despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 405 – Str. George Georgescu 21

scris de Ando

Ne aflăm pe „ciotul” rămas din vechea Cale a Rahovei (redenumită George Georgescu), tronson cu multe case al căror viitor este sub semnul întrebării. Aşa că aspectul ăsteia de la nr. 21 (mai greu de depistat în sezonul cald din cauza vegetaţiei) nu ne surprinde deloc. După cum evoluează zona din punct de vedere imobiliar, singura întrebare este: va fi renovată/transformată (curtea şi terenul din jur sunt elemente forte) sau va dispărea făcând loc unei noi clădiri?

mai multe despre Case căzute

Matty

Bravo…

A trecut o lună

Ce mai contează o lună, dacă tot am așteptat 30 de ani?

Nu știu; poate luna e cea care contează…

Fiindcă, vedeți voi, după o lună de la începerea lucrărilor pentru amenajarea stației de tramvai din Pasajul Victoria… stația nu-i gata.

Peroanele nu-s asfaltate, scările nu-s reparate, mîzgălelile nu-s curățate.

Nu-i gata.

cît de mare trebuie să fie șaorma mică?

Șaorma – mîncare de oameni ce se-ncăpățînează s-o halească-n picioare, pe stradă – rezistă și-n vremurile astea. Ba chiar, din ce-s vremurile mai pocite, din ce-i și șaorma mai mare: să le dea oamenilor pesemne alinare.

Pe măsură ce te duci spre marginile orașului, șaorma crește.

Ia să faci greșeala să ceri una mare: te pomenești c-o namilă cît un colac secuiesc din care molfăi juma’ de ceas!

Iar dacă ești cuminte și ceri decît una mică, primești oricum ceva mai mare decît șaorma mare pe care-o știai din alte locuri și din alte timpuri.

Prin cartiere nu prea se mai vinde o șaormă mică, cu adevărat mică: una pe care s-o mănînci și să-ți mai rămîie loc în foale; una care, la o adică, ar fi mai acceptabilă pentru copilandrii care rîvnesc la ea.

Cel puțin șaormeriile mari, bune, cu dever – adică taman alea de unde oamenii chiar se bucură să cumpere -, au trecut toate la șaorme mici prea mari.

Iar revenirea la o dimensiune și greutate normală pentru șaorma mică ar părea de-acuma – mă tem – ca și cum șaormeria ar umbla să te fure.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Matty

n-ați învățat nimic.

Cetățeanul dornic să fie la curent cu ce se-ntîmplă-n juru-i nu prea are ce face: se vede nevoit să urmărească primarul pe facebook.

Asta, cînd își dă seama care-i pagina de primar a primarului și care-i pagina personală a primarului – uneori nici primarul nu le deosebește – și cînd dibuiește, eventual, și pagina… primăriei.

În fine; să zicem că poate se lămurește.

Dar mai apoi, același cetățean mai vrea să afle și cealaltă parte a adevărului – ori, poate, adevărul însuși: așa că-ncearcă să caute vocea și activitatea opoziției.

De-abia aici cetățeanului i se-nfundă!

Fiindcă nici acum – mai ales acum – nimeni nu-și poate face o părere completă și corectă despre viața comunității doar urmărind persoanele implicate în conducerea ei.

Paginile organizației politice de sector răspîndesc activitatea conducerii centrale și, în cel mai bun caz, poate cîte o postare a unui consilier mai conștiincios, care are și norocul să nu se afle în vreun conflict neștiut cu cei ce conduc fililala locală. Cît despre paginile consilierilor, de-abia cînd te-apuci să te ții de una, că omul deschide alta, fiindcă cineva i-o raportează pentru cine știe ce motive și meschinării.

Toate bășinile primarului ajung să fie răspîndite, așadar, fără a fi corectate și combătute iar nici una din acțiunile opoziției nu este explicată.

… oricare și de oriunde-ar fi și primarul, și opoziția.

Case căzute 404 – Str. Gina Patrichi 5

scris de Ando

Mai întâi, ne oprim să vedem ce se va „pune” în locul clădirii demolate, în decembrie trecut, pe colţul cu Calea Victoriei.

