despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

interviul cu Puiu Manu

“Luaţi o gură de cafea întîi, să avem spor…” poate aşa începe un interviu bun. Mă aflu în atelierul lui Puiu Manu; şi, cu toate că am un plan scris frumos pe hîrtie, mi-e greu să mă ţin de el: îmi vine să-i pun prea multe întrebări domnului ăsta simpatic, cu atîtea de povestit. Un domn care are 84 de ani, un domn care desenează pentru copii de mai bine de 55 de ani: carevasăzică, un domn care a crescut generaţii şi generaţii. Mi-am zis să-l întreb şi despre Bucureşti, şi despre oamenii pe care i-a cunoscut, şi despre desenele lui – dar mă găsesc aici, printre vrafuri de planşe şi schiţe, printre cărţi, fotografii cu prieteni şi amintiri strînse de-o viaţă şi-mi dau seama că-i mai bine să las lucrurile să meargă de la sine. M-am îngrijit să am telefonul încărcat şi înregistrez tot ce vorbim. În spate, undeva, se aude încet radio Guerrilla; beau un cappuccino şi mă foiesc pe scaun.

“Cred că o să avem spor” – m-am gîndit atunci – şi am început interviul.

De cînd locuiţi aici? Dintotdeauna?

A, nu… Eu am mai fost căsătorit odată şi am stat în Sandu-Aldea. Acolo au rămas copiii mei. Eu m-am recăsătorit după ce a murit soţia mea. Am avut doi copii în primul mariaj şi am doi copii aicea. Şi am cumpărat casa aceasta… asta ar fi acum 40 de ani.

Suficient de mult! E un cartier frumos… Cartierul Belvedere.

Da… Fiica mea e arhitect şi ea se ocupă de administrarea casei. Mulţi au zis că e o risipă de lux atîta spaţiu. Dar ne simţim foarte bine, pentru că nu avem vecini… E curat, iarbă verde… joc football cu nepoţii…

E un cartier frumos!

Cînd am cumpărat era singura casă mai în picioare… Erau case mici, de pensionari… Care s-au vîndut şi s-au făcut vile în loc.

Am văzut (am ajuns puţin mai devreme şi nu m-am putut abţine – am dat o tură pe toate străzile din jur.)

Este foarte greu să vă spun despre Bucureşti! Ştiţi, am fost într-o tabără de copii la un moment dat… erau nişte instructoare care educau copiii; eu îi învăţam să deseneze. Uneia din instructoare îi plăcea cum povestesc despre trecut – şi avea impresia că în tinereţea mea trebuie să fi fost un domn cu joben şi cu papion! Ceea ce nu era adevărat, eu sînt născut în ’28, dar pînă prin ’40 nu purtam nici joben, nici… Şi i-am arătat nişte poze de-atunci: eram la ski, la sport…. cred că a fost puţin decepţionată.

Aşa şi cu dumneavoastră! Ce pot să vă povestesc despre Bucureşti? Sigur; sînt născut-crescut în Bucureşti! E adevărat, îmi plînge sufletul după minunile care s-au dărîmat în Bucureşti! Nemaivorbind de Casa Poporului et companie… Fiica mea e arhitect – şi într-o zi a venit la mine, cu o lucrare… cu o vilă superbă, din zona aceea, cu Arcul de Triumf. Superbă, absolut superbă! Cu lambriuri, marmură de Carrarra: vezi, tata, am o lucrare pe care am refuzat-o… De ce – întreb? Fiindcă trebuia s-o demolăm!!! Am avut atunci un aşa sentiment de recunoştinţă pentru fiica mea!

Şi noi am avut o casă în perimetrul acela care s-a dărîmat… dar mă rog, asta nu e important.

Ce să vă povestesc despre Bucureşti? Cînd am dat ochii cu lumea – 14, 15 ani – am făcut sport! Viaţa mea e legată de această minunată ocupaţie, sportul.

