despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Matty

Portrete şi întâmplări (XIII) – Nu te pune cu nebunu!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După cinci–şase ani de la buluceala din decembrie ʼ89 viaţa începuse să se aşeze pe un alt făgaş. Oamenii o luau de la început croindu-şi cu stângăcii şi ezitări un drum nou despre care nu ştiau mai nimic. Unul dintre semnele că direcţia ar putea duce spre un trai normal, civilizat, a fost creşterea explozivă a numărului de autoturisme proprietate personală. Maşina reprezenta cea mai râvnită achiziţie.

Multe erau troace de care occidentul nu ştia cum să scape. Românii au fost o soluţie nesperată şi pe deasupra, profitabilă. Bietele rable aveau însă unele dotări moderne printre care închiderea centralizată şi/sau sistemele electronice de alarmă. Jucăriile astea erau cam zgomotoase. Se mai declanşau intempestiv, uneori noaptea, mai sfâşiau liniştea când vecinul îşi închidea maşina cu telecomanda. Dacă adăugăm şi zgomotul produs de traficul aflat în creştere, atunci se poate aprecia că ambianţa sonoră devenise deranjantă. Nu mi-am pus problema asta şi ca mine o tratau aproape toţi cei alături de care trăiam în acelaşi bloc.

Până într-o dimineaţă când am găsit pe parbrizul autoturismului meu un bileţel:

„ATENŢIE
Mulţi şoferi – idioţi – sunt needucaţi ca să respecte liniştea publică a locatarilor, – unii – mai folosesc sisteme de alarmă şi mai clacsonează noaptea şi ziua, aceste date fiind dăunătoare liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru.
În aceiaşi situaţie sunteţi şi Dvs. – la care unii locatari care şau vândut apartamentele au zis că toţi şoferii sunteţi ţigani sălbatici nu Europeni.”

Era 5:30 şi nu se mai afla nimeni prin preajmă. M-am uitat imediat la celelalte maşini şi am constatat că toate erau împodobite cu ciudata hârtiuţă. Nu aveam alarmă, nu claxonam nici ziua, nici noaptea şi nu mă simţeam vizat.

Din ziua aceea, toţi cei care parcau în faţa blocului erau avertizaţi periodic, de fiecare dată într-o altă formulare, că sunt „needucaţi în mod civilizat” şi că autoturismele lor sunt dăunătoare „liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru”. Omul se întrebuinţa, nu glumă. Dactilografia 30-40 de fluturaşi, făcea variaţiuni agramate pe aceeaşi temă, le redacta cu o ortografie suferindă, împrăştia mesajele scremute numai la lumina stelelor… Cauza pentru care se zdrobea atâta mă ducea cu gândul că are buba la căpuţ, căci spune proverbul: „Omul nebun găseşte de lucru”. Nimeni nu-l lua în serios şi productele dumisale curgeau fără sminteală:

„DOMNULE
Majoritatea şoferilor sunteţi needucaţi în mod civilizat – pe unde şi cum să circulaţi pentru a respecta liniştea publică a locatarilor şi unde să parcaţi maşina – . În felul acesta cum circulaţi nu o să fiţi primit în ţările Comisiei Europene.
Şi din cauza tuturor şoferilor mulţi locatari şau vândut apartamentele deplasânduse în anumite locuri unde există linişte publică să poată dormi.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe această stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor.” „INFORMAŢIE Doi cetăţeni şau vândut apartamentele din Capitală (Bucureşti) şi au plecat în Timişoara şi Ardeal deoarece în Capitală nu au putut să şi doarmă liniştiţi noaptea şi ziua deoarece foarte mulţi ţigani maghiari circulă cu maşinile aiurea şi le parchează anapoda folosind şi sisteme de alarmă, neasigurând liniştea publică a tuturor locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii nu sunteţi educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceatră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea, iar unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceastră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor. Cu această situaţie nu o să fiţi primiţi cu maşina în anumite ţări ale Comisiei Europene.”

 

La un moment dat unul dintre mesaje mi-a atras atenţia. Suna mai civilizat: domnule cetăţean, te rugăm, dumneata…, dar conţinea şi o ameninţare.

