despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Matty

Întoarcere în Bucureștii studenției – Episodul 2

scris de Vlad Slavici

Început și sfârșit de an universitar.

Cluburi, baruri, terase, restaurante, cantine din preajma Politehnicii

M-am născut la Constanța în 1982. Acolo am copilărit și am locuit pană la sfarșitul liceului, în 2001. Dar în tot acest timp am avut o legătură strânsă cu Bucureștiul, dat fiind că bunicii mei paterni locuiau acolo, mai precis pe Str. Parfumului nr. 21, nu departe de locuința domnului Cristian Malide, deși probabil nu se cunoșteau. (Bunicii locuiau pe Str. Parfumului de la începutul anilor ‘70, dupa aproape 20 de ani petrecuți într-un bloc mic de pe Str. Sfinții Apostoli, probabil că nu foarte departe de locurile unde a copilărit Ando. Blocul unde-și aveau locuința în Sfinții Apostoli a dispărut ulterior, la demolările pentru construirea Casei Poporului.) O parte bună a vacanțelor de vară, precum și în întregime vacanțele de iarnă și de Paști le petreceam la București, la casa bunicilor.

Deci când am venit la București în 2001 pentru a începe facultatea veneam într-un loc familiar. În plus, recentele lecturi ale nuvelelor fantastice ale lui Eliade transformaseră Bucureștii, în ochii mei, într-un loc magic. Cel mai mare impact asupra mea a avut-o nuvela “Pe Strada Mântuleasa”, poate într-un fel și pentru că mergeam deseori la complexul alimentar de la Mântuleasa cu bunicul meu când eram copil. De aceea, nu e întamplător că primul club vizitat cu prietenii dupa ce am sosit la București (numit “Trinity”) se afla într-un beci de pe Strada Mântuleasa. Nu gåsesc nicio referință la el online, deci probabil că a disparut de mult timp, întocmai ca săgeata lui Lixandru din nuvela eliadescă. Venisem la București cu două săptămâni înainte de începerea cursurilor, ca să mă desfăt plimbându-mă pe frumoasele străzi ale capitalei singur sau cu colegii de liceu (căci, trebuie spus, trei dintre cei mai apropiați patru prieteni ai mei din liceu intraseră și ei la Automatică, deci gașca din liceu urma să fie împreună și în facultate. Al patrulea prieten apropiat intrase la ASE, deci nu foarte departe.) Știam Bucureștiul binișor dinainte, dar acum il vedeam cu alți ochi, de student și de major, și părea că o întreagă lume nouă mi se deschide în față. Capitala părea și mai frumoasă ca înainte, și adevărul este că dezvoltarea ei începuse să se accelereze.

Ajuta și faptul că încă eram în vacanță, cu grija examenului de admitere la facultate în urmă, și că frumos e în septembrie la București! (pentru a parafraza spectacolul Frumos e în Septembrie la Veneția, dupa o carte de Teodor Mazilu). Pentru un student fără griji, perioada 15 septembrie – 1 octombrie e specială și are un iz de suprarealism amestecat cu romantism. Motivul este urmatorul: studentul își mai amintește că, timp de 12 ani, acele două săptămâni marcau începutul anului școlar, cu anxietățile aferente și cu regretul recentei dispărute vacanțe de vară. Dar deși aceste reflexe sunt bine stabilite în mintea sa ca urmare a recenților 12 ani de școală, dintr-o dată studentul se vede liber pentru înca două săptămâni, în timp ce observă, plimbându-se pe străzi și trecând intamplător pe lângă clădirile liceelor, ceremoniile de începere ale anului școlar pentru elevi. Dar cursurile facultăților încep abia la 1 octombrie, iar asta aduce cu sine o multitudine de gânduri, și îl face pe student să se simtă atemporal, măcar pentru două săptămâni.