Era perioada aceea…. erau cluburile pe Herăstrău… acolo am început să fac yachting… acuma e în paragină… Cînd s-a înfiinţat acest parc, al Herăstrăului, îmi aduc aminte, am fost cu tata… era expoziţia deschisă unde este acuma pavilionul H… era o expoziţie germană, impresionantă. Pe Insula Trandafirilor, pentru inaugurare aduseseră un sat de negri din Africa! Negri autentici, cu colibele lor… În spatele cluburilor era cîmp atunci. Avea farmecul lui, parcul: nu era aglomerat, erau cluburi de elită, retrase: canotaj, yachting – şi aici, şi la Snagov…

Apoi, cînd eram la facultate, dacă vedeam că o frunză mişca afară însemna că este vînt pentru barcă!

Cînd am ajuns la Dinamo, în incinta clubului de yachting era o pictură a lui Ştiubei, care îmi plăcea foarte mult… Îmi plăcea şi cum picta Ştiubei; şi bărcile în mod special: am copiat această pictură şi am pus copia în locul tabloului. Mi-am însuşit tabloul – nu ştiam pe mîna cui ar fi putut încăpea. Măcar să intre pe mîna unui cunoscător… (tabloul e agăţat la loc de cinste în atelier.) De altfel, în ceea ce priveşte marea, şi eu desenez foarte bine… poate aţi văzut tablourile din restaurantul The Harbour din Amzei. Acolo e un local cu specific marinăresc… am ajuns prin fiica mea, care – ca arhitect – a făcut proiectarea restaurantului!

planşă pentru Universul Copiilor

(din cînd în cînd, arunc cu privirea prin cărţile şi desenele din atelier. N-am cum să le văd pe toate. Puiu Manu îmi mai arată cîte-o planşă de acum 40 de ani, cîte-un desen făcut pentru cine mai ştie ce revistă. Pe unele le recunosc. M-am documentat serios înainte să vin aici; am citit Istoria benzii desenate româneşti şi am căutat toate materialele disponibile despre Puiu Manu. Continuăm…)

Şi s-o luăm de la patruşopt încoace!

Sau de la douăşopt! (Puiu Manu rîde; e născut în ’28)

Cum s-a întîmplat banda desenată?

Cum îi prinde pe toţi – pe toţi copiii… Primeam Vaillantul la început, apoi Piful, le citeam cu sufletul la gură. Eram student, soţia mea era medic, aveam doi copii, nu o duceam grozav cu banii – era o perioadă de sărăcie în ’50-’60, şi atunci am abordat Scînteia Pionierului (era undeva pe strada Academiei) şi lor le-a plăcut cum desenez… şi acolo am încercat banda desenată. Pentru copii era nevoie de bandă desenată. Şi prima bandă desenată – poate aţi citit – a fost împinsă cu greu; era vorba de un copil sovietic care avea o aventură… era imposibil de refuzat. Apoi au urmat altele.

Vă plac copiii! Pot zice că aţi crescut generaţii de copii!

A, da!!! Vreau să spun că am cîţiva elevi… Nu profesez – elevii care vin la mine la atelier, vin gratuit… Eu fac asta din dragoste, nu pot să mă abţin…

Nepoţii mei desenează… e o expoziţie permanentă (un perete din atelier e plin de desene de-ale copiilor; se simte din ele cît de mult îl iubesc pe Puiu!Eu le interzic să-mi zică bunicul. Eu sînt Puiu!

Eu, cu Nicki Nobilescu şi Radu Duldurescu, am făcut revistele astea: Scînteia Pionierului, Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezătorii… apoi a venit Pompiliu Dumintrescu – ei s-au prăpădit toţi! A fost o perioadă în care au fost multe desene… de care eu acuma, nici nu mai am habar! Nici nu mai ştiu cînd le-am desenat.

Acuma, vă spun un secret: erau plătite foarte bine! Mărturisesc, spre ruşinea mea, că inţial, considerînd că banda desenată avea mai multe casete – deci mai multe desene, trebuia să se plătească mai bine. Eu am fost printre primii care a făcut bandă desenată… probabil ca din acest motiv am făcut atîtea… nici nu pot să-mi închipui cum le-am făcut!