Pentru ca apoi, un pic mai jos, peste drum, la nr. 5 să dăm peste această clădire cândva făţoasă, dar aflată, acum, într-o stare jalnică.

Strada s-a numit Orlando înainte – stația de autobuz de pe Lascăr Catargiu încă așa e.

mai multe despre Case căzute

Matty

Vitan – felurimi (X) – Strada Florilor? O născocire!

scris de C. D. Mocanu

Almanahul pe anul 1912 al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa conduse pe atunci de Constantin Mille, „părinte al ziaristicei române moderne”, publica un cod etico-moral al presei engleze. Deşi conţine zece „porunci” înţelepte şi smerite nu cred că se cuvine a fi numit decalog. Iată-le pe cele care definesc profilul unui ziarist veritabil, chiar dacă meşteşugul  cu care potriveşte cuvintele nu-l dă afară din casă:

  • Fii întreprinzător, dar respinge tot ce poate fi „senzaţional” şi ocoleşte frazele brutale ca şi amănuntele netrebuincioase şi de natură îndoielnică.
  • Prezintă faptele aşa cum sunt, fără a le acoperi.
  • Marea datorie a unui reporter este de-a spune adevărul.
  • Marea datorie a unui redactor-şef este de-a fi prudent.
  • Marea datorie a unui jurnalist este de-a avea caracter, lucru care se întâmplă dacă iubeşte adevărul şi e prudent.

Nici în perioada interbelică şi nici după aceea animatorii presei dâmboviţene nu s-au arătat a avea vreo grijă pentru rigorile etice şi morale ale nobilei lor misiuni. Mai vioi şi mai de-al casei nenea Iancu Caragiale i-a zugrăvit fără greşeală.

„In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.
Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’a fost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ,
... in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…
Nu ! nu ! Doamne fereşte !
El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.
Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.”

Ca cititor nedezminţit de presă interbelică mi-am făcut mâna în a recunoaşte şi a înţelege în contextul vremii manevrele gazetăreşti mai puţin oneste (vrăjeli, făcături, mistificări, hohavele…) folosite de truditorii foilor (chiar şi de cei ai Adevărului) doar pentru că erau şi ei oameni iar gura lor trebuia să „mănâncă ceva”.

Două năzdrăvănii de acest fel m-au determinat să cercetez o chestiune care preluată de nişte urechişti contemporani este promovată după aproape nouă decenii cu valoare de adevăr.

În numărul din 21 decembrie 1933 revista Realitatea ilustrată a publicat sub semnătura Margaretei Nicolau (probabil un pseudonim) articolul „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”. Înscriindu-se în tradiţia publicaţiei care găzduia periodic „relatări” despre viaţa chinuită a necăjiţilor din mahalalele bucureştene, autoarea profită de apropierea sărbătorilor de iarnă şi face o „vizită” în Vitan la fabricanţii de sorcove şi stele, instrumente indispensabile cetelor de copii care la vremea cuvenită urau de bine, sănătate şi belşug pe la casele din periferie.

„E încă toamna în toi când prin Bujaverca sau Barbă-Rasă  încep să se lucreze stele şi sorcove. Sunt doi, trei meşteri cu renume, furnizori ai unei bune părţi din oraş.
Lache Gândăcarul e întâiul, căci scoate marfă de prima calitate, socotind după trandafirii verzi, albaştrii, liliachii şi stelele cu pereţii trainici şi frumos împodobite. „Odaia cea mare” e pânăʼn tavan tixită cu marfă.
– O da D-zeu şi sʼo vinde toată, mă mai salt şi eu din sărăcie … îmi mărturiseşte el. Şi chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor. Aştept sărbătorile – adăugă el – cum aşteaptă ţâncu sânul.
– Altă meserie nu mai faci?
– Asta am moştenit-o din bătrâni, bărbaţi, femei tot sorcovari şi stelari. Treburile mergeau pe atunci. […]
Uliţei, o groapă mocirloasă, presărată cu câteva case, îi zice strada Florilor. Le-a plăcut localnicilor numele acesta plin de poezie, ţinând se vede să schimbe locul răpănos atât de duşman higienei, cu un mic rai.
În prima casă de la colţ locueşte d. Albatros, tipograf. Instalaţia o are chiar în interiorul locuinţei în odaia în care doarme, ia masa şi se odihneşte împreună cu nevasta şi copilul. E o mică maşină sistem Boston, care în preajma sărbătorilor scoate foi de răvaşe de plăcintă. D. Albatros e chiar autorul versurilor hazlii, care se introduc în plăcintă, căci îmi mărturiseşte chiar d-sa că nu mai vrea să plătească „behăielile” altora, nici să învie pe cele ştiute de toţi şi cari au aparţinut vestitului Nicu Metz.” […]

