Pledoarie pentru istoria Bucureştilor

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

La data de 9 mai 1936 apărea primul număr al unei colecţii care trebuia să adune şi să pună în circulaţie documente importante pentru istoria capitalei României.

„Acest prim volum din „Arhivele Bucureştilor” s’a publicat de Primăria Municipiului Bucureşti cu ocazia inaugurării celei de a doua „Luna Bucureştilor” sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regelui Carol II primar general fiind domnul Alexandru G. Donescu”.

Volumul, tipărit la atelierele „Cartea Românească”, poartă titlul „Bucureştii vechi- Documente iconografice, Vederi, Scene pitoreşti, Tipuri şi costume, Scene istorice (Sec. XVII, XVIII, XIX)” strânse şi reproduse prin îngrijirea domnului Adrian C. Corbu.

Cuvântul introductiv, semnat de scriitorul Horia Oprescu, funcţionar superior al primăriei, se constituie într-o pledoarie plină de tâlc pentru cunoaşterea, recuperarea şi difuzarea cu respect şi mai ales cu responsabilitate a istoriei Bucureştilor.

Iată câteva fragmente transcrise folosind ortografia textului original:

„Bucureşti, oraş fără istorie.

Poate din pricina asta trecutul îi este atât de trist.

Aşezarea ce i-o vedem azi şi-a strâns-o greu. Cu trudă şi casnă. E un patrimoniu acumulat dealungul şi deacurmezişul multor oprelişti. Cu dureri şi zăbavă. Dar tocmai de-aceea, închegarea lui actuală e plină de făgăduinţi. Cine strânge greu, păstrează bine. Amintirea necazurilor prin care a ajuns, îi dau cuminţenia de a rămâne, tăria de-a înaintà.

Virtutea cea mai de seamă a istoriei e că îngăduie cercetătorului putinţa de a sta o clipă, deoparte, retras în colţul ce oferă cea mai prielnică privelişte a lucrurilor, a oamenilor şi împrejurărilor, în perspectiva timpului. Din elementele acestea, legate între ele cu pricepere, istoria îşi scrie cartea ei de tâlcuri, cari sunt chiar tâlcurile şi rosturile lumii.

Oraşul nostru a descins din vreme, neguratec.

Pus la răscruce de drumuri şi interese, a fost deopotrivă cotropit prin foc şi sabie sau ocupat spre a fi stors, cu încetul.

Dela Sud, Turcii - suzerani şi stăpânitori asupra ţării şi Capitalei.
Dela Nord şi Apus, Austriacii.
Dela Răsărit, Ruşii.

Iată câteva date ce închid rezumativ, calvarul acestui colţ de pământ, numai în răstimpul ultimelor patru veacuri, singurele cari au îngăduit dovezi mai concludente. Înainte de asta, documentele se controversează, rămânând în picioare doar certitudinea că aşezările erau efemere, de început atât cât se puteà încropi dela o năvălire la alta.

Răscolind perioadele aceste, se vor găsi multe lacrimi şi multe făşii de doliu. Să le uităm? Să trecem peste ele? Nu, fără îndoială, nu!

Istoria Bucureştilor, fireşte, nu e în întregime o poveste trandafirie. Caşi a ţărei întregi, de altfel. Au fost pe-aci străini, a curs sânge şi capetele, uneori, s’au plecat spre a nu le tăia sabia. Prin asemenea vitregii oraşul şi-a săpat totuşi drum. Drum greu, întrerupt, fărămiţat. Fără continuitate, lipsit de ceeace a făcut fericirea şi fala cetăţilor din Apus: tradiţia.

Umilinţele oraşului au fost imperative istorice. De neînlăturat. Dar nimeni nu cunoaşte triumf mai categoric şi mai definitiv, decât cel pe care nevoia l-a silit să se umilească.

Ca să înalţi un lucru, trebue mai întâi să îngenunchezi spre a-l luà de jos!…

Pe capul Bucureştilor noştri au trecut apoi, în afară de calamităţile istorice, sumedenie de sinistre.