Şi aşa am început banda desenată. Nu a fost la început, o specialitate de-a mea. Ce, aia e artă? – m-a abordat un coleg de la facultate… şi i-am zis: un desenator de bandă desenată trebuie să ştie mult mai multe decît un grafician! Eu aveam în toată tinereţea, la subraţ, un bloc de desen! Şi cînd găseam ceva pe care nu-l ştiam, îl desenam, atît informativ, cît şi artistic! Aşa că am desenat tot. Toate genurile. Ilustraţii… grafică… SF-uri… pictură marina…

Fiecare obiect are mecanica lui… nu poţi să-l desenezi oricum… la fel şi maşinile. Am desenat şi planşe cu raliuri (grozave erau! – mi-aduc eu aminte.)

Întotdeauna un desen care iese din creion, de prima dată – acela e cel mai viu, celelalte îşi pierd spontaneitatea, mişcarea, expresivitatea!

Oz - planşă de sfîrşit

V-a inspirat cineva? În primele desene.

Nu! Aşa am desenat de la bun început, în maniera mea.

Faptul că aţi făcut sport (Puiu Manu a făcut (nu numai schi şi yachting de performanţă, ci şi tenis, fotbal, gimanstică) v-a ajutat mult: personajele dumneavoastră se mişcă, sînt dinamice, trăiesc… doar cineva care înţelege mişcarea corpului omenesc poate desena aşa.

Aţi spus bine!

Cît durează o planşă?

Pot s-o fac într-o zi! Dar într-o zi… două e mai bine – depinde de cît sînt strîns cu uşa!

Şi cred că toată viaţa aţi fost strîns cu uşa. Pentru că înainte publicaţi enorm. Noi aşteptam revista aia să apară săptămînal – mergeam la ultima pagină, la banda desenată!

Da! Ciuby (Alexandu Cibotaru, care cu Dodo Niţă a scris Istoria benzii desenate româneşti) – ştiţi, el e ca un fel de arheolog – a venit acum cîteva zile şi mi-a zis: aveţi peste 1200 de planşe! Cum n-are nimeni în lume! M-am crucit: nu are cum să fie adevărat! Şi mi-a arătat planşe de bandă desenată de care habar nu mai aveam că le făcusem!!

Acuma e o pauză firească… există expoziţii, dar editorii refuză să publice din mai multe motive – reiese foarte scump! Tirajul e foarte mic, distribuţia ia şi ea jumătate… şi desenatorul trebuie să ia şi el! Un albun ca Dim Dunăreanu iese la 80 de lei! Eu l-am scos pe banii mei (se vinde cu 30 de lei.) E un preţ foarte bun. Şi n-au mulţi iniţiativa şi curajul să facă aşa ceva!

Aţi făcut foarte multe lucruri în acelaşi timp!

Eu am avut şansa că n-am fost angajat niciodată! N-am avut stressul şefului… Am lucrat – şi am lucrat cît am fost plătit. Şi din fericire, îmi mergea mîna!

Planşele de la Cutezătorii le primeam joi, şi sîmbăta trebuiau să fie gata! Niciodată nu ştiam ce urmează. Nu ştiam scenariul. Am lucrat cu scriitori de mare calitate! Cu Sîntimbreanu, cu Pancu-Iaşi, Iuliu Raţiu, Radu Tudoran… Ovidiu Zotta – Dim Dunăreanu e personaj inventat de Ovidiu Zotta! Au fost nişte oameni extraordinari…

Eu recent am aflat că Ovidiu Zotta şi Sandu Alexandru erau unul şi acelaşi scriitor de scenarii de bandă desenată.

El era redactorul-şef al Cutezătorilor. “Sandu Alexandru” lua colaborarea la revistă şi Ovidiu Zotta lua leafa… păcat – s-a prăpădit şi el.

… şi eu, din motive pecuniare, la un moment dat, m-am numit Vasile Baciu. Ştiţi de ce?

Era prea mult Puiu Manu?

Nu! Staţi să vă spun! Pentru că desenam foarte mult, cînd depăşeam o anumită cotă aveam impozit peste 60%! Şi atunci am devenit şi Vasile Baciu – el de fapt era un coleg, care nici nu desena…

Şi revistele astea pentru copii aveau un anumit gen… A venit un critic de artă – nu-i mai ştiu numele – care m-a criticat că sînt manierst – ceea ce nu e adevărat, eu desenez în toate felurile posibile. I-am arătat nişte desene pe care le făcusem pentru o revistă de cultură, fără să-i spun că sînt ale mele: aşa ar fi bine să desenez? Da! – a zis. Şi i-am spus să se uite la iscălitură atunci: Puiu Manu! Fireşte că pot desena şi în alt gen, dar asta nu merge la revistele de copii! Nu se poate. Şi copiii au iubit banda desenată.

un Dim mai vechi...