După câteva luni, urmărind „situaţia de azi” a unui „funcţionar de stat” rămas fără slujbă după aplicarea unei serii de „legi noui”, aceeaşi Margareta Nicolau „revine” în Vitan şi tot pe strada Florilor că doar o cunoştea de când cu sorcovele. Truda dumisale a rodit  articolul „Sărmanul funcţionar  de stat” publicat de Realitatea ilustrată în numărul său din 18 martie 1934.

„În rândurile cari urmează vi se expune în linii impresionante situaţia de azi a funcţionarului de stat care nu poate să-şi mai împlinească nici în chipul cel mai mizer, îndatoririle de tată de familie. […]
Breasla funcţionarilor, arteră importantă a Statului, împuternicită pe baza unui statut care-i garanta stabilitatea, şi-a văzut deodată năruit tot ce clădise.  Gradele, atribuţiile şi salariile funcţionarilor au fost grav atinse printrʼo serie de legi noui. Panica care sʼa deslănţuit nʼa fost mică. Oamenii care-şi legaseră viaţa de slujba la stat, se vedeau acum pe drumuri împreună cu familiile. Şi-o serie de drame cu final adesea tragic, au prins să se desfăşoare sub ochii noştri.
M.S. …. funcţionar la finanţe, a fost trecut în cadrul disponibil, ceeace înseamnă că leafa i sʼa redus la jumătate. […]
Lʼam vizitat pe M.S. peste câteva luni. Dacă atunci când primea în mână leafa completă traiul abia era dus de la o zi la alta, să vedem acum icoana tristă a acestei familii.
…. O uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan. În derâdere cred că i se spune strada Florilor, căci mocirlele chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme. Drumul până în oraş sleieşte toată vlaga, căci cu micul buget nu poate fi nici vorbă de abonament la tramvai. Mama a rămas desbrăcată. Hrana tuturora e insuficientă.
– Copiii mei au deschis ochii întrʼo casă omenească cu lumină electrică şi apă suficientă – mi se plânge funcţionarul. Acum îi întorc înapoi cu patru decenii, la lampa cu gaz şi uliţa necanalizată. Soţia mea se târăşte să aducă câte o căldare de apă tocmai de la cişmeaua din şosea. Şi înoţi pe aici întrʼun noroi de te socoteşti întrʼo ţară a mlaştinilor. Iar când el trece, vine domnia prafului. Cum i-a lăsat inima să mă isbească atât de greu?”
[…]

Fiind vorba de Vitan, căci ambele articole îi conduc pe cititori, explicit sau mai pe ocolite, în mahalaua din sudul Bucureştiului, le-am citit pe îndelete, de mai multe ori, pentru a nu-mi scăpa nici măcar o nuanţă ascunsă în subtext.

Primul gând a fost că „ziarista” Margareta Nicolau n-a călcat niciodată dincolo de Bariera Dudeştiului, spre Biserica lui Radul Poenarul Sărdarul zisă Târcă şi spre Moara Vitan, acolo unde nefericita Dâmboviţă scăpa din strânsoarea oraşului.

