani odată. Toată „famelia” face bae, în aer liber”. Deşi acesta nu precizează că „famelia” face baie pregătindu-se de nuntă, se poate observa, cercetând cu atenţie celelalte fotografii şi textul articolului, că personajul feminin din dreapta, cel cu basma şi bluză albă, este chiar mireasa.

„…… e în preajma nunţei şi cu acest prilej familia a hotărît să facă….. o bae. Mireasa ajută mamei sale bătrâne să se spele….”

Cu siguranţă explicaţia a fost formulată de autorul reportajului şi nu de fotograf.

Din capul locului se constatată că fotografia nu poate fi datată 1929. Dacă în octombrie 1928 apărea în Realitatea ilustrată este evident că a fost făcută în 1928 sau mai înainte.

În debutul articolului, reporterul descrie ambianţa în care se desfăşoară fericitul eveniment:

„O vastă centură de maidane acopere circumscripţiile de periferie ale Capitalei; sunt şi câteva oaze de căsuţe ţărăneşti, cu uliţe formând arabescuri rare, de drumuri desfundate, pline de gropi şi hopuri ca un tobogan orizontal.
Şirul de case se întrerupe din când în când ca să facă loc unui nou maidan, pavat capricios cu gunoi, moloz, cenuşe şi orătănii moarte. Murdăria de pe aceste maidane pare că se revarsă, inundând uliţele vecine.
Şi tot câmpul dintre periferia oraşului şi suburbane, nu este decât un astfel de maidan.”

Această descriere mi-a întărit convingerea că fotografiile nu au fost făcute în mahalaua Vitan a anului 1928. Nimic nu se potrivea acelui colţ de Bucureşti. Mi-a oferit în schimb argumente pentru o bănuială pe care am început să o verific şi iată rezultatul:

Fotografia din dreapta se regăseşte în articolul domnului Radu Oltean şi poartă explicaţia „Adunători de cutii de conserve goale în zona „Văii Plângerii”. În planul îndepărtat se poate recunoaşte silueta Crematoriului”. Cea din stânga este din articolul Realităţii şi deşi calitatea nu este prea grozavă, în fundal se poate distinge ceea ce pare a fi clădirea Crematoriului Cenuşa.

Construcţia edificiului a început în 1925, la iniţiativa Societăţii de asigurare şi ajutor mutual pentru incinerări „Cenuşa”, înfiinţate la 7 martie 1923 având şi spijinul Primăriei Capitalei. Lucrarea a fost încheiată la roşu în 1927. Crematoriul Cenuşa a fost inaugurat la 26 ianuarie 1928, deşi clădirea nu era încă finisată.

Altfel spus, în intervalul 1927 - 1928 clădirea exista şi apariţia ei în fotogarfiile analizate este motivată şi plauzibilă.

Imaginea pregătirii de nuntă apărută în articolul Sărăcie lucie în Bucureştii „de odinioară” la data de 10 mai 2010 a fost publicată în numărul 39 din 13 octombrie 1928 al revistei Realitatea ilustrată şi folosind o expresie de actualitate, pot afirma că există „suspiciuni rezonabile” pentru a o localiza în Valea Plângerii.

Foarte populară în epocă, revista care purta subtitlul „Lucrurile aşa cum le vedem cu ochii” a apărut la Cluj în data de 6 februarie 1927. După circa un an este preluată de ziarele Adevărul şi Dimineaţa (Societatea „Adevărul”) care o vor edita în perioada 6 mai 1928 - 21 aprilie 1946.

Din 1925 până în 1938 fotograful celor două ziare a fost Iosif Berman (17 ianuarie 1892 - 17 septembrie 1941), considerat primul fotoreporter autentic din România. Fotografiile acestuia au apărut şi în celelalte publicaţii ale Societăţii „Adevărul” (Realitatea ilustrată, România ilustrată) dar şi în Ilustraţiunea română, Cuvântul liber, L’independence roumaine.

Obişnuia să-şi ştampileze fotografiile. Cu siguranţă nu a reuşit să le marcheze pe toate în acest fel. Unele poartă însemnări olografe.

În 1927, Nicolae Ionescu (1903 - 1974), fotograful căruia i se atribuie poza de la care am pornit, era încadrat în Serviciul Fotografic al Armatei Regale. Părăseşte ţara în 1930 şi lucrează circa şase luni în Franţa. Se întoarce în acelaşi an şi se angajează la Imprimeria Naţională unde rămâne pînâ în 1931.

Eugen Lovinescu, numit la data de 23 ianuarie 1937 în Consiliul de administraţie al Societăţii „Adevărul” şi pe care fotograful îl cunoscuse în 1922 la tipografia „Cultura Naţională”, îi propune în 1937 vechiului său prieten funcţia de director tehnic al ziarului Adevărul. Aici l-a cunoscut pe Iosif Berman. A fost înlăturat în 1940 de regimul legionar. Pentru perioada de până în 1937 nu am găsit informaţii despre vreo colaborare cu Realitatea ilustrată.

Se naşte astfel o altă dilemă: ar fi putut în 1928 Nicolae Ionescu, angajat al Serviciului Fotografic al Armatei, să-şi publice fotografiile în Realitatea ilustrată, al cărei fotograf oficial era Iosif Berman?

Cum intuiţia singură nu este suficientă pentru aflarea adevărului, a fost inevitabilă căutarea unor informaţii suplimentare. Şi am găsit.