DOMNULE CETĂŢEAN
Nu te gândeşti că sistemul dumitale de alarmă de la autoturism deranjează toţi locatarii din blocul în faţa căruia parchezi maşina? Îţi place dumitale dacă toţi ce-i pe care îi deranjezi se răzbună pe dumneata aruncând cu pietre pe masină?
Te rugăm să-ţi elimini acest sistem de alarmă ce ne deranjează zi şi noapte.”

Nici măcar asta nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu era urmată de fapte. E drept, nu pietre aruncate pe maşină, dar o zgârietură de la un capăt la celălat, un parbriz spoit cu var, o roată dezumflată… şi altele asemenea. Nu mai era de glumă. Plângerile păgubiţilor adresate Poliţiei au rămas fără efect. Niciunul dintre locatarii blocului, chestionaţi din uşă în uşă de administrator, nu a susţinut că este deranjat în vreun fel de maşinile parcate primprejur. Celula de criză formată din cei mai activi vecini căuta soluţii pentru a-l afla pe zmucitul care atenta la liniştea câtorva zeci de familii.

Şi cum Dumnezeu Drăguţul le potriveşte El pe toate, chiar în acea perioadă mi l-a scos în cale. Era trecut bine de miezul nopţii. Participasem la lichidarea unei avarii care lăsase fără energie electrică o zonă importantă din Ilfov şi veneam spre casă cu o maşină de serviciu condusă de colegul meu, maistrul M. Marian. Şoferul de ocazie avea o statură impresionantă. Doi metri înălţime, tencuit cu muşchi din belşug, reuşea performanţa de a desface piuliţe cu mâna goală, fără ajutorul vreo unei unelte. Maşina, un ARO 244, era echipată pentru intervenţii. Printre dotările specifice dispunea şi de două proiectoare puternice.

Îndată ce am intrat pe strada mea, o arteră importantă a cartierului, am zărit în depărtare o siluetă care se deplasa pe lângă maşinile parcate pe dreapta şi care se oprea puţin la fiecare din ele. Scena se desfăşura chiar în faţa blocului în care locuiam. Am reacţionat imediat. Uite omul! Ăsta e!

– Mariane, când ne apropiem de nenea ăla aprinzi proiectoarele, opreşti lângă el şi coborâm amândoi din maşină ca la avarie!

Cele două suliţi de lumină au avut un efect paralizant asupra noctambulului. A înţepenit ca un iepure vânat la faruri care aşteaptă doar nedreapta împuşcătură. Avea în jur de şaizeci de ani, păr grizonat, îmbrăcat îngrijit, îl mai văzusem pe undeva. În mână ţinea un tenculeţ de fluturaşi. I l-am luat fără să se împotrivească.

– Bună seara! Ce faci dumneata pʼaici?

A încercat să-mi răspundă, dar vorbele i s-au poticnit în gât.

– Unde locuieşti dumneata?

Mi-a arătat cu capul spre blocul din spate. Eram deci vecini.

– Nu cumva matale îmi laşi din două în două zile pe parbriz mesaje care încep cu Idiotule? Uite, eu sunt idiotul şi acum am să chem Poliţia!

Când am scos staţia de radio şi am apelat dispecerul s-a schimbat la faţă şi s-a sprijinit de maşina lângă care l-am surprins.

În clipa aia s-a deschis uşa blocului şi a apărut nea Fane, vecinul de la parter, care trezit de zgomot a urmărit dandanaua din spatele ferestrei. Mi-a făcut semn să ne tragem deoparte.

– Nea Mocanu, omul locuieşte la scara I. Era cumsecade şi la locul lui. A lut-o razna după ce a rămas singur. Are şi o deficienţă locomotorie. Poartă gheată ortopedică. (Atunci mi-am amintit unde îl văzusem.) Cred că s-a lecuit. Lasă-l în plata Domnului!

Şi l-am lăsat. Nea Fane a avut dreptate. Nu s-a mai ocupat de maşinile vecinilor. Şi-a găsit alte pasiuni care i-au obligat pe nişte apropiaţi să-l interneze într-o instituţie specializată.

Am fost astfel, fără voia mea, martor la verificarea definiţiei pe care a formulat-o Camil Petrescu:

„Ce e nebunia? O idee accentuată într-un cap singur.”