Bujavercă (NU Bujaverca!) şi Barbă-Rasă erau două locuri din Vitan cunoscute mai ales de oamenii mahalalei. Puţini bucureşteni puteau să precizeze cam pe unde ar fi acestea, darămite să mai ştie şi câte ceva despre ele. Ambele se aflau pe Calea Vitan, adică pe segmentul delimitat de Calea Dudeşti şi Şoseaua Mihai Bravu, la Cimpoacă. Şoseaua Vitan, cea pe care străjuia „Sfânta Biserică Înălţarea Domnului numită Târcă” începea la Cimpoacă şi se sfârşea la Moară, la podul Vitan-Bârzeşti. Bujavercă marca intersecţia Căii Vitan cu strada Laboratorilor (devenită în mod nefericit Laborator) şi cu strada Grădinarilor, la rondul înnobilat de trei cârciumi vestite: a lui Bujavercă (Calea Vitan), a lui Topliceanu (str. Laboratorilor nr. 46) şi a lui Ştefan Lupitu (str. Laboratorilor nr. 56). Barbă-Rasă nu era decât o fundătură neamenajată pornită din strada Foişorului şi care număra nouăsprezece case năruite şi insalubre, puse cu furca, aflată în contrast cu restul cartierului.

Sorcovarii Vitanului, aşezaţi în cele două zone, erau ţigani („chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor”). Cu nepoţii lor am fost coleg de şcoală. Cele câteva familii de la Bujavercă locuiau împrăştiate pe străzile Unirei/Brăiliţei, Prel. Unirei/Unirii/Unităţii şi Niculescu II/Cărbuneşti. Îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, dar ca ocupaţie sezonieră. Nu trăiau numai din asta. Chiar şi aşa câştigul nu era grozav. Clienţii, cu precădere locuitori ai cartierelor mărginaşe,  îngrijeau cu atenţie sorcova copilului pentru a nu fi nevoiţi să cumpere în fiecare an câte una. Mama o ambala pe a mea în ziare pentru a o feri de praf şi de lumină, o atârna în pod, apoi la momentul cuvenit îi aranja puţin florile din hârtie creponată şi devenea aptă de… făcut bani.

Nu erau doar „doi, trei meşteri cu renume”, cum nu erau nici  „furnizori ai unei bune părţi din oraş”. Fiecare mahala bucureşteană îşi avea făcătorii de sorcove. Cei de la Bujavercă şi din Barbă-Rasă se aflau mai aproape de vadul comercial al pieţei de la Hala Ghica şi în plus aveau la dispoziţie târgul care săptămânal lua în stăpânire Calea Vitan de la Dudeşti pînă la intersecţia cu străzile Campoducelui/Alexandru Moruzzi şi Brânduşilor acolo unde se aflau cârciuma lui Lambe (Haralambie Niculescu – Vitan 52/54) şi brutăria Sofia Manolescu (Vitan 60/58). Poate că din această pricină vindeau mai mult ca alţii.

„Întâiul”, cel care „scoate marfă de prima calitate” , recunoscut de întrega „breaslă” din Vitan pentru varietatea, frumuseţea şi trăinicia sorcovelor pe care le meşterea era un… neamţ. Carol, tâmplar de meserie, avea pe atunci vreo treizeci de ani. Locuia pe Grădinarilor foarte aproape de rondul de la Bujavercă şi tot acolo, la stradă, se afla atelierul în care pe lângă sorcove şi de-ale tâmplăriei, confecţiona… zmeie. Îşi vindea marfa din atelier, nu mergea la piaţă ca ceilalţi. Serioziatea, bunul gust, fantezia şi priceperea neamţului erau însă răsplătite. Îl căuta lumea. Nu lucra pe stoc, vindea tot. Dacă cererea era mare primea comenzi pe care le onora negreşit aşa cum se angaja. Când l-am cunoscut eu, pe la începutul celui de-al şaselea deceniu din secolul XX, renunţase la sorcove. Nu mai aveau căutare. Se schimbaseră vremurile. Ceda uneori rugăminţilor câte unui vecin, dar numai dacă acela îi aducea hârtia creponată.

În 1933, anul apariţiei articolului, Calea Vitan era o comunitate închegată, funcţională şi cu o vechime apreciabilă. Avea toate atributele urbanistice moderne: case solide, confortabile, în pas cu vremea, construite pe aliniamente precis reglementate, acces la transportul public, alimentare cu energie electrică, canalizare, reţea de apă, străzi trasate ordonat, pavate cu piatră de râu, prevăzute cu trotuare largi şi cu iluminat stradal.