Când mă gândesc la acea perioadă de la sfârșitul lui septembrie, îmi vine în minte frumoasa melodie “Mai lasă-mă” a lui Nicu Alifantis, pe versurile poemului “Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu. Această perioadă de tranziție este un simbol al trecerii de la copilărie la maturitate, de la eternitatea reprezentată de vară la efemeritatea simbolizată de toamnă, de la lipsa de griji și exuberanța tineretii la preocupările si seriozitatea omului adult. De aceea eul liric imploră pe cineva (iubita sa? vara? tinerețea?, aici intervenind procedeul superb atât de folosit de Nichita Stănescu al cifrării poemelor sale în mai multe chei de interpretare) să mai rămână cu el, să îl mai lase să zăbovească în starea plină de beatitudine în care se află:

“Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.”

Eul liric știe că se află în perioada de tranziție atât de efemeră, de care însă își dorește să se agațe până la ultimul fir:

“Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.”

Sufletul studentului îi cere și el timpului să-l mai lase în acel teritoriu în care vara s-a terminat, dar vacanța continuă, în care poate să guste, în același timp, din oferta culturală de toamnă (deschiderea teraselor, a cluburilor, începutul stagiunii de concerte și de teatru), dar și din libertatea vacanței care a ramas.

Sfârșitul de septembrie este una dintre cele două perioade ale vieții studențești în care te afli într-o tranziție pe care alții nu o cunosc. Cealaltă este sesiunea de vară, care se termină spre sfârșitul lui iunie. Acolo este invers: dacă între 15 – 30 septembrie studentul se bucura de lipsa de griji pe care numai el o are (fiindcă adulții s-au întors din concediu, iar copiii s-au intors deja la școală), între 15 – 30 iunie studentul suferă, fiindcă trebuie să studieze asiduu pentru examenele din sesiune, în timp ce adulții își fac deja planuri de concediu (sau măcar ies seara pe la terase să se relaxeze după o zi de muncă), iar copiii au terminat deja anul școlar. În plus, verile bucureștene sunt calde (uneori chiar fierbinți), dar plăcute. Trebuie să stai în casă să studiezi pentru următorul examen, dar soarele îți dă ghes să ieși. Încerci uneori să-ți iei cursurile și să înveți în parc, dar îți dai seama repede că nu merge. Parcul are prea multe moduri de a te distrage.

Totuși, studentul mai are câte o jumătate de zi de respiro chiar și în sesiune: în zilele în care se țin examenele, restul zilei după terminarea lucrării este dedicat relaxării. Se știe că ziua următoare va da startul unui alt sprint de 4-5 zile către următorul examen. Pentru noi, studenții de la Automatică și Calculatoare, barul și terasa “Chez Gabi” de pe Bd. Iuliu Maniu era locul unde ne adunam la un suc sau o bere după efortul intens al unui examen în sesiune. Localul (care mai există și azi, renovat și extins) era bine plasat chiar vis-a-vis de facutate. Deseori jucam câteva meciuri de ping-pong în sala de jocuri, și mai rar biliard. Pe atunci nu mai erau alte localuri în apropierea Politehnicii pe Iuliu Maniu (deși în afara sesiunii facultatea avea un mic bufet la etajul 1, unde puteai să iei o gustare, un suc sau o cafea și să stai cu colegii la o șuetă în pauze).

Dacă voiai altceva decât “Chez Gabi” trebuia să mergi ori până la Facultatea de Electronică (între APACA și Leu), unde erau două opțiuni: cantina de la subsolul Facultății de Electronică (care era excelentă: aveau deseori sărmăluțe în foi de varză, mămăliguță și ficăței prăjiți) sau un local mai jigărit gen fast-food din curtea facultății, lângă clădirile căminelor din Leu, cunoscut printre studenți după numele “La jeg” sau “La fum” (ambele denumiri fiind apte). Cea mai populară mâncare oferită de “La jeg” se numea schnitzburger și era exact ce spune denumirea, un schnitzel cu o roșie și o frunză de salată între două chifle, la care studenții adăugau ketchup și muștar din belșug. Nu știu dacă acest local mai există, dar nu cred ca mai e în forma de pe atunci. Micul campus de la Leu a mai oferit, cel puțin pentru o perioadă, o sală cu câteva mese de biliard (contra cost) la etajul 1 al căminului de la intersecția Bd. Iuliu Maniu cu Bd. Vasile Milea.

