despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Matty: una pe zi

Plimbări în Bucureşti XLIII – o șosea nefericită.

Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor.

Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.

Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.

 

Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată.

Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele?

Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci.

Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi.

După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor.

Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56”

Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă.

Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.

      

Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.

Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!

Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.

            

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Matty: una pe zi

iar cartonașe!

Și totuși e ceva care se-ntinde mai dihai ca gripa-n rîndul copiilor. Ghici ce?

Ei ce: o nouă campanie cu cartonașe a magazinelor «Mega Image»! Precum cele de odinioară, cînd cei mici colecționau sute și cei mari se dădeau bine pe lîngă vînzătoare, să nu cumva să vină acasă fără cartonașele colorate. Cu întîlniri de schimb prin parcuri, cu albume completate…

Mereu sînt campanii dintr-astea, toate magazinele le fac; doar că unele campanii prind foarte, foarte bine.

Și campania recentă a «Mega Image» pare că prinde: are-n plus, pe lîngă sumedenia de cartonașe – cu animale sălbatice – și-o boxă care, atunci cînd scanezi cu ea un cartonaș, îți reproduce sunetul animalului înfățișat.

Distracție, cum ar veni… și chiar e!

Pentru că – orice-ați crede despre copii și despre cît de mult sînt legați de tehnologie – ei tot copii sînt; le place să strîngă lucruri, să s facă schimb, să se joace cu ele. Și campania asta se potrivește la mare fix, mai ales că nu implică folosirea telefonului.

Asta e: ne vedem la casă, să vedem ce mai primim azi.

un colțișor XVII

Niciodată n-o să-mi treacă uimirea cînd văd o clădire iertată de demolările din anii comunismului. Cine știe ce noroc să fi avut, atuncea! Unii zic că poate locuia vreun pilos; se poate doar ca proiectul blocurilor să dea voie să rămînă; sau – dacă avea un etaj-două – era asimilată deja unui bloculeț…

Sau, pur și simplu, a scăpat. Acolo unde s-au edificat blocuri treptat, a scăpat de primul val și cine știe cum… a rămas.

Cînd te afunzi printre blocurile ce mărginesc, inept, bulevardele noastre, orice întîlnire c-o astfel de casă e o mică sărbătoare.

La mine-n Rahova sînt chiar destul de multe, să știți! V-am mai povestit despre ele, ici-colea. Pe strada Sublocotent Popa, ce se desface înspre Sălaj, mi-a plăcut mereu o casă anume care de ceva vreme pare a fi într-o transformare.

Chiar dacă nu iese-n evidență prin nimica special, totul la casa asta părea reușit, echilibrat, cuminte, trainic, bine gîndit și bine făcut:

Matty: una pe zi

Terenul de tenis din Cotroceni a dispărut.

Poate țineți minte terenul de tenis de pe strada Alexandru Vitzu – da, cel din spatele blocurilor „sovietice”  de pe Panduri.

Nu mai e! De curînd s-a pornit o construcție acolo. Și nu-i vorba de vreun antreprenor hrăpăreț, ci de altcineva, mai lacom și mai disprețuitor decît orice particular. Ați ghicit: Statul.

Statul însuși… în folosul uneia din cele mai dăunătoare instituții pentru urbanismul și arhitectura Capitalei – Ministerul Apărării, cel de care nu ne apără nimeni – construiește aici o sală de sport pentru Academia militară.

… parcă-i și vedem, în maieu și teneși, pe viitorii studenți militari dimineața – un-doi, un-doi!

Nu le-ar fi rușine! După ce că țin degeaba hectare întregi în Cotroceni, Drumul Taberei și Ghencea, entitățile Armatei nu se satură: construiesc în continuare clădiri care nu folosesc nici unui cetățean, umplu străzile orașului cu garduri cu sîrmă ghimpată… își bat joc de noi toți.

Toate troacele Armatei ar trebui scoase din oraș: afară-n cîmp li-i locul, nu printre oameni.

un colțișor XVI

Între Grivița și Cuza, un cartier delicios, cu mai multe viteze – ne dați voie să zicem așa? Partea dinspre Gară e condensată, otova parcă, cu case una mai frumoasă ca alta… una lîngă alta.

Cum te depărtezi spre Basarab – părăsești inginerii și ajungi la poeți și cronicari – străzile se aerisesc, apar curți, alternanțe de înălțimi, așa cum ni-i drag Bucureștiul.

Pe Negruzzi un șir de case aidoma – la prima vedere par aidoma. De fapt numai primele două-s pereche; cea de-a treia doar le ține isonul.

Gardul nou ascunde azi cele două intrări cu streașini ale fiecărei case; pe vremea cînd te puteai uita-n curte după pofta inimii descopereai și corpul din spate, construit cu folos industrial.

Prea multe, despre el, nu știm. A funcționat înainte de Naționalizare un atelier de litorgafie și un depozit de mobilă; iar după aceea baza de iluminat a Studiourilor de Film „Sahia”.

Matty: una pe zi

unde s-or fi dus patiseriile de la metrou?

Deja se fac trei ani de cînd au început să dispară popularele spații comerciale de la intrările în stațiile metroului. Cum să nu ne pară rău că-n locul lor nu s-au deschis altele, mai civilizate, mai mari? Noi, oamenii, nu ne-am ales cu nimica – ca de obicei.

Bucureșteanul își aduce aminte cu drag de patiseriile care funcționau cu folos, căutate nu doar de călător, dar și de cel aflat în vecinătate. Un covrig, o merdenea: totul la-ndemînă, totul la un preț convenabil. Și totul ăsta s-a pierdut.

Că – iată – sîntem mai săraci, nu ne miră.

Cum să nu ne-ntrebăm: oare unde au ajuns patiseriile astea? S-au mutat? Au plecat altundeva cu personal, cu rețete, cu știința de a servi?

Erau genul de afaceri care, desigur, n-aveau nici pe vremea cînd funcționau cu succes nevoie de o prezență și o interacțiune virtuală; așa că cine să știe cum să le mai ia urma.

citiți și: vești triste din patiserie • cum se duc • ne pare că-s peste tot