Chiar pe atunci, răspunzând planului Primăriei de a introduce tramvaiul electric pe Calea Vitan, Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate a pregătit alimentarea instalaţiilor specifice aparţinând STB. La intersecţia cu strada Brăiliţei a amplasat un post de transformare instalat într-un arătos chioşc metalic asemănător cu cele destinate vânzării tutunului şi a ziarelor, racordat printr-un cablu subteran de 6 kV la Punctul de Alimentare – PA Abator. Gândul bun al autorităţilor nu s-a mai împlinit. Gaz şi Electricitate a folosit postul de transformare pentru extinderea reţelei electrice de distribuţie şi a iluminatului public. Şi-a făcut datoria până în anii ʼ70 când a fost dezafectat şi înlocuit cu unul modern, un fel de coteţ metalic.

Calea Vitan nu era picior de Paris, dar oferea micilor negustori şi fabricanţi, meseriaşilor, funcţionarilor, lucrătorilor de toate felurile, lăutarilor şi hoţilor de buzunare, deopotrivă români, evrei, turci, italieni posibilitatea unei locuiri civilizate.

Existau totuşi prin preajmă vreo două fundături cu un aspect sordid pe care nu sălăşuiau cei mai educaţi şi cei mai buni gospodari ai mahalalei. Niciuna nu era „o groapă mocirloasă” sau un loc „răpănos atât de duşman higienei” şi în plus, niciuna nu se numea Florilor.

Dacă „d. Albatros(!!!) îşi tipărea răvaşele „în prima casă de la colţ” de pe fundătura Simbolului, efectul publicistic era acelaşi fără să forţeze  „fantezia creatoare” a jurnalistei. O scurtă şi instructivă vizită de documentare i-ar fi oferit un pont care ducea relatarea mai aproape de adevăr: Dorind să schimbe locul „cu un mic rai” mahalagii făceau haz de necaz şi o alintau „Bulevardul Simbol”.

Din birou, domnia sa a plasat în Vitan o stradă cu nume frumos, „plin de poezie”,  care îmbogăţea, aşa cum o dovedeşte Ghidul muncipiului Bucureşti şi al comunelor suburbane, întocmit în 1931 de Eugeniu Cusin (dar şi multe alte documente), zestrea edilitară a altor cartiere: Herăstrău-Floreasca, Tei, Griviţa, comuna suburbană Lupeasca, Mărăşeşti-Dobroteasa.

În cel de-al doilea articol Margareta Nicolau face un pas dincolo de Calea Vitan şi îşi poartă eroul, un „funcţionar de stat” rămas fără loc de muncă, la marginea oraşului, în mahalaua Târcă-Vitan aşezată în coasta viilor lui Themis Doncos, înconjurată „de văile altădată acoperite cu apă” prefăcute în „marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private”, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”. Cum mersul poveştii o cerea, a luat cu dânsa şi „strada Florilor”.

A trecut de Şcoala Primară de Băieţi nr. 37, amenajată în Crama Doncos, şi de cârciuma lui Nae Ruse, a traversat şoseaua Mihai Bravu la Cimpoacă şi s-a oprit pe „o uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan căreia i se spunea, cum altfel, strada Florilor.

Această margine de oraş avea pronunţate trăsături rurale şi pentru că de prin 1865, sub numele de Cătunul Vitan, s-a aflat în administrarea comunei suburbane Dudeşti-Cioplea ca parte integrantă a acesteia, trăsături pe care le-a păstrat până la începutul anilor ʼ50 când urbanizarea a reuşit să se impună. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca largă a Dâmboviţei străjuită în stânga de o coastă abruptă, grădini de legume şi de flori, livezi, vii, bălţi şi iazuri naturale… Şoseaua Vitan şi aşezarea din juru-i au cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei”.

După asanarea bălţii din dosul bisericii – Heleşteul lui Târcă, pe la începutul anilor ʼ20, Virgil Pleşoianu proprietarul luncii întinse de la Dâmboviţa, pe sub coasta Foişorului, a Grădinarilor şi a Vitanului până la podul de la Moară, a început să parceleze o parte a acesteia şi să vândă loturile rezultate celor dornici să-şi construiască o casă între grădini. Amatorii nu s-au lăsat prea mult ispitiţi şi în scurt timp cătunul şi-a sporit zestrea cu o nouă comunitate aşezată în jurul unei străzi principale care pornea din şosea, pe lângă casa lui Prahoveanu zis Pătrunjel (Vitan nr. 154) şi se întâlnea cu Foişorului vizavi de Abator.