Matty

faptul că funcționează nu e de ajuns

Șoc și groază – noul pasaj de la Ciurel e aglomerat.

Foarte bine – înseamnă doar un singur lucru, și nimica altceva – că într-adevăr are succes și că într-adevăr era nevoie de el.

Altfel nu-l folosea nimeni: e la mintea cocoșului.

Dar…

Ne lăudăm de fiecare dată cînd construim ceva – o stradă, un pod, un pasaj, niște stații de metrou – și nu putem trece mai departe de argumentul „bine că merge”.

… „bine că merge” nu mai e de ajuns în orașul în care oamenii trebuie să trăiască mulțumitor și să le priască viața împreună.

Ne uităm la străzile noi: își fac treaba, într-adevăr; dar oamenii care merg pe ele nu-s mulțumiți: betoane pe mijloc, trotuare strîmbe și strîmte; se cheamă că nu-și fac treaba bine!

Ne uităm la poduri și pasaje: bune, ajutînd șoferii să treacă mai lesne; dar pietonii și călătorii-s siliți să stea mai mult la traversări, să ocolească; se cheamă că folosul lor e pe jumătate!

Ne uităm la noul metrou: ia că merge; dar stațiile-s finisate oribil, cu placări mizerabile, cu diferențe vizuale, cu rosturi și tăieturi de neconceput; se cheamă că omului i se face silă cînd se coboară-n stație!

… „bine că merge” e greșit – avem nevoie să meargă bine.

se poartă înghețata

înghețata e un desert norocos – unul din puținele despre care-i acceptabil social să fie mîncat pe stradă; n-o să vezi pe cineva care merge c-o linguriță-n mîna dreaptă și c-o savarină-n mîna stîngă…

Dar înghețata-i pentru oricine; și-n plus, se pretează și la servit la masă.

Bun așa! Și iată cum asistăm la înmulțirea considerabilă a locurilor unde se vinde înghețată-n centrul Capitalei: gelaterii la fiecare colț – și nu fără mușterii.

… ia să vă uitați: așa e!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Matty

la ce folosește?

Ciclop” – fără îndoială, o clădire care-și poate găsi oricînd loc în serialul nostru dedicat caselor căzute.

Nefolosită de cîțiva ani, degradîndu-se…

O rușine pentru buricul orașului nostru.

Din vechea firmă, demult luminoasă, căzuse prima literă.

Văd acuma că cineva a montat un „C” galben.

Ba chiar i-a pus și-un proiector, să se vadă noaptea.

Dacă-i ceva ce-ar trebui să-nțeleg – îmi pare rău: nu mă prind.

de astea nu mai zice nimeni nimic

Oho, dar ce ne-ar mai plăcea să știm cum sînt privite celelalte proiecte de infrastructură bucureșteană – cele de care n-a mai zis nimenea nimic.

Unele-s bagatele – cum ar fi acel nenorocit de pasaj subteran de la Pieptănari, care-ar muta, în sfîrșit, stațiile tramvaielor pe mijloc și ar ajuta oamenii să ajungă direct la metrou: de ani de zile nu-și face nimeni curaj să se-apuce… să-l termine!

Unirea tramvaielor 21 și 32 prin Piața Unirii e – din punct de vedere al infrastructurii – un căcățiș pentru orice administrație publică… dar nu se face; concret, nu se face.

Cum a rămas cu prelungirea celebrei axe Buzești-Berzei pe sub dealul Parlamentului și mai departe, spre Rahova? O mai facem… n-o mai facem? Măcar să știm!

Cîtă vorbă-n vînt, și pentru reconstruirea Halei Matache: flecuștețul ăsta, la fel de lesne de făcut precum demolarea haznalei, zace undeva – și zace, zace, zace.

E vorba de respect, nu altceva, pentru cei cărora – din cînd în cînd – li se spune că-s importanți doar pentru că se duc să pună o ștampilă pe-o foaie de vot.

Matty

n-a ieșit rău deloc

Pe Panduri, colț cu Căpitan Vijelie, noul bloculeț nu-și bate joc de ce fusese înainte.

Și – chiar de laudă – s-a reușit păstrarea copăceilor din față.