despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din zbor – „Lime”

… o merge, n-o merge, o da chix precum „Ape rider” – nu știm. Ce-i sigur e că se pot închiria trotinete electrice prin serviciul „Lime”.

prin fundături L – gata.

… ajunse-ntr-o fundătură taman serialul despre fundături. Sigur c-au rămas destule locuri de luat la picior – cum nu? – dar nu ne-am apucat să facem un recensămînt, ci doar o seamă de plimbări cu foloase, din care reușirăm să scoatem 50 de episoade! Cine se gîndea?

Iată, azi, la sfîrșit, cîteva intrări rămase pe dinafară, cum ar fi una ce se face din segmentul curat al Căii Moșilor din spatele Cocorului: pe ea ajungi la bisericuța Sfîntu Gheorghe-vechi.

Tot unei biserici dăm tîrcoale și-n continuare: este Popa Rusu, a cărei curte s-a întins blocînd o legătură dintre strada ce poartă numele bisericii și Marin Serghiescu:

Fluierului e o stradă ce se-nfundă – ciudat! – în zona Mătăsarilor dintre Ferdinand și Pache. Cel’lalt capăt dă-n spatele unui bloc din Mihai Bravu, dar nu-i blocat.

Descoperirăm, la numărul 47 al Căii Dorobanților, o fundătură cochetă, unde mai rezistă bucăți de pavaj vechi și-un rond inclus ulterior în curtea proprietății din capătul sacului:

O surpriză adevărată este supraviețuirea – între Nerva Traian și Mircea Vodă, bulevarde ceaușiste care-au ras bucăți uriașe din orașul de dinainte – drăguței intrări Traian Demetrescu. Cin’ să știe ce premiant șezuse aici, de-au scăpat demolării casele astea!

Dar pe unde n-am mai ajuns? Nu ne-am mai băgat între Splai și Politehnică, unde-i o veritabilă încrengătură de străduțe gîtuite și nici între Vitan și Timpuri Noi; străduțe-nguste, pieptișe, curbate și gata-gata să fie înghițite de blocuri noi – tot mai multe blocuri noi. De asemenea, așa cum ne-am promis de la-nceput, n-am explorat cartiere mărginașe, cu multe intrări și drumuri ce se-opresc în cine știe ce foste obiective industriale.

Vă mulțumim.

Matty

nimic nou și nimic bun la Muzeul militar

Muzeul Militar e un muzeu tipic – adică absolut încremenit în timp. Norocul lui, e firește, lipsa alternativelor recreativ-educaționale: așa că zeci de autocare cu puștani trag la poartă și-i mereu plin, nu doar cînd e vreun eveniment.

Revin pe-aici cu inima strînsă, an după an, neizbutind niciodată să mă dezmeticesc la vederea indolenței de-a arăta, de-a pune în valoare, de-a face naibii ceva-n plus cu această colecție ceaușistă.

Mă văd, totuși, dator să remarc că s-a „renovat” transportorul FAMO, spre bucuria naziștilor ce-i dădeau tîrcoale cu ochii lăcrămoși. Renovarea presupune o prelată nouă și un strat de vopsea – sămsăreală de Vitan; dar se cheamă că nu mai ruginește-n halul ăsta…

Și, ca să nu se vadă urît decăderea mai modestului camion Škoda din spatele lui, „gospodarii” l-au acoperit de tot c-o plasă de camuflaj.

… și s-a rezolvat.

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă

Matty

cu mașini din presa vremii

… începem cu-n instantaneu de sezon, din primăvara anului ’69: parcul de mașini de curățenie a Întreprinderii de Salubritate de-abia aștepta să iasă să-și facă treaba (ne-aflam marți, după Paște)

Ne lăudăm și c-o vedere aeriană a noului pasaj peste Centură de la Otopeni; șoselei îi puteam zice, fără mare supărare, autostradă. Urma să deservească rapid noul aeroport de la Otopeni.

Aflăm despre o nouă autodubă-dormitor fabricată la I. R. A. de pe Șoseaua Olteniței: bună pentru șantiere și chiar obiective turistice, putînd acomoda pînă la 20 de paturi, „cu încălzire cu aparatură tip Siroco sau cu sobă”.

