despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

zile triste, mohorîte

Ziua scade, tot scade, încă mai scade: de-abia din colo, din Ianuarie, o să-ncepem să simțim, prea încet, cum crește la loc.

Nu găsesc o bucată de zi mai tristă, mai nefolositoare parcă, decît dup-amiaza de iarnă de-acum, din Decembrie.

Așa de scurtă, așa de mică – cu momentul ăla îngrozitor în care simți cum crește frigul, cum se lasă negura, cum tot orașul se-ascunde-n pîclă.

Nici în rarele momente-n care Soarele mai aruncă o privire-nspre noi, amăgindu-ne c-o ultimă rază veselă, dup-amiaza de decembrie nu-i mai veselă și mai prietenoasă.

ete fleoșc.

… halal! O amenajare de magazin care strică și încarcă aiurea ditai fațada unei clădiri altmiterea renovate într-un mod rezonabil.

Matty

trezim copiii: șapte ani

Acum șapte ani începeam să documentăm exploatarea copiilor și bebelușilor de către cerșetori.

Am pornit de la sedarea bebelușilor – e mai uşor să cerșești stînd în braţe cu un bebeluş care e cuminte şi doarme.

Cîte cazuri am văzut!

E drept că s-au rărit mult în ultimii doi-trei ani, dar n-au dispărut de tot.

        img_8629 img_8379 20161113_144654 img_7672 img_6481 img_5533 img_5445 img_5282 img_4990 IMG_3027 IMG_1122 IMG_0279 IMG_0213 IMG_9940 IMG_9509 IMG_9442 cersetorie-victoriei 

Case căzute 275 – Str. Teodor Ștefănescu 3

Profesorul Ștefănescu a fost Directorul Serviciului Contabilitate al Băncii Naționale încă de cînd s-a înființat instituția, la 1880; spre sfîrșitul vieții a și condus-o.

Strada ce-i poartă numele pleacă din Hristo Botev și se-nfundă într-o îngrămădeală de străduțe: Culmea Veche, Calomfirești…

Această clădire urîtă a adăpostit Intreprinderea de produse ortopedice și proteze – una din acelea unde lucrau și invalizii.

Aceștia primiseră, după primul război mai ales, anumite înlesniri, nu doar dreptul de a ține debite de tutun.

Și-n vremea comunismului li se găsea un rost activ: se organizaseră cooperative și intreprinderi unde puteau munci.

Clădirea pe care-o vedem a fost un soi extindere a sediului „invalizilor” ce se afla pe strada paralelă – Negustori – de asemenea, în mare hal de paragină. Poposim acolo în episodul viitor.

mai multe despre Case căzute

Matty

din zbor

Consemnăm revenirea șaormeriei „La haleală” de lîngă Gară, de pe Duca.

Patru luni a stat închisă.

Echipa-i cam aceeași.

Prețurile nu.

Pare c-o să mai adauge și câte ceva mâncare prin meniu.

… să vedem cum și dacă-și cîștigă la loc vadul și renumele.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Din fugă: statuia Generalului Henri Mathias Berthelot

scris de Ando

Cu vremea asta urâtă şi pişăcioasă, nu ştiu când o să ajungem să vedem pe viu statuia.

Noroc că alţii muncesc şi pentru noi, aşa că nouă ne rămâne să semnalăm inaugurarea monumentului Henri Mathias Berthelot (autor Elena Nucă) în piaţeta situată la intersecţia strazilor Gen. Berthelot cu Luigi Cazzavilan.

Dacă unele din statuile prezentate de noi în timp au fost amplasate fie la „barter”- în cadrul unor acţiuni comune, fie din motive nedesluşite deplin, dar pe care nu le comentăm aici, de data ceasta avem de-a face cu un personaj care a iubit România şi chiar a făcut multe pentru această ţară, într-o perioada deosebit de grea!

Foto: Angelo Brezoianu © AGERPRES

Matty

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (2)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Primele zile au fost așa cum se aștepta. Mulțime de lucruri noi dintr-o specialitate pe care încă nu o înțelegea. Facultatea de medicină îl înzestrase cu multe întrebări, răspunsuri cam puține.