Incendiile lăsau în ruine câte o jumătate de oraş. Constituiau o pacoste endemică. Ardeau până la pământ, străzi şi mahalale întregi. Tulumbagii - introduşi şi organizaţi după moda turcească - fireşte nu puteau face mare ispravă. Cutremurile au însemnat într’un singur veac, de câteva ori, adevărate cataclisme. S’au prăvălit turnuri de biserici, s’au surpat nenumărate case, pământul s’a crăpat înghiţind oameni şi animale.

Aceste nenorociri „trimise de Dumnezeu, ca nişte semne”, adăugate celorlalte pe cari le-a hărăzit istoria, era natural să nu lase Bucureştilor decât prea puţine clădiri, biserici - documente de piatră - cari, pretutindeni în lume, vorbesc prin ele înşile atât de elocvent.

Şi se mai petrecea un lucru. Deopotrivă de banal şi prozaic. Din zidurile bisericilor şi ale palatelor vechi ce se derăpănau, gospodarii, luau piatră şi cărămidă. Profitau de perioadele turburi sau uneori numai de complicitatea nopţei.

Desigur, fapte odioase. Dar să nu uităm că sărăcia erà cumplită. Şi nevoia sfărâmă fierul.

Prin aceste locuri au trecut totuşi şi străini, preocupaţi de altceva decât de cotropire sau de jecmăneală, după apucătura fanariotă.

Scriitori, oameni de carte, artişti, cercetători dornici să cunoască oameni şi locuri, au venit şi au plecat luând cu ei o însemnare, o notă sau un crochiu ce ne arată azi, după atâta vreme, o oglindă sumară şi diversă în întocmirea ei.
……………….

Ultima jumătate de veac a marcat un ritm de-o inedită intensitate în toate domeniile vieţii noastre sociale. Din letargia sau iniţiativele trecutului, fragmentate ca intensitate şi amploare, epoca ultimelor decenii a marcat o isbucnire aproape eruptivă. Din adâncurile de creaţie şi inspiraţie autohtonă, manifestarea asta s’a produs cu toată osârdia unor aşteptări seculare.

Deaceea, faţa şi fondul românesc din decada prezentă, alăturate aceloraşi situaţii, luate pentru comparaţie, numai de acum un veac, arată o prăpastie. Un gol aproape de necrezut. Asta pentru ţara întregă.

Pentru Bucureşti, diferenţa e încă mai mare, mai haotică. O imagine a Capitalei munteneşti din preajma Regulamentului Organic, suprapusă celei pe care o vedem azi, va stârni poate zâmbet, poate melancolie. Atât de isbitoare va fi deosebirea. Pentrucă elanul viguros şi autoritar către oraş, în sensul european al cuvântului, l-a luat Capitala României abia în ultimii 10 - 15 ani.
România prosperă dela 1866 încoace.

Bucureşti a prins adevăratu-i elan cam dela 1920.

În fond, sărăcia materialului istoric al Bucureştilor nu e pricinuită atât de lipsa documentelor cât de ignorarea celui existent.

Singură Academia Română poate oferi cercetătorului putinţa de a studia fişele trecutului după elemente de istorie pură; celelalte Instituţiuni culturale, într’o proporţie mult redusă.

E drept că în afară de aşezămintele oficiale păstrătoare de asemenea acte, există încă un imens material împărţit la colecţionari, la bibliofili, la amatori de documente. Ştim o listă lungă de iubitori ai hârtiilor galbene de vreme. Printre ei sunt câţiva cari, fără să fie specialişti, de profesiuni cu totul altele decât ale ştiinţei istorice, şi-au făcut o plăcere umplându-şi orele de răgaz cu migala cercetărilor.

