despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXIX) – Slujbașii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri, 29 decembrie 2017

Slujbaș: Persoană angajată în slujba cuiva (sau a ceva); a fi sau a se pune la dispoziția cuiva; a servi interesele cuiva sau a susține o anumită cauză.

Antena 3 a trecut, cu arme – cu bagaje, de partea Dudelor și Margaretelor adunate într-o închipuită Casă Regală căreia doi politicieni, amețiți de vârtejul evenimentelor în care sunt prinși, încearcă să-i „scape” niște bani din conturile statului și să-i construiască pe șest un statut legal, deși țara care-i plătește, care-i îndură este, de șaptezeci de ani, republică. Ce-or primi la schimb apostolii ăștia nefericiți ai neamului?

Dudele și Margaretele să pună osul la treabă și să-și câștige existența demn, cu sudoarea frunții. Țara, de care nu îi leagă decât averea și dorința de agoniseală, va ști să-i cinstească, să-i onoreze ca urmași ai ultimului ei rege. Au primit, pe bună dreptate, domenii, păduri, case, palate. Au din ce trăi. Să le administreze cu folos și să afunde mâna în caraiman (nicio aluzie la Carol Caraiman, bunicul Margaretelor!) pentru a-și susține cheltuielile. Privirea pofticioasă îndreptată spre banii românilor nu le face cinste!

Am spus-o și o voi mai spune: Cu Mihai I, istoria regalității în Romania s-a încheiat. Dudele, Margaretele, cu tot neamul pot sta în cur și-n cap; legăturile lor cu țara, cu trecutul ei, sunt firave și discutabile.

Este una dintre explicațiile susținutei și jenantei campanii de resuscitare și promovare a monarhiei în care Antena 3 s-a angajat. Când vorbesc despre fostul rege, despre isprăvile lui sau despre iluzoria casă regală, aproape toți slujbașii postului pun miere în glas, li se umezesc ochii și debitează, unii cu oarecare jenă, șabloane mincinoase menite să producă emoție. Pentru ei, fiica cea mare a lui Mihai I a ajuns deja Maiestate. Auzi: „Maiestatea Sa Margareta, custodele coroanei”! Păi Margareta nu poate fi Maiestate! N-are coroană! Coroana nu-i a ei! O are doar în custodie, adică în păstrare, nu în folosință! O va păstra sănătoasă până ce Romania va lua în răspăr experiența istorică și se va întoarce la monarhie. Ad Kalendas Graecas! Dar, slujbașii muncesc, nu gândesc. E prea obositor și în plus așa le-a ordonat comanditarul! Amară pâine mănâncă și ăștia!

Post Scriptum

Sâmbătă, 30 decembrie 2017

  1. Antena 3 nu a marcat a șaptezecea aniversare a republicii (Ziua Republicii), ci șaptezeci de ani de la abdicarea forțată a Regelui Mihai. Bieții slujbași! Nu știu că orice ar face ei, proclamarea republicii în ziua de 30 decembrie 1947 (după ce regele lor a lăsat țara și a șters-o adăpostindu-se de urgia vremurilor pe care nu știa și nu era capabil să o înfrunte ca un rege, ca unsul lui Dumnezeu) nu poate fi ștearsă din istoria acestui neam. Cum nu poate fi ascunsă abdicarea regelui, așa cum s-a petrecut ea. Cărțile, cu adevărul și  înțelepciunea lor, i-ar putea mântui. Lor însă, cartea, ca și carnea de porc, le dăunează grav sănătății.
  2. Într-o emisiune difuzată de A3 în a doua parte a zilei, Marius Ghilezan, ziarist, un fel de trompetă a fostului rege, monarhist fanatic, care pentru o perioadă destul de lungă a mâncat din palma Dudelor și a Margaretelor, a confirmat ceea ce am scris ieri. A susținut, nici mai mult-nici mai puțin, că ajutorul pe care familia fostului rege l-ar acorda republicii prin promovarea țării și a valorilor ei, „este deplasat”. Dar sprijinul și ajutorul date de Republica România Dudelor și Margaretelor nu sunt deplasate? Are dreptate! Acestea (Dudele și Margaretele) nu au datorii față de țară! Deci, nici drepturi căci „numai dreptul care izvorăște din împlinirea dreaptă a unei datorii, e cu adevărat un drept”. Trebuia să taci, maestre! Oricum, mulțumesc pentru sinceritate!