Camera medicilor nu era mai mare decât o bucătărie de bloc din Balta Albă, cu pereții nevăruiți de ceva ani și plini de pete care într-un spital pot avea practic orice proveniență. În stânga, lângă intrare, era chiuveta, apoi de-a lungul peretelui o canapea veche și descleiată care trosnea la fiecare mișcare și care avea o gaură bine definită acolo unde obișnuia să stea Șeful. La nevoie putea fi folosită fără probleme ca pat. Lângă canapea, la fereastră, se găsea un frigider vechi de 20 de ani împodobit cu abțibilduri decolorate lipite pe ușa alb-gălbuie, dar atât de util, în special când medicii secției mai primeau plocon un miel, o găină sau poate niște pește. Peretele opus sprijinea o mică bibliotecă și două fișete pentru șefi.

Secția avea trei medici specialiști. Fiecare îndruma câte o mică ceată de rezidenți împărțiți după preferințe, recomandări sau toanele profesorului și care se chinuiau să fure cât mai mult de la îndrumătorii lor. Inutil de precizat că echipele erau în permanentă competiție chiar dacă uneori se dedau la fraternizări mai mult sau mai puțin fizice. Rezidenții nu aveau acces în camera medicilor dar, asta nu îi împiedica să ignore ordinul și să-și facă veacul acolo. Profitau de toleranța excesivă a Șefului. Tânărul Medic îl suspecta că se bucură de compania lor, că savurează fiecare clipă în care un rezident nepriceput se uită în gura lui cu speranța că va învăța ceva, fie chiar și o nouă înjurătură sau alte porcărele. Șeful nu se abținea niciodată. În marea ei generozitate, conducerea le-a pus la dispoziție sala de mese. Doar că pe aceasta, de cele mai multe ori, pe bună dreptate, o ocupau pacienții.  Numai într-un spital românesc se putea născoci așa ceva. Adică nu amenajezi o cameră pentru rezidenți, le interzici accesul în camera medicilor, în schimb îi așezi la aceeași masă cu bolnavii.

– Uite Șefu, avem un sclav nou! a strigat Colegul în vreme ce năvălea în încăpere.

Era, fără îndoială, cel mai urât doctor pe care îl văzuse. Clăpăug și cu nasul coroiat, dinții aruncați cu furca între niște buze vineți ca pielea de copil uitat iarna afară în ger, ten negricios și ras pe cap, inspira mai degrabă experiențe penitenciare decât spitalicești. Avea să se dovedească unul din cei mai de treabă rezidenți din spital. Omul era și foarte deștept chiar dacă nu un renascentist. Fost olimpic internațional la fizică, absolvent al unui prestigios liceu bucureștean, așadar posesorul unui număr suficient de neuroni care să îl tragă binișor peste medie, era foarte bun la ce făcea dar se mărginea la atât. Nu avea nicio trebuință de cultură sau artă. Le găsea de prisos sau mai bine zis pierdere de timp, timp prețios în care un om cu adevărat deștept ar fi făcut bani. Iar bani știa să facă. Avea un simț deosebit de dezvoltat al afacerilor, chiar dacă unii le-ar fi numit găinării;  omul scotea bani din orice, calitate ce nu strica unui rezident român care nu avea după ce bea apă. Salariul de râs (și de plâns) – nouă milioane – se  ducea pe chirie și pe mâncare. Dacă ținea cură de slăbire se putea hrăni două săptămâni. Omul era tare, făcea gărzi, scotea șpagă, îmbârliga pacienții ca să îi aducă la operații și natural, după operații să mai capete ceva bănuți, scria lucrări de licență sau chiar de doctorat pentru unii care erau fie prea proști, fie trăiau cu impresia că sunt prea ocupați ca să le scrie singuri. În timpul liber era combinator de apartamente și samsar ad-hoc de mașini second-hand. Se adapta unui sistem gândit și condus în așa fel încât să nu îi dea nimic, să îl umilească, să nu-l învețe mai mult decât minimul necesar supraviețuirii prin practicarea meseriei de medic. Era un mic șobolan, un hârciogel  care aduna tot pentru a supraviețui și pentru a perpetua specia lui damnată de rezident. Ca un adevărat maestru nu se sfia să-și transmită experiența celor ce veneau din urmă.

Când operațiile pe care le aranja, dealtfel necesare, erau prea complicate pentru el știa exact cum să vândă marfa altora. Îi vrăjea pe pacienți până îi aducea la medicul, sau mai bine zis la profesorul potrivit iar apoi trecea la faza a doua a acțiunii – vrăjea profesorul. Inevitabil acesta pica în plasa lingușirilor și pupăturilor bine-țintite și îl opera pe bietul om, numai după ce Colegul primea răsplata ce i se cuvenea.