Era (şi este şi azi) singura care cobora „în pantă din şoseaua Vitan. Oamenii locului o botezaseră şi îi spuneau Pleşoianu.

***

În pantă cobora şi strada Grădinarilor, dar o făcea din Calea Vitan, de la Bujavercă, adică din Bucureşti. Stradă veche, menţionată la 1846 de baronul Borroczyn ca „Uliţa grădinarilor din luncă”, populată de cei mai buni, mai harnici şi mai vestiţi grădinari ai oraşului, nu corespundea nici pe departe descrieii Margaretei Nicolau.

***

La data apariţiei articolului (18 martie 1934) strada Pleşoianu avea şi o denumire oficială. Se chema Târcă. Era pavată cu piatră de râu, avea trotuare, reţea de apă şi de electricitate, iluminat public. „Mocirlele  care chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme” nu aveau loc pe acolo. Uneori lunca Dâmboviţei se mai răzbuna şi după câte o ploaie de vară mai îndesată aduna apa pentru a le aminti locuitorilor cine este jupânul, dar în câteva ore îi izbăvea, apoi soarele desăvârşea lucrarea.

Câţiva ani mai târziu administraţia comunei suburbane Dudeşti-Cioplea i-a atribuit numele unui primar destoinic  rămas în istoria suburbiei: Niţă Elinescu. Tot atunci celelalte străzi „din vale” au primit numele unor cetăţeni ai comunei care în Primul Război Mondial au „făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului”: Sold. Dumitru Z. Nicolae. Lt. Mareş Scarlat, Serg. Gligore Ion… Nici vorbă de Florilor!

Ziarista Realităţii ilustrate a utilizat încă o dată „strada de serviciu” născută în închipuirea dumisale pentru a da bine într-o poveste însăilată pe un subiect cât se poate de real.

Ghidul oficial cu 20 hărţi pentru orientare, editat în 1934 de Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II lasă mărturie că strada Florilor onora şi atunci cu existenţa ei alte mahalale bucureştene.

Faţă de cele înainte zise:

Strada Florilor din Vitan evocată de jurnalista Margareta Nicolau în articolele:
• „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VII, nr. 360, 21 decembrie 1933 şi
• „Sărmanul funcţionar de stat”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VIII, nr. 373, 18 martie 1934,
nu a existat niciodată. Este doar o născocire!

Addenda

Nu m-aș fi gândit vreodată să privesc atent la felul în care se făcea presa interbelică şi mai ales să demontez unele minciuni benigne ale acesteia dacă nu constatam că în mediul publicistic on-line îşi croieşte drum o tendinţă păguboasă.

Sunt bloguri pe care se postează transcrieri, de regulă trunchiate, ale unor articole despre Bucureşti (oameni, fapte, locuri…) apărute în cunoscute reviste interbelice. Cei implicaţi în această iniţiativă o fac cu bună credinţă fiind convinşi că oferă astfel cititorilor „fărâme de istorie” care le hrănesc pasiunea „pentru  lucrurile demult apuse”.

Până aici nimic rău, ba din contră, dar selectarea unor fragmente după criterii subiective, adesea îndoielnice, scoaterea lor din context, manipularea în acest fel a subtextului şi adăugarea de consideraţii „spirituale” care subliniază cu tuşe groase aspectele senzaţionale, de multe ori fabricate prin redacţii, proiectează întregul demers în zona promovării unei istorii contrafăcute.

Bucureştiul, pe care şi ei îl iubesc, cititorii, noi toţi am fi mai câştigaţi, mai bogaţi, dacă lucrurile ar fi tratate cu răspundere, cu seriozitate şi cu grijă pentru a nu sminti poveştile oraşului.

Cotrobăiţi prin ziare şi reviste de odinioară! Scrieţi, prieteni! Numaʼ scrieţi cu rost şi cu miez!

Matty