Cam la aceeași distanță de facultate, dar spre Grozăvești, numărul de opțiuni creștea dintr-o dată: acolo era Str. Economu Cezărescu, un micro-univers parcă rupt din alt film, complet diferit de tot cartierul din jur. Ar fi interesant un istoric al zonei respective, poate colegii de la SimplyBucharest știu mai multe. Bănuiesc că acea stradă, împreună cu cele doua-trei din jur, erau ultima reminiscență a unui cartier de case vechi care era mult mai extins pe vremuri, înainte de a se construi campusul Politehnicii și toată zona industrială din jur. Am frecventat rar acea zonă, și mai ales în anii 4 și 5 de facultate. N-am fost acolo decât la restaurantul “Pui de Urs”, celebru pentru organizarea de evenimente, și o dată la “Shorley”.

Fără a ieși din campus, studenții puteau frecventa cantina de la etajul 5 din Rectorat, care era deschisă atât profesorilor, cât și studenților. Iar chiar lângă campus erau deschise porțile celebrului bar-terasă “Piranha”. Acest club binecunoscut s-a închis în Februarie anul acesta, deci înainte să înceapă pandemia în țară. Îmi amintesc câteva seri frumoase petrecute alături de prieteni la “Piranha”, consumând carafă după carafă din vinul casei (cel mai ieftin din meniu) și discutând fel de fel de subiecte, filosofând pe teme variate. Acele seri le asociez cu o altă melodie frumoasă a lui Nicu Alifantis, “Poştalionul”, pe versurile poemului “Buffalo Bill” de Radu Stanca, o altă creație care poate fi citită în mai multe chei de lectură:

“Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.”

Dacă folosim prima cheie, poemul poate fi citit ca o narațiune în versuri despre o bandă de tâlhari din Vestul Salbatic care pune la cale jefuirea unei trăsuri. A doua cheie transformă narațiunea din western în aventură metafizică, în care banda de tâlhari caută să prindă însuși Timpul. A treia cheie, cea metaforică, arată că, de fapt, nu este vorba despre o aventură cu bandiți, ci despre o seară între prieteni în care speranța este că se va atinge acea stare de bucurie specifică acestor tipuri de întâlniri și care, măcar pentru puțin, va face timpul să pară că stă în loc:

“Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…”

Dacă mergem mai departe, până la Splaiul Independenței, intrăm în Regie, unde terasele și restaurantele abundă. Pe atunci, multe erau pizzerii (Pub 18, Pub 29, numite după camine: P18, P29), dar serveau și alte bucate, și, desigur, bere și vin. Iarna, vinul fiert din Pub 29 era la mare căutare. Când eram în anul 4, faimoasa Discotecă Maxx din Regie și-a deschis pizzerie la parter (avea și o terasă frumușică), și aceea a devenit pizzeria mea favorită din București. Nu știu dacă mai există ca restaurant, dar văd că discoteca încă există (sub numele Club Maxx).

Regia era plină de terase mai mici și mai mari, marea majoritate amenajate minimal, și multe dintre ele cu prețuri foarte mici. Clientela lor era, desigur, formată în mare parte din studenți, care nu-și permiteau să cheltuiască prea mult, dar cărora le plăcea sa iasă la terase. Câteva dintre aceste terase erau amenajate la intrarea în câte un magazinaș și nu aveau servire la masă: pur și simplu te ridicai de la masă, intrai în magazin, cumpărai o bere sau mai multe (depinde câți comeseni mai voiau un rând), plăteai și te întorceai cu sticlele înapoi la masă. Cam în felul în care a funcționat și terasa Argentin multă vreme vis-a-vis de Club A. Desigur, niciuna dintre aceste terase efemere din Regie n-a ajuns la nivelul de faimă al lui Argentin. Regia era (și poate mai este și acum) un loc unic în București, care emula într-un fel funcționarea unui întreg oraș: într-o zonă relativ mică studenții locuiau în cămine, aveau acces la o multitudine de terase, baruri, restaurante, câteva magazine alimentare, câteva discoteci, două cantine (R1 și R3, cu mancare destul de bună și la prețuri rezonabile; fosta R2 devenise discotecă, aproape de o fabrică de pâine la cotitura lui Vasile Milea dinspre Gara Basarab spre Grozăvești), o farmacie, un cabinet medical, o clătitărie de mare succes chiar la Splai (erau clătite din acelea mari făcute pe plită; nu la fel de bune ca cele din tigaie, dar mai rapide și acceptabile. Le știa toată Regia și deseori se făcea coadă acolo de trebuia să aștepți  jumătate de oră) lângă care era o altă pizzerie. Regia se continua cu Grozăveștiul, care era destul de similar. La marginea lor se ridica Carrefour Orhideea, care oferea studenților ce nu se găsea în micile magazine din Regie. Înspre Crângași, studenții aveau acces la piața de zarzavaturi și vreo două autoserviri.

Cu toate aceste facilități la o aruncatură de băț, mulți studenți nu ieșeau prea des din zona Regie – campusul Polithenicii. Când o făceau, de obicei calătoreau cu autobuzul 601 până la Universitate, unde se deschidea o altă lume, despre care vom vorbi într-un episod viitor.

Citiți primul episod

Matty

Plăcuţa buclucaşă

scris de Ando

Cum intri din Piaţa Kogălniceanu pe Calea Plevnei (vorbesc de tronsonul pe care troleibuzul 85 o ia spre Vasile Pârvan), prima stradă la dreapta este Ionel Perlea, unde pe colţ, avem această frumoasă clădire, mărginită, din păcate, de acel calcan jegos.

Ei bine, pe peretele acestei clădiri, lângă uşa de intrare, am găsit această plăcuţă:

M-am gândit că este o greşeală, adică prima clădire a străzii să poarte, deja, numărul 7? Dar nu, clădirile următoare se succed sub numerotarea corectă: 9, 11, 13 etc. Bun, dar unde sunt numerele 1, 3, 5?

Aşa că, venind acasă, am luat la puricat hărţile mai vechi de care dispun şi cred că am găsit explicaţia: actuala stradă Ionel Perlea figura, încă din 1934 (e cea mai veche hartă pe care o am eu) cu numele de Progresului. La fel şi pe harta din 1939, iar administraţiei comuniste, fireşte, i-a convenit păstrarea acestei denumiri.

Nu ştiu precis când sau cu ce ocazie a primit noul nume (după revoluţie), însă detaliul cel mai important pentru reconstituirea noastră constă în faptul că vechea stradă se continua peste Calea Plevnei şi „înţepa” traseul bulevardului (Elisabeta sau 6 Martie sau, acum, Kogălniceanu). Ieşirea străzii în bulevard se vede foarte bine în această fotografie a Agerpres din 1956.

Au venit anii 1959-60, iar noul bloc construit a ciuntit traseul străzii, lăsând însă şi câteva din vechile clădiri prinse în… enclava interioară, adică acelea de unde pornea numerotarea străzii. Accesul la ele se face, de atunci, prin cele două ganguri (din Plevnei şi de pe bulevard).

Dacă problema cu numerotarea am rezolvat-o, în schimb nu-mi dau seama de unde şi până unde apare pe plăcuţa respectivă înscrisul „Piaţa Dr. BOTESCU”. Pe harta din 1939 piaţa respectivă era marcată acolo unde este şi acum bustul medicului-erou Haralambie Botescu, adică la intersecţia Popa Tatu cu Berzei, deci la o distanţă considerabilă.