Istoria e o ştiinţă amăgitoare. Te chiamă, te prinde cu încetul, tot mai mult şi mai adânc. Sunt oameni cari din primii ani de şcoală au fost obsedaţi de această morgana a spiritului. Viaţa cu rigorile ei, i-a trimis pe alte drumuri, pentru pâine. Acestora dorul pentru ştiinţa trecutului le revine ca vraja unei iubiri defuncte. Şi lecturile lor sunt pline de căldură şi interes. Deaceea, spun, se găsesc atâţi amatori pricepuţi şi oneşti prin modestia lor. Numai că, aceşti cercetători ai trecutului cari n’au mijloace să se consacre exclusiv acestor îndeletniciri, se integrează în categoria diletantismului. Şi diletantismul e o sabie cu două tăişuri. Practicat pur şi simplu, fără pedanterie, poate fi un instrument de cultură, un auxiliar al şcoalei oficiale, în orice caz un factor sporitor de carte în rândurile largi ale societăţii. Primejdia se iveşte însă când diletantul atacă probleme de specialitate, în specialist.

Aşa se explică dece trecutul Bucureştilor e atât de puţin lămurit, dece literatura lui istorică e atât de restrânsă.
…………………….

În trunchiul pe care oraşul şi l-a înfiripat în vreme, securea istoriei a modelat sau a izbit. Ramuri uscate au căzut, curăţate şi plivite spre a spori vitalitatea. Alteori tăişul a căzut în plin, a rănit. Trunchiul a sângerat, dar n’a căzut şi a răzbit, drept şi tare.

Istoria se scrie greu. Documentele istorice însă formează osătura corpului. În cercul acestui adevăr se înscrie preocuparea noastră.”

Dar istoria se şi repetă! „Din letargia şi iniţiativele trecutului, fragmentate ca intensitate şi amploare, epoca ultimelor decenii a marcat o isbucnire aproape eruptivă” a pasiunii pentru greu încercatul „oraş al bucuriilor”.
Într-un efort admirabil, profesionişti (istorici, arhitecţi, antropologi, sociologi etc.) dar şi foarte mulţi amatori-pasionaţi încearcă să scoată la lumină şi să consemneze fapte, oameni şi locuri reprezentative pentru devenirea Bucureştilor.

Se scrie istorie şi despre istorie!

Informaţia circulă cu viteză şi pătrunde în locuri nebănuite fără o altă „cenzură” decât cea a autorilor. Uriaşă responsabilitate! Mai ales pentru unii amatori-pasionaţi. Profesioniştii sunt familiarizaţi cu regulile stricte ale ştiinţei.

Corpul istoriei este susţinut de „osătura” documentelor. „Sărăcia materialului istoric al Bucureştilor nu e pricinuită atât de lipsa documentelor cât de ignorarea celui existent.” Şi dacă documentele nu sunt totdeauna accesibile celor care „dorul pentru ştiinţa trecutului le revine ca vraja unei iubiri defuncte” căci „din primii ani de şcoală au fost obsedaţi de această morgana a spiritului” dar „viaţa cu rigorile ei i-a trimis pe alte drumuri, pentru pâine”, atunci indicarea celorlalte surse şi a caracterului acestora ar fi un gest de cuvenit respect şi de responsabilitate.

Rescrierea istoriei Bucureştilor „după ureche” şi mai ales folosirea acesteia în scopuri militant-partizane, politico-propagandistice nu au nimic în comun cu iubirea patimaşă a bucureşteanului autentic pentru oraşul lui. Efort şi pasiune irosite!

„Amatorii pricepuţi şi oneşti prin modestia lor, cercetători ai trecutului care n-au mijloace să se consacre exclusiv acestor îndeletniciri, se integrează în categoria diletantismului. Şi diletantismul e o sabie cu două tăişuri. Practicat pur şi simplu, fără pedanterie, poate fi un instrument de cultură, un auxiliar al şcoalei oficiale, în orice caz un factor sporitor de carte în rândurile largi ale societăţii. Primejdia se iveşte însă când diletantul atacă probleme de specialitate, în specialist.”

„Cine strânge greu, păstrează bine.”

De luat aminte!

Horia Oprescu
(1904 - 1974)

Prozator, traducător şi istoric literar, fiul Anei şi al lui Costin Oprescu s-a născut în Bucureşti la data de 16 februarie 1904.

A fost elev al liceului „Gh. Şincai” obţinând Diploma de Bacalaureat în anul 1921. În acelaşi an se înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale pe care o va absolvi în 1925.

