despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

ce bine că încă nu pot să înțeleagă

Copiii înțeleg, desigur, mai multe decît credem noi. Ce-i bine, însă, e că încă nu pot să înțeleagă lucrurile cu care noi ne-am obișnuit; care, din păcate, au devenit – cumva – normalitate; rea normalitate.

E bine și că – pe lîngă asta – încă-s curioși; vor să știe.

Purtînd-o pe fii-mea atîția ani prin Oraș, s-a lovit de multe; a văzut multe; a vrut să știe multe. Arătîndu-i și explicîndu-i, am redevenit și eu mai curios. Unde n-am știut, am citit; unde-am uitat, mi-am reamintit; unde n-am priceput, m-am căznit s-o fac.

Ea crește. Cu toate ale ei – și-s destule: școală, sport, lecții, joacă… prieteni! – cînd e-n oraș, vede.

Vede și tot nu-nțelege!

Tot nu-nțelege: murdăria, de ce-s casele neîngrijite, de ce gaura din trotuar șade nereparată, de ce nu vine cum trebuie tramvaiul și de ce-i murdar în el, de ce oamenii te calcă-n picioare, de ce nu se face ceva cînd pare așa ușor să se facă!

Și-i explici: de ce murdăria rămîne și după ce se face curat, de ce durează un an să se-astupe o groapă, de ce nu-s tramvaie, de ce oamenii nu-s curați nici ei și nici în comportament…. și-i atît de mult – prea mult! – de explicat!

… și nu vreau să se obișnuiască; vreau să priceapă într-atît de bine încît să nu se-obișnuiască.

Matty: una pe zi

transportul public nu trebuie afectat de festivități

Ajung să cred că transportul public de suprafață nu trebuie să fie afectat, în nici o împrejurare, de festivitățile ce se țin cu diferite ocazii prin piețe, pe la statui și monumente.

În nici o împrejurare.

Hai, de Ziua Țării noastre, cînd se face paradă… da; desigur. Dar pentru un moment festiv cu coroane, fanfară, popi, generali și miniștri nu găsesc absolut nici o scuză să deviezi traficul autobuzelor; au loc să treacă, că nu-s chiar așa grași înalții noștri demnitari!

Socot că-i foarte important să nu ne mai purtăm ca pe vremea lui Ceaușescu, cînd închideam juma’ de oraș ca să dea idiotul din mînă cinci minute.

Și – credeți-mă – are cine să se ocupe de ajutarea transportului public. Există poliție rutieră; așa cum poate să stea la umbră prin intersecții c-o oră înainte de trecerea vreunei coloane oficiale, poate să fie scoasă și-o oră ca să favorizeze transportul public!

Există poliție locală; ăștia nu mai au unde să-și parcheze mașinile, atît de multe sînt – și dacă-s mașini, înseamnă că le și conduce cineva; deci are cine să iasă pe stradă și să ajute…

… să ajute oamenii!

7 mașini vechi LXXXV

Iată c-am mai găsit mașini frumoase și pentru episodul 85! E drept că, pentru asta, Ando s-a și dus nițeluș prin Franța; dar a meritat. Începem cu unele mai sportive! Iar partea leului nu poate fi decît un Renault Alpine:

 

Un BMW 1600…

… și o Lancia Beta de-aceeași calibru completează frumos colecția!

  

Și pe-aici pe la noi mai găsim chestii interesante – cum ar fi o Honda Prelude din seria a patra.

Ori un Pontiac TransAm sclivisit.

Trecem la bîzdîgănii – uite un Renault Rodeo, pandantul lui Mehari!

O dihanie greu de numit…

Și-un Land Cruiser fără moarte.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Matty: una pe zi

o legătură neîndeajuns valorificată

Pare-a fi una din ultimele „străpungeri” ceaușiste ale Bucureștiului – cea care leagă  Viilor de Șerban Vodă, fără a mai fi nevoie de-ncurcătura uriașă de trafic de la Pieptănari. Șoferul mai cu frică de Dumnezeu o ocolește, fiindcă nu-i deloc lesne să ieși în Șerban Vodă fără semafor; nu te lasă nimenea.

Utilitatea ei, însă, este neîndoioasă: valorificată cum se cade, ar mai schimba niște lucruri!

Eu, însă, o văd ca o premisă uriașă de-a permite existența unei linii de transport public mai dinspre Rahova spre Șincai. Uite, mie mi-ar place ca 173 să-ajungă, de pildă, la Timpuri Noi. Ca să nu mai spun că, atunci cînd tramvaiul 1 cotea direct din Viilor în Șerban Vodă – fără să se mai coiască pe la Șura Mare – mergeam cu el foarte elegant în parcurile Carol și Tineretului.

Și – deși eu nu-mi aduc aminte niciodată să fie fost șină de tramvai pe ea – planurile cadastrale o includeau.

 

Rezilierea contractului pentru concesionarea chibriturilor în presa vremii

de Ando și HM

S-au scurs 70 de ani!

Pe 12 Decembrie 1947 „România Liberă” anunța cu mîndrie că s-a reziliat contractul pentru concesionarea industriei chibriturilor.

Statul nostru intra în posesia fabricilor și a depozitelor. Gata cu monopolul. Cribite la tot poporul.

Mare bucurie! Naționalizarea, oricum, era după colț.

De ce-am publicat acum crîmpeiul ăsta de ziar? Fiindcă-i, totul, așa actual – zici că-i ceva ce vedem, seară de seară, la televizor.

Aceleași vorbe: „Trustul exploatator a refuzat plata”… „aservirea totală a economiei țării”… „în folosul trusturilor străine”.

Aceleași idei: doar că azi „ne-ncalecă” corporațiile și băncile.

S-au scurs, deci, 70 de ani – apropo, azi Țara noastră nu mai fabrică chibrite.

 

Matty: una pe zi

a venit mustul!

Se fac opt toamne de cînd mă bucur de cel mai bun must din lume – de la Vinul nostru, de pe strada Octav Cocărăscu.

Miercuri și joi între 12 și 20. vineri între 18 și 20, sâmbăta și duminica între 9 și 14 – așa-i deschis.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana