despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

cetățenii între ei

Treabă serioasă, gunoiul! Nu te joci: îngrăditura pubelelor de la colțul blocului are accesul controlat.

 

În lipsa coșului de gunoi, suportul acestuia a devenit un strașnic „organizator” de mucuri, sîmburi și cocoloașe.

Așa că ce mă mai distrează îndemnurile astea inutile ale primăriilor!

Da, m-am uitat în toate părțile… mai puțin în jos! C-acolo dau de un alt rahat cetățenesc,

Matty

Din fugă: avem Auchan şi la Bucur Obor!

scris de Ando

De data asta, după câteva luni de aşteptare, lucrăm pe bază… de certitudini.

De o săptămână, la subsolul vechiului magazin universal, funcţionează un nou supermarket Auchan.

Cu ocazia asta, am văzut că se lucrează de zor şi la platforma din faţa magazinului!

Asfaltul este înlocuit cu dale.

Din ce am văzut adesea prin oraş, îmi este clar că este o soluţie păcătoasă, sau – mai bine zis – nici acum nu ştim să pardosim trotuarele şi aleile încât plăcile respective să nu înceapă să „clămpăne”, dar – evident – trebuie cumva cheltuiţi nişte bani!

harta zonelor comerciale

Case căzute 323 – Str. Petöfi Sándor 53

… un conac părăsit.

mai multe despre Case căzute

Matty

O tușă de bine

Zilele astea tot omu e căpiat.

Să cumpere căni urîte pentru Secret Santa, cutii de vin scump și prost pentru clienții ăia nesuferiți, cupe de doi bani pentru șefii de nota zece, eșarfe hidoase pentru zîna de la conta. Asta e partea ușoară – cînd iei cadoul din obligație.

Partea grea e cînd vrei sa iei ceva pentru un om care chiar ți-e drag. De la muncă sau de acasă. Pentru un om care are tot ce-i trebuie, care știe că ții la el și nu are nevoie nici de cravată, nici de butoni, nici de portofel, nici de nimic. Nici de cosmetice la set n-are nevoie.

Și aici vă dau un pont. Luați-i un tablou, o lucrare făcută de un alt om, cu talentul lui, cu priceperea lui, cu materialele lui, cu timpul lui: mai ales cel din spatele lucrării, pe care l-a petrecut învățînd. E ușor să alegi ceva cînd cunoști destinatarul.

Intrați în expoziții, pur și simplu, de pe stradă. Vorbiți cu oamenii de acolo. Căutați-i pe net. În epoca lui eco-bio-handmade, surprinzător de puțini oameni cumpără artă: nu e de speriat, nu e de neînțeles, nu ruinează și uneori face chiar bine.

Zilele astea la „Paque Bistro” pe Pache e o expoziție cu vânzare în beneficiul copiilor din centrul de la Singureni, Giurgiu. Se închide pe 15 decembrie, și tare m-aș bucura ca lucrările să aibă mai mult succes decît cănile cu sigla echipelor de fotbal și pachetele de săruri de baie care zboară zilele astea din rafturi.

Copiii de la Singureni există. Centrul exista în fiecare zi, cu nevoile unei mari gospodarii. Despre centru și despre evenimentele artistice din oraș am aflat de la Adina Țitrea, curator și artist foarte talentat – ea organizează expoziția -, și mă întreb de ce mi-o fi luat atît de mult timp să vă spun și vouă.

După acuarela din poză să nu va uitați – e luată.

o mică patiserie bună

E-n Băneasa.

Mică-mică, între magazinele de la parterul blocului de pe stînga, cum intri pe pe strada Horia Măcelariu din breteaua ce merge paralel cu șoseaua București-Ploiești. Parcă-i zice „La Bunica”.

O patiserie bună, care și-a păstrat în timp calitatea. Face și niște gogoși reușite. Bravo!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Matty

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului.

Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul.

Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase.

Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn.

***

Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei.

***

A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat.

– Ce faci Bulgare? Ți-e rău?

N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui.

– N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri!

– Săru’ mâna!

– Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul?

– Da! L-am luat eu ieri de la comisariat.

– Și când pleci?

– Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități.

– Mă-ta ce zice?

În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne.

– Mama se ține bine! Tata pare mai afectat.

– Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat.

– Da bre, dar niciodată așa mult.

– Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.

  S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă!

S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat:

– Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama).

Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură.

– Unde ai fost mă?

Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă:

– La Mi..ta!

Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie.

– Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu!

– Ce vrei bă?

– Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu!

Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu  încercând să-mi explice:

– Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o!

Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo…

Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat!

Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la  ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord.

Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine.

În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește.

Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace  pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele.

Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță.

La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții.

***

Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit.

***

Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare.

Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat:

– Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!)

I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor.

Cu Ordinul de chemare într-o mână  și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate.

Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu.

– Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației.

Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Matty