Ia, să ne lămurim oleacă și cam ce mașini erau la-ndemînă – și asta o putem găsi, cel mai firesc, la pagina cu „mica publicitate” din România Liberă:

Spicuim Fiatul 1300 tropicalizat cu… kilometri reali, Dacia 1100 din depozit, precum și anvelopele vîndute fără repartiție de uzina Victoria de la Florești. La rubirca de „cumpărări” nu

Tot de prin anunțurile pitite, găsim și interesanta activitate a unității Prestagent care „facilita îndeplinirea formalităților și scurtării termenelor de livrare a autoturismelor noi ce puteau fi primite cadou de către cetățenii Republicii Socialiste România de la rudele din străinătate”!

Ne aplecăm asupra năcazurilor automobiliștilor: „krauuuk!” – așa rodea rugina podul caroseriei. Cum o combăteam? Prin terosonare la Ciclop.

Dar nu era chiar așa neagră viața de șofer. Automobil Clubul Român ținea bal la Sinaia: două orchestre, dans non-stop, ținută de seară și concurs de miss. Locuri limitate.

De-abia pornisem, cu un înainte, construcția Dacia 1100, dar realizările industriei auto a anului 1969 sînt și mai mari. Una este noua Dacia 1300 (vom vorbi separat despre ea!) iar cealaltă e Aro 244

… care urma să primească, un deceniu mai departe, și motorizare Diesel.

Ei, și dacă tot am ajuns în 1979, băgăm în seamă și noul troleibuz „111E”, model de care am tras trei decenii-n Capitală.

… bătea la ușă teribila criză a petrolului – dar despre asta, altcîndva.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Matty

ce de mizerie.

Fuse un weekend plin în București, așa cum îi șade lui bine acuma, pe-nceput de vreme călduroasă. Se ținu „Noaptea muzeelor”, fură concerte, mitinguri – e la mintea cocoșului că atîta amar de populație care iese pe stradă face nu doar buluceală, ci și mizerie.

Nu se poate altminterea: oamenii vor să se simtă bine, să bea un suc, să-și cumpere ceva delicios!

Ca urmare, duminecă seara centrul era plin de gunoaiele nestrînse cum trebuie.

Mă oprii în frumoasa grădină a Ateneului, acolo unde iureșul orașului se stinge frumos, la ceasul asfințitului.

Și mă-ngrozii de uriașa cantitate de mizerie aruncată pe jos, pe lîngă coșurile de gunoi pline.

Și să mă iertați: mă-ngrozii de nenumăratele cutii de ecleruri cumpărate de la „French revolution”, magazinașul celebru de lîngă Ateneu.

Nu, nu erau aruncate pe jos nici cartoane de mici, nici cutii de bere ieftină, nici coji de salam, nici pungi de semințe – erau cutii de ecleruri dintr-acelea care se vînd cu 16 lei bucata!

Nu-nțeleg, îmi pare rău că nu-nțeleg: cine are bani să dea 16 lei pe un ecler bun înseamnă că nu-i chiar așa, un fitecine. Ai putea zice, fără să-ți chinui prea mult creierul, că cine-și permite această mică tratație înțelege că nu trebuie s-arunci nimic pe jos!

La dracu: e coșul de gunoi plin? Ghinion: te duci o sută de metri mai încolo și-oi găsi altul care nu-i plin.

«Romanian Design Week», mai bine

… fără nici o urmă de exagerare, ediția de anu’ ăsta a «Romanian Design Week» e un uriaș pas înainte.

Designul românesc a reușit să renunțe la… paleții de lemn.

Că i-a înlocuit cu niște cărămizi, e doar așa, o cîrcoteală; un chițibuș.

Altminterea înăuntru, în expoziție, e-aceeași tristețe binecunoscută.

Aceeași plafonare, aceeași plictiseală, aceeași fugă de adevăratul miez al cuvîntului „creativ” și aceeași lipsă de interes.

… dar ne-am obișnuit prea bine cu toate astea!

Ce-i frumos însă – și un cîștig veritabil – e locul unde se ține evenimentul: anume în palatul Băncii Comerciale de la Universitate.

Că se puteau spăla geamurile – măcar cîteva – asta altă cîrcoteală; alt chițibuș este.

Da’ măcar poți căsca gura prin palat, o clădire altminterea necunoscută pe dinăuntru: merită. Adrian Crăciunescu a scris mai multe despre ea.

Matty