Matty

să mai și dăm ceva înapoi

Vrem și că ne place s-avem puzderie de malluri, de centre comerciale și de hipermarketuri în inima orașului.

Ne cumpărăm de toate ușor; ne cumpărăm orice iute-iute; și sîntem gata să acceptăm prețul – anume, acela de-a trăi mai anevoios, chinuiți de traficul și de iureșul produs de mașinile cu care mergem „la cumpărături”.

Că nu e chiar bine, știm și noi – dar am înghițit gălușca, din lăcomie.

Lăcomie nu doar a comerciantului care deschide cît mai multe magazine uriașe în oraș, dar și lăcomie a cumpărătorului care le vrea în oraș.

Cu toate astea, în sinea noastră știm că e, pe undeva, greșit.

Cred c-ar fi momentul ca acest comerț care ne năpădește să se-apuce să mai dea ceva și omului, cetățeanului.

Aș vrea să văd, de exemplu, marile parcări ale hipermarketurilor folosite și pentru alte lucruri – nu doar pentru corturi cu vînzări sezoniere, alde „tîrguri tradiționale”, circuri ambulante și cu inerentele mașini vîndute de samsari.

Ar fi bine!

Ar fi bine să poți veni la cumpărături și înainte să-ți umpli portbagajul cu pungi și plase, să ți-l poți goli de gunoaiele sortate în casă, bune de reciclat. Ar fi minunat să se dezvolte stații publice de bike-sharing, ca să-ți poți lua o bicicletă aproape de casă. Ar fi așa cuminte să se transforme un colțișor din betoanele așternute într-un loc unde să se strîngă cei din zonă, să bată mingea.

Ar fi bine, deci, ca marele comerț să-nceapă să facă lucruri mici, dedicate oamenilor – nu doar acțiuni de PR, dintr-acelea care dau frumos la televizor dar nu se traduc în nici o utilitate.

De ce? Fiindcă – dacă tot am acaparat bucăți uriașe dinlăuntrul orașului – ar cam fi bine să mai și dăm ceva înapoi.

start/stop… stop risipei.

După cum știe orișicine, ne pasă din ce-n ce mai tare de chestiunile care fac rău Pămîntului.

Reciclăm; încercăm să ne folosim de puterea vîntului, de căldura Soarelui; plănuim să ne-ncărcăm mașina la priză – nu la benzinărie.

Toate mașinile noi, ca să consume mai puțin și să polueze la fel de puțin, vin cu fel de fel de îmbunătățiri. Bunăoară, cînd stai la semafor, motorul se-oprește. Deja – asta – nu mai e demult o noutate.

Și, în toată întrecerea asta planetară, cineva șade toată ziua cu mașina pornită. Consumînd, poluînd.

Este vorba de mașinile Poliției Rutiere.

Motoarele mașinilor Poliției Rutiere nu se opresc, chiar mașinile cînd stau pe loc. Și stau pe loc destul! Uneori cu orele!

Nu-i vorba de-ntrebarea „de ce stau mașinile pe loc” – o avea Poliția socotelile ei, altcîndva și altcineva să le deslușească!

Nu-i vorba de-ntrebarea „de ce stau polițiștii rutieri la căldurică” – știm de mult că nu-i rost nici de corectitudine, nici de egalitate!

Întrebarea e: de ce, în lumea asta în care toți – dar toți! – ne preocupăm de pericolele poluării și de păstrarea rezervelor Pămîntului, Poliția noastră arde gazul de pomană?