Dar, la urma urmei, poate că e bine şi aşa, să terminăm istorioara în coadă de peşte, că doar nu le ştim noi pe toate!

Matty

soluții urîte și nereușite la Eroilor

Ne apropiem – cu adevărat – de pornirea metroului din Drumul Taberei. Unul din punctele cele mai nenorocite de lucrări a fost Eroilor, unde am avut parte de mizerie îndelungă. Ce o să avem parte de-acum înainte… vedem chiar acum.

În primul rînd ne sare-n ochi că sînt trei soluții arhitectonice diferite de intrări la metrou.

Ceva între zeppelin, castravete și vierme uriaș, acoperit cu plastic și trîntit cîș pe trotuar…

Mai departe, o soluție mai tradițională – pe partea cu „Municipalul” – a cărei realizare e o rușine chiar și pentru anii ’90, cînd se construiau chioșcuri și buticuri mai de Doamne-ajută.

Spectaculos în intenție e accesul prelung, în formă de șarpe – dinspre partea cu monumentul Eroilor sanitari – ce a distrus pentru totdeauna părculețul. Foarte posibil să fie acceptabil din punct de vedere vizual, odată cu revitalizarea zonei. Remarcați faptul că nu s-a putut face nimica pentru a integra vechea aerisire a primei magistrale de metrou, aceasta rămînînd lipită hidos de noua construcție.

Nu putem lăsa de-o parte cele două țîțe transparente – sînt luminatoare pentru holurile noii stații – despre care nu putem decît să tragem nădejde că nu se vor urîți și mai mult de la praf, mizerie și mîzgăleli.

În buna noastră tradiție dăm cu mucii-n fasole cu elementele utilitare, care nu reușesc să fie integrate vizual într-un mod suportabil.

Așa că, întorcîndu-ne privirea la simplitatea vechilor intrări ale primei magistrale, cu atît mai mult ne place bunul-gust de acum mai bine de patru decenii.

Matty

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Citiți prima parte aici

Nesfârșitele dispute patrimoniale dintre proprietarii bisericii și stat, „Biserica Târcă dimpreună cu personalul ei, fiind fundațiune particulară”, au făcut ca aceasta și acareturile din cuprinsul ei să ajungă „la stare proastă și dărăpănare”. „Din vechimea anilor și din rea chivernisire” a fost la un pas de a fi demolată. Era doar o filială a Bisericii Foișor, acolo unde se afla centrul parohial. Cam pe atunci a ajuns părintele Micșunescu să administreze o ruină și să păstorească o comunitate ortodoxă dezamăgită de prestația înaintașilor săi.

Iată cum descrie chiar Sfinția Sa acel moment:

„După ieromonahul Valerian Ștefănescu ce a slujit la Sf. Biserică în mod provizoriu, am venit eu, din comuna Scorțeni, județul Prahova, pe seama căreia am fost hirotonit preot și numit de Sf. Mitropolie cu ord. Nr. 2375 pe data de 1 iunie 1920, cât și ca confesor al închisorii de minori dela Mislea, prin transferarea la biserica Târcă din Capitală cu ord. Sf. Mitropolii Nr. 3345 pe data de 1 Noembrie 1923.

Aci aflu prestigiul preotului cu totul decăzut, și, se înțelege o lipsă totală de încredere a enoriașilor față de el. Biserica atât de săracă că nici mucuri de lumânări nu avea. Biserica deci în ruină, neavând nici lumânări și pictura fiind afumată, ferestrele sparte, zidurile mucigăite și părăginite, curtea plină de bălării, mi-am pus nădejdea în Domnul și am pornit la lucru”.

Avea vârsta de treizeci și trei de ani și doar trei ani de preoție. Așa a făcut și a lucrat cu dăruire neștirbită până când Domnul l-a chemat la El.

