despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Patinoarul Flamaropol, deocamdată, un schelet în tăcere

scris de Ando

Din vara anului trecut, de când primăria generală a reziliat contractul de lucrări la noul patinoar, nu mai avem nicio veste: cine, cum, când va prelua şantierul şi va finaliza acest important obiectiv al oraşului.

Pornind cu socoteala de la data demolării vechiului patinoar, intrăm, aşadar, în al cincilea an de bălmajeli, amânări şi promisiuni.

Estimările făcute la finalul lunii octombrie, anul trecut, de cei de la „Gazeta Sporturilor sunt sumbre: doar circa 35% din proiect este gata!

Rămâne firava speranţă ca, măcar, anul ăsta (nu de alta, dar 2020 e an electoral) să ridice cortina tăcerii şi să dezmorţească, cumva, acest chinuit proiect.

… și ce viață, ce mai veselie era aici acum 60 de ierni!

Matty

Jurnalul realităţii (XXXV) – Prețul prostiei (IV) S-a schimbat ceva?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

A. Sâmbătă 4 ianuarie 2020

  • Știre publicată de ziarul online DC News citând agenția de presă Mediafax:

Petroșaniul, fără apă caldă și căldură. Se cere intervenția Guvernului

Lipsa cărbunelui a lăsat Petroșaniul fără apă caldă și căldură.

„Petroșaniul a rămas, în această iarnă, fără căldură și apă caldă, din cauza lipsei cărbunelui la Termocentrala Paroșeni. Reprezentanții Sindicatului Solidaritatea Hunedoara spun că probleme sunt și la Termocentrala Mintia, care alimentează orașul Deva și cer intervenția urgentă a Guvernului.

Sindicaliștii de la Solidaritatea Hunedoara au trimis Guvernului un document prin care solicită implicarea de urgenţă pentru emiterea unor hotărâri care să ducă la evitarea sistării activităţii Termocentralei Mintia, deoarece și Deva poate rămâne fără apă caldă și căldură”.

  • Din comunicatul remis vineri 3 ianuarie 2020 de Sindicatul Solidaritatea Hunedoara agenției de presă Mediafax:

„Sindicatul Solidaritatea Hunedoara aduce la cunoştinţa opiniei publice dovezi care indică faptul că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri este responsabil de falimentul Societăţii Complexul Energetic Hunedoara S.A. precum şi de vulnerabilizarea Sistemului Energetic Naţional. Importurile la energia electrică pe intervalele în care consumul este la vârf sunt tot mai dese, fapt ce poate aduce atingere la siguranţa naţională. De asemenea, informăm opinia publică cu privire la faptul că acelaşi minister se face vinovat de lipsa căldurii şi a apei calde pentru mii de cetăţeni ai municipiului Petroşani, în ciuda faptului că Termocentrala Paroşeni a beneficiat de investiţii de peste 100 milioane euro din bani publici, termocentrală care în anul 2019 a funcţionat foarte puţin, circa două luni”.

  • Din declarația domnului Cristian Iștoc, președintele Sindicatului Solidaritatea Hunedoara, dată corespondentului Mediafax:

„În Deva au căldură. Cărbune nu avem decât de pe o zi pe alta. În Petroșani nu, iarna asta nu au avut deloc căldură, 800 de apartamente au fost lăsate în frig, cu promisiuni că se reia. Conform legii, trebuia să fie anunțați cu șase luni înainte că nu se va furniza energie termică și atunci fiecare opta pentru o sursă alternativă. Motivul, lipsă cărbune, cu toate că avem 60.000 de tone în Portul Constanța contractate și plătim taxă de depozitare și nu le aducem de acolo. Nu se dorește. De aici și apelul către Guvern”.

  • Din declarația domnului Tiberiu Iacob-Ridzi, primarul minicipiului Petroșani, dată corespondentului Mediafax:

„Apă caldă nu mai avem de mult, în sistem centralizat, de vreo patru-cinci ani, însă căldură nu au dat pentru că nu au avut cărbune cei de la Paroșeni. Nici nu vor mai da în sistem centralizat. Mai sunt doar la Petroșani branșate la sistemul centralizat în jur de 400-500 de apartamente, probabil. Probabil că oamenii s-au descurcat electric sau pe gaz, pentru că în Petroșani avem gaz metan în toate blocurile. Eu am avut o mare supărare vizavi de faptul că Complexul furnizează căldură în Deva, iar la Petroșani nu au vrut niciodată să preia acest sistem, să preia ei distribuția agentului termic.

Nu au vrut, efectiv. La Deva au făcut treaba asta, la Petroșani nu au vrut. Au tot evitat. Noi am scos la licitație această activitate de distribuire a agentului termic, Complexul a venit la licitație, dar au făcut în așa fel încât să fie descalificați. Altcineva nu s-a prezentat. Complexul e în insolvență, am primit un răspuns de la administratorul judiciar înainte de sărbători, prin care au recunoscut că nu au efectiv cărbune și nu pot să furnizeze căldură”.

B.  Iarna 1988 – 1989

  • Mărturia mea despre întâlnirea pe care am avut-o în acea perioadă cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. și primar al Municipiului Petroșani:

„Pentru ce aveam noi de făcut [limitarea consumului de energie electrică] exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Misiunea era periculoasă. Puteam avea mari necazuri și cu gândul de a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre mandatul nostru şi despre ordinele pe care le primiserăm. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis, dar izolat, nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea?

Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!”

***

Iată că după treizeci și unu de ani Paroșeniul nu mai are probleme tehnice majore, s-au investit bani mulți. În timp ce în jur exploatările miniere se închid cu alai mediatic, centrala stă pentru că nu are ce băga pe foc iar Valea Jiului îngheță.

S-a schimbat totuși ceva? Da! Am evoluat: Proștii de azi sunt mai proști decât proștii de acum treizeci de ani și în plus, muuuu…lt, mult mai ticăloși!

Matty

Civilizație publică LXX – Pridvoare… sau între copertine şi mansarde

scris de Ando

Dacă marchizele şi copertinele veneau ca o completare (mai mult sau mai puţin reuşită) la intrările caselor, de data asta vom vorbi despre o soluţie integrată total în structura clădirii. Aşa cum ne-a sugerat amicul nostru, Adrian, cele prezentate mai departe, o să le numim – generic – „pridvoare” pentru că, privind şi citind despre celebra Casa Lahovary, nu e greu să ne dăm seama de provenienţa lor comună.

Realitatea de pe teren este, ca de obicei, complexă, dar ne-am încumentat să facem o oarece clasificare, cu observaţia că, din ce am văzut, de regulă, acest gen de pridvor este amplasat pe unul din colţurile caselor.

Pornim, aşadar, cu modelele „clasice”, cele mai răspândite şi cele mai apropiate de modelul din arhitectura tradiţională.

Cu timpul, din varii motive, au apărut şi alte variante. Unele simplificate:

Altele, mai sofisticate, mai elaborate:

La unele clădiri, mai cu ştaif, pridvoarele s-au metamorfozat în adevărate mini galerii, mărginite spre exterior, de arcade elegante.

În paralel, am găsit cu mare plăcere, acest gen de pridvor, spectaculos adaptat şi, mai ales, păstrat la câteva clădiri mari:

Şi, pentru că veni vorba de clădiri mari, am găsit şi câteva blocuri cu acest gen de pridvor, bineînţeles mult simplificat.

Nu-i mai puţin adevărat că, la multe blocuri, după 1989, aceste pridvoare au fost închise de locatari, în general cu tâmplărie metalică şi, acum, e greu de identificat aspectul iniţial, dar, pentru ce am încercat noi să prezentăm aici, asta nu-i o mare pierdere.

Pentru încheiere, am păstrat această superbă clădire de pe Aleea Dealului Mitropoliei, clădire care sintetizează cam tot ce am vrut să spunem în modestul nostru expozeu.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Matty

mai bine pentru Ilfov

Puțină lume chiar a băgat de seamă că, de un an încoace, transportul public preorășensesc (acuma-i zice „regional”) a revenit la viață!

Dacă acum 15 ani – cînd s-a desființat – mișunau înspre Ilfov aproape 70 de trasee ale Regiei de Transport de-atunci, azi avem în funcțiune deja vreo 60 – și, de bine, de rău, cam toate legăturile desființate au fost refăcute; ba chiar, în sfîrșit, s-au creat cîteva legături noi, inelare.

Astea-s vești bune: era o nevoie uriașă ca oamenii din Ilfov să ajungă cu ușurință atît în Capitală, cît și-n localitățile din preajma lor; mobilitatea înseamnă șanse, oportunități, înseamnă civilizație și chiar dacă autobuzele astea nu circulă într-atît de des precum ne-ar place… ele există.

Liniile preorășenești au început să fie îndesite imediat după 1991-92, cînd au primit și indicativele de traseu cu „4” în față. Pînă atunci, liniile ce ieșeau din București duceau în localitățile mai importante apropiate: mai degrabă, rolul lor era să servească unele dintre marile unități de producție construite în afara Capitalei.

Să nu uităm că, pînă-n anii ’80, a funcționat mulțumitor și rețeaua de autobuze ale I.R.T.A. (popularele „rate”), asigurînd legături interesante între localitățile unde se oprea rețeaua I.T.B. și cele mai îndepărtate.

Aș zice că prima linie cu adevărat „preorășenească” a fost 250, înființată acum 40 de ani între Piața Scînteii și Balotești; ulterior a fost numită 350 și 450.