Matty

Revista „Sport” – numărul 22, noiembrie 1961

vocea Opoziției

Chiar dacă nu-mi place, știu că-s obligat să mă informez despre Capitala noastră. Asta-nsemnează să caut cît mai multe informații în cît mai multe locuri și s-am rădbarea și mintea s-aleg adevărul din toate.

Vă spun foarte cinstit: m-ar ajuta mult dac-aș ști care-i vocea Opoziției – asta, dacă Opoziția ar avea o voce comună.

Și, socot, ar ajuta Opoziția însăși.

Nu-mi place cum merg lucrurile. Nimeni dintre noi nu poate urmări pe toată lumea, tot timpul. Sîntem nevoiți să ne limităm la un număr rezonabil de știri pe care să le digerăm.

Și-i păcat – pentru că dac-o ținem tot așa, o să ratăm multe.

O să ratăm.

E păcat! Opoziția – prin Opoziție eu înțeleg U.S.R., fiindcă P.N.L. este ocupat să fie partener constructiv cu P.S.D. mai ales în consiliile locale, deși în cel general țipă „hoții!” – nu comunică bine.

Diferențele dintre opozițiile pe sectoare sînt uriașe – pe măsura diferențelor dintre primăriile de sector, din păcate…

Nu-i normal, deci, ca dintr-un sector să aud mereu ba de hotărîri inițiate de Opoziție – și chiar votate! – de procese intentate în urma abuzurilor primăriei… și din alte sectoare să nu aud absolut nimic!

Nu-i normal ca un parlamentar U.S.R. din opoziție să aibă o agendă bucureșteană mai clară, mai realistă și mai legată de viața Capitalei decît un consilier local ori general, care-ar trebui să fie în inima lucrurilor.

Nu-i normal să aud mai multe de la opoziția din sectorul 1 și din sectorul 3 decît de la opoziția din sectorul meu, din sectorul 5.

Nu-i normal ca opoziția din sectorul 5 să se-ocupe doar de „problema Cotroceni” și să nu vadă nimic altceva din sector.

Și, mai ales, nu-i normal ca în funcție de interese și facțiuni, s-avem opoziții cu diferite viteze, agende și abordări.

Matty: ultima pe zi

Am ajuns la sfîrșitul seriei noastre.

Adică ni s-au terminat toate caricaturile lui Matty apărute în rubrica „Una pe zi” – toate caricaturile pe care le-am avut noi.

Și… am avut!

A fost o întreprindere extraordinară! În aproape cinci ani de zile cred c-am adus lumii mai bine de 1800 de zîmbete; zi de zi – în fiecare zi.

Am ales să încheiem seria cu… începutul ei. E vorba de caricatura publicată pe 15 februarie 1967, cu 51 de ani în urmă. E prima caricatură din seria Una pe zi!

Dar în orice sfîrșit – trist! e și-un început – vesel!

Pentru că… Matty nu se-nchide, caricaturile nu se-opresc.

Continuăm: am strîns din reviste, din almanahuri, din cărticele, alte și alte caricaturi!

Cu ce-i plăcea lui așa de mult: cu pescuit, cu vînătoare, cu sport, cu viață de oraș și – peste toate – cu humorul cu care s-a privit el însuși.

cu un leu prea scump!

Mega Image face și vinde multe lucruri și ieftine și bune. Cîți oameni nu-și ostoiesc foamea la prînz, seara – ori așa, pe fugă – ba cu ceva rotisat, ba cu ceva preparat.

Mega Image vinde și sandvișuri gata făcute.

În toamnă erau cinci lei.

Acuma-s șase.

Înțeleg scumpirile, înțeleg nevoia prețurilor de-a reflecta realitatea.

Dar nu-nțeleg scumpirea cu un leu a unui sandviș, așa, de pe-o lună pe alta.

Cam prea mult!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

mereu căcăcios!