Rezultatele nu au întârziat să apară. În raportul său din 5 mai 1927, la mai puțin de patru ani de la preluarea dificilei misiuni, „Păr. Protoiereu Const. Moisiu”, după ce „constată modul de întreținere și de îngrijire al bisericii, adaogă: Preotul paroh D. Micșunescu este un lucrător însuflețit în via Domnului. În fiecare Vineri seara ține adunări religioase cu enoriașii, făcând explicarea Sf. Evanghelii și citiri din viața sfinților. De asemenea Duminica și Sărbătoarea ține predici regulat în biserică. A înființat cor cu elemente tinere din parohie. Este președintele ateneului popular local. Prin îndemnul cucerniciei sale s’a pus la cale înjghebarea unei bănci populare în cartier. A înființat fondul milelor ajutând pe cei săraci, atât prin acest fond, cât și din propriul său buzunar”. Și n-a fost doar atât: „Munca ce s’a depus pentru acest cartier a avut de scop ridicarea suburbiei, înființându-se școală și înălțând biserica prin buna îngrijire și îmbunătățire ce i s’a făcut, precum și înălțarea sufletească și culturală a enoriașilor prin serbări literare, piese de teatru, coruri, recitări, deschizându-le gustul de tot ce e bun și frumos, din punct de vedere sufletesc”.

Toate realizările edilitare care au marcat drumul cătunului aflat în compunerea comunei Dudești Cioplea spre civilizația urbană (pavaj cu piatră de râu, trotuare largi, rețea de apă, electricitate, iluminat stradal, canalizare…) sunt legate de perseverența neînduplecată cu care a insistat pe lângă autorități.

Prima școală de stat din mahalaua lui Târcă (Școala de băieți nr. 37) a fost înființată în 1923 – 1924 prin osteneala preotului Micșunescu într-o clădire care aparținuse viei lui Themis Doncos, situată în apropierea bisericii (Vitan nr. 124): „Ne fiind școală primară în mahala am isbutit să obținem o clădire care a putut fi transformată în local de școală, în mod provizoriu, la care s’a cheltuit suma de 221.000 lei. Trebuia să avem un local de școală care e de cea mai mare importanță pentru cultura copiilor, cât și a oamenilor din această mahala”.

Schilodită și desfigurată, „Școala veche”, așa cum îi spuneau oamenii locului, a ajuns până la noi.

Iat-o fotografiată de Cristian Malide în anul 1996 înainte ca niște proveniți să demoleze o parte din clădire și să construiască în loc un hambar cu termopane.

În 1928 râvna destoinicului preot rodește din nou. Pe un teren cu suprafața de 3.555 m² cumpărat de Primăria sectorului II Negru de la familia Stoianovici se pune piatra de temelie pentru o nouă școală, mult mai mare și mai modernă: „Grupul Școlar Primar Nr. 37”, actuala Școală gimnazială nr. 84, Calea Vitan nr. 135.

„E vorba de o frumoasă școală primară, ridicată, dar neterminată în cartierul Vitan; s’ar putea spune un mic palat, destinat să servească de școală primară pentru băeți și fete. Sunt acolo 14 săli spațioase de curs, adică șapte pentru băeți și șapte pentru fete, cu intrări separate. Mai e o sală mare, comună, un „Ateneu” la mijloc. Am mai văzut săli de bae etc. Clădirea impunătoare, cu etaj, e acoperită cu țiglă; s’au așezat până și caloriferele, țevile de apă, canal, instalația de lumină electrică …” Așa o prezenta în 1934 revista „Realitatea ilustrată”. Din păcate a fost dată în funcțiune după mulți ani, timp în care școala amenajată cu înțelepciune și efort în clădirea cramei Doncos a instruit și educat copiii mahalalei.

Printre lucrările cuprinse în planul de electrificare pentru anul 1950 a fost și extinderea rețelei electrice pe toată lungimea Șoselei Vitan, adică porțiunea cuprinsă între Mihai Bravu și Dâmbovița, până la podul Vitan – Bârzești și pe toate străzile laterale.