În fine! După Revoluție lucrurile se schimbă-n bine: chiar în foarte bine. În cîțiva ani se înființează mai bine de 30 de trasee, spre localități din ce în ce mai îndepărtate. Cererea era mare: oamenii, în sfîrșit, puteau munci unde voiau și elevii ilfoveni puteau să frecventeze fără opreliști școlile și liceele bucureștene.

Cine mai ține minte autobuzele preorășenești de-atunci! Fiecare avea taxatoare, care se plimba prin autobuz, strîngînd banii de bilete-n borsetă.

Spre-nceputul anilor 2000, rețeaua preorășenească devenise ideală: după cum am spus, cam 70 de linii; pe multe dintre ele confortul, civilizația și mai ales cadența fiind comparabile cu cele a liniilor bune din oraș. Încă neivindu-se ambuteiajele, nu rareori ori îți „puteai potrivi ceasul” după autobuzul din comună.

Din păcate în urmă cu 15 ani rețeaua s-a distrus, Ilfovul rămînînd prizonierul transportatorilor cu dube. Dubele funcționează și azi – Ilfovul e într-adevăr uriaș – dar de anul trecut avem iar transport public normal.

De data asta, nu numai S.T.B. efectuează transportul. Aproape o treime din liniile ilfovene sînt asigurate de alți operatori: dintre ei, partea leului o are societate de transport din Voluntari care, cu vreo 100 de autobuze, are mai bine de 15 linii, cîteva ajungînd adînc în oraș, la Bucur Obor – treabă destul de serioasă. Cardurile S.T.B. pot fi folosite și-n autobuzele astea.

… nu-s multe lucrurile bune-n domeniul transportului public – știți! – dar premisele dezvoltării ilfovene-s îmbucurătoare.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Matty

Urme ale trecutului (XV) – Paharul pliant

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A mers cu mine zi de zi la grădiniță, în perioada 1960 – 1961. Nu l-am ținut niciodată în buzunar. Avea locul lui în ghiozdănel alături de nelipsitul sandviș cu ce se nimerea, de obicei cu magiun de prune făcut de mama și de șervetul din bumbac, musai alb.

Copiii, dar și adulții, utilizau cu mare folos paharul pliant. Mama a păstrat mulți ani, în geantă, unul galben. L-a uitat pe undeva și i-a părut tare rău.

  

Pentru noi era indispensabil. Știam să bem apă din pumn. O făceam cu mare pricepere. Mai ales vara, foloseam pentru a ne potoli setea cișmelele mahalalei. Adunam pumnul căuș și gata. Necazul era că la grădiniță, din cauza chiuvetei, nu ajungeam la țuțuroi. După ce am învățat să confecționăm pahare din hârtie n-am mai avut probleme. Dar paharul pliant intrase deja în dotarea standard și la nevoie îl aflam în ghiozdănel.

  

Capacul are un mic compartiment în care cei ce urmau tratament medicamentos își puteau păstra pilulele.

Putea fi procurat din comerțul acelor ani, dar cred că venea dintr-o țară europeană. Nu poartă nicio inscripție referitoare la producător sau la țara de origine și astfel mă duce gândul că aceasta făcea parte din alt „lagăr” decât cel socialist.

Industria românească de prelucrare a maselor plastice își căuta încă drumul. A început să producă bunuri de larg consum abea după Expoziția Realizărilor Economiei Naționale (E.R.E.N.) din 1964. Acolo au fost expuse primele mașini de injecție care funcționau și produceau niște medalioane din plastic roșu, inscripționate cu sigla expoziției, oferite apoi vizitatorilor.

Tot acolo au fost lansate și primele pixuri cu pastă „Made în Romania”.

Îndată după aceea a apărut și varianta autohtonă a paharului pliant. Mai mic, fără spațiul pentru păstrarea medicamentelor, era confecționat dintr-un material semitransparent, lipsit de rigiditate. Inelele se deformau la cea mai ușoară apăsare, apa se scurgea printre ele și te trezeai ud de la gât până la brăcinar.

Vecinii noștri bulgari produc un pahar pliant foarte asemănător cu cel folosit de mine în anii ’60. Încearcă să-l promoveze și în România. Când toată lumea soarbe diverse băuturi direct din sticla de plastic, cred că eforturile lor nu se vor finaliza cu  rezultate semnificative.

Post Scriptum

 Am constatat, cu surprindere, că mulți dintre copiii și adolescenții crescuți cu supertelefonul în buzunar nu știu să fabrice un pahar din hârtie, deprindere pe care eu și cei din generația mea am dodândit-o la grădiniță. Poate că nici nu trebuie să știe. Mângâie puțin ecranul dau în bumbi și află cum se face. În curând nici nu vom mai avea nevoie de pahare. Vom bea direct din telefon!

A osteninţei mele răsădire şi odrăslire.

Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu,

C. D. Mocanu

Matty