După cum știți, după ce a murit fostul rege Mihai, Primăria s-a repezit să-l cinstească. Pîn-la urmă, s-au cadorisit cu numele lui parcul Herăstrău și-o bucată din Kiseleff.

Mi-e silă? Da’ cum! Mă mir? Deloc!

Că doar, așa cum știm, Bucureștiul a fost mereu căcăcios cînd e vorba de nume. Și nu numai pe vremea comuniștilor, cărora le plăcea să scrie și rescrie istoria.

Sigur; nu orice schimbare de nume a fost o nenorocire și justificări se găsesc mereu. Căile Plevnei, Rahovei, Griviței au fost botezate ca să ne crească simțămintele patriotice după Independență; aidoma și Calea Victoriei.

Și nenumărate străzi și străduțe au primit numele celor căzuți aparînd Patria.

Dar bulevarde mari, principale, precum Carol și Elisabeta au fost botezate după capetele noastre încoronate încă din viețile acestora. Ferdinand a primit bulevard cînd încă era doar principe în pole-position… Regina Maria, nici nu ținea socoteala cîte-i purtau numele…

Ce să mai zici de ăștia mai mici? Între Războaie, principele Nicolae avea șosea-nspre Tei. „Marele Voievod” Mihai era comună suburbană. N-am mai stat să-l caut și pe Carol al doilea, și el primise încă din pruncie – sigur – vreun cătun-ceva. Plus că parcul Herăstrău i-a purtat numele la-nceputuri.

Și-n plus, cu orice prietenie și-nțelegere externă nouă, cîte-o stradă se nimerea cu vreun patron vremelnic; ba vreun rege jugo-slav, ba vreun dictator fascist…

Ce să mai zici că nu se deschideau străzi, la cîte personalități ședeau la coadă – a fost o vreme cînd cele două splaiuri ale noastre aveau vreo zece nume, cîte unul de la un pod la altul… și alte zece pe malul cel’lalt!

Oamenii înșiși – purtați de năzuința lor de frumos – luptau pentru vremelnica nemurire. Micul propitar care-și parcela o fundătură căuta și el să-și lase numele pe hartă.

Ce să mai zici cu vecinii năpăstuiți de vreun botez nefericit? E plină de haz istorisirea bătrînului lingvist Alexandru Graur despre oamenii de pe strada Epicur care nu s-au lăsat pînă cînd primăria nu le-a schimbat numele străzii în… Epicol!

Și dup-aia au venit, știm bine, comuniștii – și totul s-a dat peste cap; și chiar nu merită să contabilizăm.

Dar merită să ne-nchipuim strădania administrației de-a găsi locul potrivit pentru un Lenin; bulevard? – cam puțin, și dacă nu îi găsim un bulevard demn de gloria lui, nu cumva se interpretează? Așa ca l-au făcut nume de raion.

Nici cu vremelnicul Stalin nu trebuie c-a fost ușor: ce să botezi, ca să nu pară nici mai prejos de Lenin? Tot un raion! Dar parcă era mai mic decît raionul Lenin; trebuia să-i mai dea ceva; o piață… o șosea… ajunge? Dacă n-ajunge? – ei, atunci, noroc cu Herăstrăul!

Da’ parcă pe toarșu Gheorghiu-Dej nu l-au făcut raion în timpu’ vieții, ca pe vremea lu’ regele…

Ei, nici nu prea mai conta așa tare toponimia stradală – puterea se arăta prin nume de fabrici, din industria de unde trebuia să se simtă că vine progresul.

Și după comuniști, cît de cît, am mai reparat una-alta, fără să fim ocoliți nici de nedreptate, nici de prostie…

Cîte schimbări! Peste cîte, cu haz, înțelepciune și vopsea proaspătă, s-a tras plapuma uitării!

Așa că, dragii moșului, stați liniștiți: este sută-n mie îndreptățită pățania de-acum a Herăstrăului – și, peste toate, justificată istoric.

Matty: una pe zi