– Haideți Șefu că ăsta abia așteaptă să îl operați, i-am zis că moare dacă nu îl facem și că știu eu pe unu care îl rezolvă, știți cum, jujete-lolo, calitate prima! Haideți Șefu că e gras de tot, e pacient gras, ne scoatem niște euro!

Când Tânărul Medic l-a cunoscut, Colegul tocmai intrase în camera medicilor trântind ușa și urlând:

– Șefu, iar m-au futut ăștia la doctorat! M-au frecat de nu mai știu nici cum mă cheamă. Și nici n-aveam Analgelul la mine.

– Păi ce să-ți fac mă? Eu ți-am zis, ia-ți doctorat la ăștia de la noi din clinică, la profesorul nostru! Da tu nimic. Ai vrut să te duci la mama dracu și taman la dușmanul ăla pe care nu-l înghite șefu cel mare nici cu un sac de lămâi. Asta e! Te-a mâncat în cur. Acum scarpină-te! Sau lasă că te scarpină ăștia la fiecare referat pe care îl prezinți. Data viitoare… mai multă vaselină!

– Știți și dumneavoastră foarte bine că ăștia n-au vrut să îmi dea loc la doctorat. Atâta s-au coit până m-am dus la ăla, că ăla mi-a dat. Păi cum să îmi dea mie care sunt un nimeni, sau mai bine zis tata e un nimeni. N-are nici pile la minister, nici nu e dealer de mașini sau senator. Dacă scoteam o mie de coco să vedeți cum se găsea un loc.

– Lasă că și așa îl plătești.

– Da, dar nu le dau lor, nu le dau nimic, dă-i în măsa, nimic!

– Cam la cât te-a dus până acum distracția asta?

– Păi… trei mii de euro. Da lasă că avem de unde! Pacienți fraieri sunt peste tot, imediat îi convingi că ce au ori e mortal, ori se ia, ori e de rușine și uite așa iese milionu. Păi ce sunt eu de vină că mă plătește statul mai prost decât pe casiera de la metrou? Să mor, ați văzut acum când au făcut grevă ultima oară? Circulă pe net foaia de salariu a unei casiere, optișpe milioane, auzi frate, aproape dublu față de mine care am șase ani de facultate și deja patru de rezi, adică asta ar fi 10 ani, fără suspendare. Tanti Nuți, că mai nou e plină țara de d-astea, care cu buletinu în mână nu știe cum o cheamă, câștigă de două ori mai mult decât un medic tânăr. Păi să nu pleci unde vezi cu ochiii? Și acum fac grevă că vor mai mult. Păi eu pot să fac  grevă? Ce-ar fi să intrăm toți în grevă într-o zi, da grevă adevărată nu văjeală, să vedem ce se fac oamenii? Atunci să vezi ce apreciază un medic, mai ales un rezident care moare cu pacientul de gât în camera de gardă în vreme ce specialistul soilește pe undeva printr-o văgăună din spital. Da nu e vorba de dumneavoastră Șefu. Așa, în general. Auziți, da mie când îmi mai dați să operez ceva?

– Nu știu mă, mai vedem. O persoană așa importantă ca tine, auzi ce mișto sună: viitor doctor în științe medicale! Nici nu știu! Cum să-ți dau din pacienții mei că sunt cazuri prea ușoare?

– Haideți Șefu, lăsați miștoul, când mai tai și eu ceva că n-am văzut sânge de trei zile și nu îmi e bine deloc?

– Da, ești cam palid, nu te văd bine! Eu ți-am zis, ăștia ca tine care aleargă cu limba scoasă după doctorate și funcții o să ajungă rău, precum câinele ăla dingo atârnat în gard la fezandat. O să printez poza și o să o pun aici pe perete, lângă icoană ca să îți aduci aminte. Și asta cu sângele tot de la mine ai luat-o.

– Învăț și eu de la cei mai buni.

– Pupincurist ai fost, pupincurist ai rămas. Du-te și vezi că mă așteaptă una pe hol. E cam nebună, așa că e perfectă pentru tine. Vezi-o, aburește-o și trimite-o acasă că n-am chef de ea azi. La cât sunt plătit și așa fac prea mult.

– Gata Șefu, am plecat!

Va urma!

Citiți episodul 1