Sub denumirea „Ţigănci făcând baie”, datată anii ‘30 şi menţionând ca fotograf pe Iosif Berman un site specializat vinde fotografia intitulată „Spălatul picioarelor şi al părului. Singurele părţi „vizibile”, supuse unui tratament special.” apărută în reportajul „O nuntă ţigănească în Capitală”, publicat de Realitatea ilustrată în numărul 39 din 13 octombrie 1928.

Precizarea din anunţul de vânzare este clară: „Cu însemnări olografe pe verso şi cu ştampila studioului lui Berman din Bucureşti, Romania”

Apariţia personajului central al poveştii, mireasa, în aproape toate imaginile reportajului exclude ipoteza că acestea au fost surprinse de doi fotografi (Iosif Berman şi Nicolae Ionescu) la momente de timp diferite. Nici simultan nu au putut să o facă. Lucrând pentru companii diferite, este puţin probabil să fi „încăput” împreună la acelaşi „eveniment”.

În timp ce această ultimă fotografie este atribuită, cu elemente convingătoare, lui Iosif Berman, despre cea de la care a început „aventura” (Pregătire de nuntă în Vitan) ştim doar că „Pe fotografia respectivă e scris olograf de Nae Ionescu, marele fotograf, dar la mulţi ani dupa ce a făcut poza. Pare o copie post belică, poate chiar din anii 60, a unei poze de la finele anilor 20. E ff posibil să fi greşit.”

Pot afirma deci, cu suficientă certitudine, că fotografiile din reportajul „O nuntă ţigănească în Capitală”, apărut în revista „Realitatea ilustrată” numărul 39 din 13 octombrie 1928 sub semnătura „Dan”, au fost făcute de Iosif Berman.

Am folosit la pregătirea acestui articol doar documentele disponibile „de acasă”. Nu am consultat nici materialul fotografic din colecţiile Iosif Berman şi Nicolae Ionescu aflate în bibliotecile şi muzeele bucureştene, cum nu m-am consultat nici cu profesioniştii domeniului. Cu toate acestea concluzionez:

Fotografia „Pregătire de nuntă în Vitan (1929) Foto: N. Ionescu” din articolul Sărăcie lucie în Bucureştii „de odinioară”, semnat de domnul Radu Oltean a apărut cu explicţia „Curăţenie generală…. la câţiva ani odată. Toată „famelia” face bae, în aer liber” în reportajul „O nuntă ţigănească în Capitală” semnat „Dan”, publicat de revista Realitatea ilustrată nr. 39 din 13 octombrie 1928. Fotografiile reportajului, inclusiv cea menţionată, aparţin lui Iosif Berman şi surprind, în anul 1928, imagini de la o nuntă ţigănească ce a avut loc în Bucureşti, în zona gropii de gunoi din Valea Plângerii.

Tuturor celor care, specialişti sau nu, vor avea răgazul să se aplece asupra exerciţiului meu istorico - detectivistic şi îmi vor transmite informaţii utile, observaţii critice, propuneri constructive, le mulţumesc asigurându-i că toate vor fi luate în considerare operând, atunci când justificările sunt serioase, cuvenitele modificări.

Întrebarea din titlu are însă un răspuns cert: Nu! N-a fost nuntă în Vitan!

Matty: una pe zi

tîmpenia devenită monument istoric

Asta nu trebuia să se întîmple. Se-ntîmplă multe porcării, dar asta trebuia evitată.

Mă refer, desigur, la refacerea și recondiționarea pieselor urbane din Centrul Civic; mai precis - din Piața Unirii. Nu-i de ajuns că fîntînile au trecut printr-un proces de renovare costisitor, ca să arate fix la fel de boccii ca atunci cînd au fost construite; a fost nevoie să se treacă și la schimbarea stîlpilor de la iluminatul public….

Stîlpii se schimbă peste tot în Centru. Străbunii Mannessmann sînt aruncați la fier vechi; în locul lor apar niște țevi simple care se-ndoaie-n bătaia vîntului. Dar nu asta mă supără azi.

Stîlpii din Centrul Civic au fost - de la început - oribili; scîrboși; împopoțonați cu mii de brizbrizuri inutile și urîte; încărcați cu bibileli chinuite din fier forjat.

Acești stîlpi n-au nimic istoric în ei; n-au nimic elegant, frumos, util orașului. Acești stîlpi trebuiau trimeși de mult la topitorie…

Dar, nu; acești stîlpi sînt - de astă vară-ncoace - schimbați… cu alții; noi… și aproape la fel.

Tîmpenia devenită monument istoric; asta vedem în Piața Unirii.

… postamentul original din plăci de beton turnate a fost înlocuit, la noii stîlpi, cu… o ultra-elegantă făcătură din fibră de sticlă, prinsă-n șuruburi:

… ornamentele de sus, din coroana felinarelor, au fost replicate aidoma în esență; dar simplificate mult în detaliu:

Repet - porcăria asta nu trebuia să se întîmple; acești stîlpi erau urîți și incompatibli cu ideea unui oraș modern și civilizat; nu trebuiau transformați într-un reper istoric.



despre ce se mănîncă în Bucureşti - şi cu ce se mănîncă Bucureştiul.

acasa

detalii si contact

harti si scheme

linkuri si prieteni

autori si articole

vorbim despre...

550 555 Alexandru Dinu ando anii 90 arhitectura biciclete blog caricaturi C D Mocanu civilizatie cofetarie covrigi cultura cumparaturi fast food fun general guest post internet istorie magazine masini Matty Mic.ro patiserie plimbare porcarii porcarii imense poze presa primarie prostuar radio restaurante shaorma strazi tampenii timpenii trafic transport public trezim copiii una pe zi uratenii uritenii

comentarii

arhiva

cele mai