Apoi au venit benzile desenate scoase la editura Stadion. Numai Toate pînzele sus! s-a scos în 40.000 de exemplare, în 2 luni n-a mai existat pe piaţă! Şi au scos acolo şi Sandu Florea (el azi desenează în SUA), şi Nicu Russu…

Cum era Nicu Russu? Îmi plăcea Nicu Russu! A murit tînăr…

A murit. S-a sinucis… Dar ştiţi de ce? El avea un gen de desen foarte occidental. Şi a fost criticat tocmai pentru asta! Şi nu a mai primit desene; nu a mai desenat, a fost exclus – nu mai primea de lucru…

(după o pauză, Puiu Manu se întoarce la amintiri mai vesele)

… Am fost colegi, am fost prieteni! Mergeam cu Nicki Nobilescu şi Radu Duldurescu aici, lîngă Bucureşti, la Baloteşti, pescuiam, aveam un ţăran la care stăteam noaptea, mergeam şi cu Matty…

Aţi fost prieten cu Matty.

Da, am fost prieteni! Matty nu a colaborat cu noi la revistele pentru copii, dar eram în aceeaşi gaşcă, mergeam la pescuit, am luat la rînd toate bălţile din jurul Bucureştiului; şi în Deltă am fost… Matty a făcut şi un album: Matty – în Deltă. El scotea o poantă din orice! Matty era adorabil, avea atîta humor, numai prezenţa lui provoca bună-dispoziţie! Şi desenele lui… albumele lui.

Să vă povestesc ceva cu Matty. Eram în barcă pe lac, cu Matty şi Nicki Nobilescu… Şi la un moment dat, Matty trage o lansare lungă şi-i înfige lui Nicky Nobilescu acul în cap. Şi dăm noi să îl scoatem, dar nu se putea… aveam o motocicletă cu ataş şi am plecat la spital. Nicki în ataş… Şi la spitalul de urgenţă, Nicki, ţanţoş, cocoş – aşa era el – s-a dus într-un cabinet. Şi doctorul acolo scria ceva – şi-l întreabă: ce problemă aveţi? Domnu’ Doctor, să vă spun: am un ac în cap! Nu aici – îi spune doctorul: la psihiatrie mergeţi!

(îmi arată poze cu ei, cu gaşca aceea de la Cutezătorii. Poze vechi, de mai bine de 40 de ani…)

Aţi făcut ce-aţi vrut, s-ar zice!

Da. Am fost şi în Thailanda, Singapore, Bangkok… odat-am pescuit şi un rechin – o săptămînă am mîncat din el. Am bătut lumea de la un cap la altul, pînă în America, pe coasta de Est… Pe vremea comuniştilor ieşeam cu sportul: am fost pe toate mările, la toate marile regate. Am acum mulţi colegi de sport! Merg la schi în fiecare an, în Alpi. Ne adunăm şapte inşi, din America, din Germania, din Franţa…

În Thailanda am fost de două ori. Să vă spun cum am ajuns acolo prima dată. Era o sărbătoare de 1 Mai, soţia era plecată – era stewardesă – şi am ieşit din Bucureşti undeva pe la Pucioasa, era un peisaj de Elveţia; a fost o vacanţă splendidă. Cînd am venit acasă, de-abia aşteptam să-i spun soţiei ce minunăţie de vacanţă a fost. Şi i-am povestit. Şi după ce m-a ascultat, mi-a zis că a avut o restricţie de zbor în Thailanda, şi a rămas două zile în plus: s-a dus în junglă, la temple… Şi eu care mă lăudam cu… Pucioasa!

Aşa că prima dată cînd am putut ieşi din ţară – aveam avantajul ca fiind soţul unei zburătoare să am gratuit pe avion – n-am vrut nicăieri altundeva, doar în Thailanda!

Aţi locuit în Statele Unite.

Da, am stat doi ani în America.