Unul dintre posturile de transformare, cel cu numărul PT823, care alimentau întreaga zonă urma să fie amplasat la intersecția Vitan cu Niță Elinescu pe o parte din terenul aflat în proprietatea cetățeanului Dimitrie P. Micșunescu. Omul și preotul Micșunescu nu a stat pe gânduri. A pus imediat la dispoziția autorităților parcela necesară, fără să solicite despăgubiri, spre binele comunității din parohia pe care o gospodărea de douăzeci și șapte de ani. Postul de transformare este tot acolo, de atunci, fără răgaz, în slujba cartierului.

A înființat „ateneu popular, cantină pentru hrana copiilor săraci, cor bisericesc”. A predat onorific (fără plată) religia la clasele primare. „Ajutat de comitetele locale” a organizat„ mulțime de serbări, la cari au luat parte oameni de seamă și artiști, cu rezultate morale și materiale din cele mai satisfăcătoare”. Sfânta Mitropolie și Ministerul Cultelor l-au numit profesor conferențiar pentru catehizarea și îngrijirea morală religioasă a elevilor ucenici industriali, adăpostiți în căminul din șos. Vitan”. Până în 1926, prin neostenita sa stăruința „s’a putut da din partea onor Primăriei și a enoriașilor fruntași din parohie, drept ajutor pentru cei săraci, suma de 31.200 lei și lemne în cantitate de 53.000 kgr”.

A solicitat și a intervenit „la autoritățile în drept pentru ridicarea la rangul de parohie a bisericii Târcă ce era filială la biserica Foișor”. I-au fost de folos procesele verbale încheiate cu ocazia numeroaselor inspecții pe care „Părintele Protoiereu Econom Traian Vintilescu” le făcuse tânărului preot, „pentru biserică, o adevărată recunoaștere din partea organelor superioare, a tuturor sforțărilor ei”. Cu ordinul nr. 5357/1925, Sfânta Mitropolie a declarat, începând cu 1 ianuarie 1926, „biserica Târcă, biserică parohială prin deslipire de la biserica Foișor”, iar Sfinția Sa, preotul Dimitrie P. Micșunescu, a devenit primul paroh al acesteia.

Cucernicul păstor duhovnicesc păstra dreapta măsură atunci când cântărea realizările materiale și pe cele spirituale: „De cât toate aceste reparațiuni și izbânzi materiale a fost însă vrednică de luat aminte nobila înviorare spirituală la care enoriașii s’au lăsat chemați și au răspuns cu entusiasm. I-am chemat la biserică ca împreună să ridicăm sufletele către Dumnezeu. Aci, pe lângă cultul Dumnezeesc, am înțeles că trebue să mă adresez minții și inimii fiilor mei duhovnicești, făcându-i să înțeleagă frumusețea și folosul cel neîntrecut al învățăturilor din sfânta și dumnezeeasca Scriptură”.

Sunt acestea doar câteva dintre faptele bune îndeobște cunoscute. Câte or mai fi nespuse și neștiute!

Va urma!

Matty

bravo, asta se poate.

Bine că asta se poate.

Firește, știm că fiecare-i stăpîn în bătătura lui.

… așa că dacă un hipermarket are chef să puie-n parcare rulote, chioșcuri, corturi, mașini de vînzare și alte troace, e fix treaba lui!

Mai ales că n-o face pe degeaba.

Firește, putem înghiți și că troacele astea se pun cît se poate de intrarea-n magazin, ajungîndu-se ca oamenii să fie siliți să-și lase mașina-n fundul parcării și să-mpingă cărucioarele cît mai mult.

Parcarea hipermarketului e un iarmaroc.

Și-n continuare nu vedem nici un folos pentru cetățenii din cartier, cărora spațiile astea de care – iată! – se pare că ne putem dispensa le-ar fi de mare ajutor dacă s-ar transforma în mici locuri de socializare și sport.