A lucrat mai bine de douăzeci de ani în Primăria Municipiului Bucureşti, mai întâi la Secţia financiară unde ajunge „Sub-director, şeful Serviciului Ordonanţărilor Municipiului” şi apoi ca director la Secţia culturală. În această calitate organizează pentru Luna Bucureştilor.

9 mai - 9 iunie 1936 „Expoziţia din Parcul Naţional: Pavilionul Regalităţii, Pavilionul Urbanistic, Pavilionul Breslelor, al Radiofoniei, al Aviaţiei, al Culturii, al Micei Antante, Expoziţia satului Românesc, într-un cuvânt sinteza vieţii naţionale moderne” dar şi câteva comemorări (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri). În perioada
1942 - 1947 a fost director al Teatrului Municipal din Bucureşti. Funcţionar la Uniunea Scriitorilor între 1949 şi 1951, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (1951 - 1955), contribuie la înfiinţarea Muzeului Literaturii Române, unde a fost muzeograf din 1957 până la pensionare (1968).

A debutat cu versuri în 1923, la „Cuvântul studenţesc” şi la „Universul”. În 1931 ziarele „Epoca” şi „Lupta” publică fragmente din volumul Carnet de drum care avea să apară câteva luni mai târziu. Colaborează, semnând uneori cu pseudonimul Hop, la „Facla”, „Păreri libere”, „Braşovul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „România literară”, „Vremea”, „Universul”, „Oraşul”, „Gazeta municipală”. Din 1929 ţine la radio numeroase conferinţe. Publică în 1932 romanul Floare neagră şi apoi în 1935 volumul de note Arena cu un singur spectator. Cel intitulat Croazieră pe Mediterană, anunţat de scriitor nu a apărut niciodată. A editat în colaborare Începuturi edilitare 1830 - 1832, Documente pentru istoria Bucureştilor Vol. 1 (1936) şi albumul Bucureştii vechi - Documente iconografice (1936) din seria Arhivele Bucureştilor.

În 1943, Teatrul Municipal îi pune în scenă piesa pentru copii Zări albastre scrisă împreună cu George Chirvănuţă.

După război, într-o perioadă dificilă a vieţii sale, se acupă cu traduceri din literatura sovietică. Publică lucrarea originală O poveste adevărată (1956). Semnează în „Scânteia”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „România liberă”, „Viaţa românească”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Cronica”, „Magazin”. Traduce sau adaptează pentru teatru radiofonic mai multe piese din dramaturgia universală. În 1963 şi 1964 susţine la radio un ciclu de emisiuni literare ale căror texte vor fi reunite în volumul Scriitori în lumina documentelor (1968) iar în 1969 editează volumul Corespondenţă. (mai mult la: Crispedia)

S-a stins din viaţă în Bucureşti la data de 23 februarie 1974. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Monumentul funerar, operă a sculptorului Constantin Baraschi, este puţin cunoscut ca şi personalitatea celui al cărui mormânt îl stăjuieşte.

Fotografiile au fost realizate de Miluţă Flueraş şi de Flori Jianu.

Matty: una pe zi

faci degeaba

… știți și voi: degeaba faci - dacă ceea ce faci nu are folos. Centrul Vechi - cu chiu, cu vai, s-a refăcut cît de cît; măcar nu-ți mai rupi picioarele pe caldarîm; nu peste tot…

Acolo unde străzile Gabroveni și Șepcari pleacă din bulevardul Brătianu spre inima Centrului Vechi, întîlnești, marcat în pavajul din piatră cubică, un soi de contur - sau ceva ce vrea să sugereze vreun contur.

Firește, cineva o ști că acolo o fi fost ceva, pe vremea lui Papură-Vodă; vreo biserică, vreo ruină importantă, ceva care să merite să-i fie păstrată amintirea (cum era, înainte de ‘90, marcat cu piatră cubică albă conturul fostului turn al Colței pe bulevard…)

La fel se-ntîmplă și pe Lipscani, peste drum de palatul băncii de Stat; vechile ziduri de pivnițe descoperite cu ani în urmă, la reabilitarea întregii zone, sînt sugerate de dalele astea:

Dar dacă trecătorul nu știe ce era aici, degeaba îi sugerezi că a fost ceva. El, săracul, vede doar niște pietre puse ciudat - și trece mai departe.