De ce aţi plecat? De ce v-aţi întors?

Am o fiică acolo, e măritată cu un căpitan de port, care are un yacht, cu care am făcut croaziere minunate… acolo eram şi pe post de baby-sitter, fiica mea are un băieţel. Am locuit pe yacht tot timpul! M-am simţit foarte bine, am desenat pentru toţi americanii cu bani de acolo, din port, de pe yachturi.

M-am întors pentru că soţia mea s-a îmbolnăvit… avea cancer.

(Puiu Manu povesteşte mult, povesteşte frumos, deşi zice că nu-i talentul lui. Îmi place cum, după pauze şi paranteze, îşi regăseşte firul istoriei, cum îşi aduce aminte de prietenii şi colegii lui. Îi simt amărăciunea cînd pomeneşte de lipsa civilizaţiei de la noi, cînd vorbeşte de distrugerile de patrimoniu, cînd deplînge omul nou creat de comunişti. Megem mai departe…)

din ultimul Dim Dunăreaunu

Cît munciţi pe zi?

Dacă într-o zi nu am de desenat, sînt dezorientat! Nu ştiu ce să fac. Mă duc la plimbare să mă dezmorţesc, să fiu în formă pentru ski, mă întorc… Din fericire am întotdeauna de muncă, nu cred să fi trecut o zi fără să desenez… poate doar în cantonamente.

Aveţi clienţi, primiţi multe comenzi!

Da, mă cunoaşte lumea, rîde Puiu Manu… nu ştiu de ce!

Azi, cînd se face atîta grafică pe calculator! Doar că grafica asta de acum, pentru copii, făcută pe calculator, e urîtă!

Nu fac grafică pe calculator. Nu, ce iese din mînă este cald, este viu! … toate alea făcute pe computer seamănă între ele. Desigur, am programe de grafică, am Adobe – mă ajută, dar nu desenez cu ele!

Mai pregăţiţi ceva nou, pentru viitor?

Am vrut… pentru că am lucrat atît de bine Dim Dunăreanu cu Marius Leştaru, am vrut să facem Istoria românilor în bandă desenată – francezii au aşa ceva! Şi am zis să îi dăm drumul, dar deocamdată e doar un proiect. Ar mai fi un Dim – un subiect de actualitate, cu brăţările dacice… dar se pune problema cine mai citeşte şi mai cumpără bandă desenată? În primul rînd, foştii copii! Ăştia au cumpărat albumul nostru… Acuma e generaţia butonului… de asta nu se mai tipăreşte la noi bandă desenată.

Afară există foarte multă bandă desenată! Şi am întrebat şi eu de ce. Pentru că preţ de 20 de ani – de computer şi de televizor – s-a lansat o generaţie de idioţi: care nu ştiu să citească, să socotească, care n-au imaginaţie!

Şi banda desenată ce le oferă? În primul rînd citesc – chiar dacă puţin! E o artă secvenţială, provoacă şi imaginaţia. De aia e un boom de bandă desenată în toată lumea – ca să-i facă pe copii să plece din faţa calculatorului, ca să le pună mintea la contribuţie! Banda desenată este şi educativă.

Deci, mai este o şansă pentru banda desenată! Şi pentru noi…

Da, mai este o şansă!

… e tîrziu. S-a-ntunecat; e o seară de de sfîrşit de august liniştită şi nu ştiu cum s-au scurs orele. Trebuie să plec, deşi aş mai sta. Puiu Manu ştie şi el că trebuie să plec. Mi-am băut cafeaua de mult, i-am mîncat croasantele, i-am bramburit desenele; plec cu un Toate pînzele sus! cu autograf şi cu o înregistrare pe care nu ştiu cînd o s-apuc să o transcriu. Mă conduce la poartă, arătîndu-mi grădina mare şi elegantă şi întrebîndu-se în ultima clipă dacă tot ce mi-a zis chiar mi-o fi fost de folos. Mă-ntreb şi eu dacă i-oi fi pus, la rîndul meu, întrebările potrivite; pentru că nu mă pricep să fac interviuri. Dar sînt mulţumit.

—————–

puteţi citi / descărca acest interviu, paginat în format pdf, aici

10 comments to interviul cu Puiu Manu

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>