Matty: una pe zi

V V C VII: la Gară

O jumătate de oră de așteptare la Gară nu e niciodată pierdută. Cum zicea Băieșu?de-aia-mi place mie-n gări/că gările au întîmplări”...

… la Gară se-ntîmplă mereu ceva. A fost expoziția aceea încîntătoare de automotoare, vagoane și locomotive. Ba și ceva gălăgios, murdar şi inutil numit „train delivery”.

Dar se-ntîmplă lucruri mai ales cînd nu se-ntîmplă nimic.

Gara e unul dintre cele mai pline locuri bucureștene de  vestigii ale vremurilor contemporane uitate de timp. Păcat că-s tot mai puține, fiindcă nimeni nu le prețuiește. Capace de canal vechi - tocite de milioane de pași, fierărie făcută frumos; dar nu prea apuci să te uiți la nimic, din păcate…

(despre capace - ele-s mai multe - într-un viitor episod dedicat)

Pavelele acelea în model de tabletă de ciocolată, pe care rotițele valizelor fac zgomotul acela inconfundabil…

Tampoanele de la capetele peroanelor - încă au lăcașurile pentru lămpașe…

… peroanele însele, cu nituirile stîlpilor copertinei făcute fără moarte…

Ce să mai zici de acoperișul atît de frumos al Gării? Merită să lași altuia un pic grija bagajelor și să ridici privirea:

of, și detaliile…

… ceasurile care arată, pe cît se poate, ora exactă:

Mai vezi și azi balkancarurile electrice pentru cărat bagaje, cîndva cu remorci multe, care claxonează printre călătorii speriați.

Dar vezi și alte chestii; cum ar fi o cutie poștală de pe vremuri, lăsată pe-un zid:

… în stînga se puneau scrisorile pentru București, și-n dreapta cele pentru alte localități…

Asta-i Gara; Gara de Nord. Ridicînd privirea, vezi că a mai rămas și un panou indicator pentru mijloace de transport care nu mai există - ca tramvaiele 34, 52 și autobuzul 110:

… sau indicatoarele cu „INTRARE”, de pe vremea cînd erau şi ele… luminoase. Adică de pîn-acum vreo 40 de ani:

Vezi și fel de fel de poze istorice din viața Bucureștiului; cel mai mult mă distrează aceea cu primul tramvai:

Lasă că nu e primul tramvai - e un tramvai construit după Război; dar este și unul care pare că are sus, pe acoperiș, o instalație de aer condiționat - montată după cine știe ce recondiționare… Simpatic.

Închei cu un fapt de seamă: Gara de Nord are, totuși, una bucată țîșnitoare. Nu știu cum de e lăsată aici, în raiul vînzătorilor de apă și sucuri la suprapreț… dar ea există.

Matty: una pe zi

ceva ce nu folosește nimănui

… sunt chestii care, chipurile, ajută omul să trăiască mai bine; să-l protejeze. Cum ar fi, bunăoară, unii stîlpișori care delimitează locul pe unde pietonii ar trebui să se propășească, feriți de atacul mașinilor. Că asta nu funcționează, am mai văzut, și o să vedem și azi:

Tărășenia se petrece pe strada Ion Mincu: iată cum pietonul a fost trimis să meargă pe o treime de trotuar, pentru ca mașinile să aibă un’ să parcheze.

O tîmpenie. Spațiul pietonului este, în realitate, mai mic decît cel desemnat de linia stîlpilor - pentru că pietonul trebuie să ocolească stîlpii, să se ferească de ei - mai ales dacă are și vreun cărucior de bebeluș. Aș fi în stare să cred că scoaterea acestor stîlpi ar aduce mai mult loc pentru pieton, pentru că majoritatea șoferilor parchează, totuși, cu gîndul să lase suficient loc și pentru restul lumii.

cinci-șase

Sîmbăta asta ne aducem aminte de cîteva gînduri din 2010, despre ce ar putea fi „brandul de Bucureşti” - asta dacă ne-am dori, vreodată, să ne încropim unulCred că brandul Bucureştiului nu e ceea ce credem noi: nu Micul Paris. Gata cu clişeul ăsta păgubos; nu merge; Bucureştiul nu e nici oraşul lui Caragiale, nici oraşul care are cine ştie ce legendă istorică -Bucureştiul e un oraş al oportunităţilor. Nu vreau să detaliez prea mult - chiar este un oraş al oportunităţilor; şi al viitorului - Bucureştiul se va dezvolta, se va civiliza, se va îmbunătăţi. Şi astea sînt brandul Bucureştiului - oportunităţile.

… Dar şi despre cîteva idei despre - iar! - transportul public… E vremea să renunţăm la anumite linii istorice: gata! E vremea să folosim ce-a făcut rău Ceauşescu şi să-i dăm alte rosturi - bune. Tramvai pe bulevardul Unirii - de exemplu. E vremea să regîndim traseele din oraş. E vremea să facem legături directe şi simple de suprafaţă între cartiere şi zone de interes. E vremea să terminăm cu liniile de autobuz care deservesc opt cartiere şi să  le împărţim în linii rapide, în linii care circulă doar la ora de vîrf, în linii care circulă pe cel mai aglomerat segment al traseului. E vremea să băgăm autobuzele pe străduţe, să le facem staţii mai apropiate, să lăsăm bulevardele troleibuzelor şi să păstrăm legăturile rapide între cartierele depărtate tramvaielor. E vremea să apropiem staţiile de legătură între tramvai şi autobuz şi metrou.

Desigur, aşa cum e el - pocit - nu ne vine-a crede că oraşul nostru e… cel mai bun loc de pe pămîntNe plîngem că trăim într-una din cele mai necivilizate oraşe din Europa. Ne plîngem de mizerie, de zgomot, de încrîncenarea celui de lîngă noi şi ne plîngem că asta ne mănîncă ani din viaţă. … fără să ştim că trăim, de fapt, în cel mai bun loc de pe Pămînt; acolo unde-ţi bagi pula, te rîzi şi te duci mai departe.

Încheiem cu două amintiri despre anii ‘90; una despre mirosul platanilorTerasele erau un lucru grozav! Scaunele alea noi de plastic… fumul de ţigări originale… gustul primei înghiţituri de cola din sticla de-abia deschisă… mirosul de cartofi prăjiţi peste care turnai ketchup - pentru mulţi dintre noi, toate astea erau ceva minunat, ceva nou - ceva nemaiîntîlnit. Şi toate mirosurile astea, toate senzaţiile astea se împleteau cu mirosul platanilor; multe terase se găseau la umbra vreunui platan…

… şi alta despre graffittiau fost anii în care ne-am apucat să comunicăm. Şi am comunicat în toate felurile: şi mai ales pe ziduri…

Matty: una pe zi

tîrgul Filaret

… dacă vă-ntrebaţi unde s-a mutat tîrgul de păsări care se ţinea la sfîrşitul săptămînii la Piaţa Ferentari, vă zic eu: pe strada Dr. Constantin Istrati, imediat după intersecţia cu Viilor:

În timpul săptămînii este… este ceva, ca să nu zic că nu e mai nimic aici.

În fine; decît maidan… mai bine ceva.



despre ce se mănîncă în Bucureşti - şi cu ce se mănîncă Bucureştiul.

acasa

detalii si contact

harti si scheme

linkuri si prieteni

autori si articole

vorbim despre...

550 555 Alexandru Dinu ando anii 90 arhitectura biciclete blog caricaturi civilizatie cofetarie covrigi cultura cumparaturi fast food fun general guest post internet istorie magazine masini Matty Mic.ro patiserie plimbare porcarii porcarii imense poze presa primarie prostuar radio restaurante shaorma strazi tampenii timpenii trafic Trafic Greu transport public trezim copiii una pe zi uratenii uritenii

comentarii

arhiva

cele mai