Bucureştiul se schimbă mereu sub ochii noştri – şi i se schimbă şi legendele, şi toponimia. Mă întreb cum va vedea şi va înţelege oraşul cineva care s-a mutat aici anul trecut.
Mă întreb cum să-l trimit să caute blocul Connex; cînd Connex nu mai e în acest bloc încă de pe vremea cînd Connex nici măcar nu devenise Vodafone. Şi acuşica o să apară o generaţie care n-o să ştie nici măcar ce era Connex.
Atîtea alte nume ne vor fi necunoscute în curînd. Lira, Junior, Dioda… Bucureştiul de azi are alte repere; ştim de Afi – nu mai ştim de Ho şi Min.
Dar de fapt, cît din Bucureşti cunoaştem? Cîţi am fost înăuntru, în Ateneu – de pildă?
Cît va dura pînă cînd vom întîlni bucureşteanul care nu a intrat niciodată în Gara de Nord?… pentru că nu s-a suit niciodată într-un tren, pentru că n-a fost trimis niciodată în tabără cu clasa, pentru că n-a avut nici o bunică la Iaşi pe care s-o aştepte pe peron?
Ziceţi că glumesc? Eu zic că nu.
Ştim tot mai puţin din Bucureşti – şi din lucrurile care fac Bucureştiul. Ne ferim, de pildă, de transportul public; e ceva pentru mame, pentru soacre, pentru babalîci. Cînd eram mic, am mers foarte mult cu mijloacele de transport în comun. Am coşmaruri, desigur: ierni în care am îngheţat ore prin staţii, veri în care cădeam din picioare de căldură închis între table. Cu toate astea, unele din cele mai frumoase amintiri despre Bucureştiul cel vechi le am din timp ce mergeam cu autobuze ca 105, 133, 131 sau 331, cu troleee ca 81 sau 82 sau 95, cu tramvaiele 3 sau 4!
Oare – protejînd copiii de oraşul neprietenos de astăzi – nu cumva îi ţinem deoparte şi de ce poate fi frumos în Bucureşti? Oare nu-i oprim să-şi facă singuri o părere, să-şi facă amintiri, să aleagă în ce Bucureşti o să trăiască?
Ai amintiri frumoase numai fiindcă ai mers cu 131 sau 331.
Dacă ar fi avut 10 ani de mers cu troleibuzul 97, pe vremea când Griviţei era scormonită de la un cap la altul de lucrările la metrou, şi RATB trimitea pe linia 97 toate rablele, că tot aveau să se strice, ai fi avut altă opinie.
Aşa putea spune şi conu’ Rânjilă Minerescu, că el trăia foarte bine în comunism 😀
~Nautilus
Asta se intampla peste tot in lumea civilizata pe model american; oamenii merg doar cu masina, se izoleaza intre propriile ziduri sau garduri, copiii sunt dusi de manuta la scoala pana la 12 ani, timpul lor liber este ocupat cu forta cu tot felul de after school-uri sau activitati planificate de parinti… dap. Tin minte ca prin 2001 m-am vazut cu un roman emigrat in SUA de numai cativa ani, revenit in Bucuresti pentru cateva saptamani; nu putea sa creada ca aici sunt oameni pe strada, oameni care merg pe picioarele lor pe strada.
Îţi garantez că pînă în 89 am prins din greu şi zilnic şantiere, devieri, desfiinţări, mutilări, demolări.
Nu zic mai multe.
Lu’ fii-mea-i place să meargă cu transportul în comun. Mă bucură asta.
HM,este din nou valabila vorba aia cu cine seamana se aduna.Si desi locuim la mai putin de 50 de metri dar nu te cunosc personal,incep din ce in ce mai mult sa mi te imaginez ca pe un Don Quijote ,plin de cavalerism dar luptand pentru cauze pierdute deja.Glumesc bineinteles,dar incepi sa te lupti din ce in ce mai mult cu morile de vant.Personal am ajuns la concluzia ca nu mai are rost sa evoc ,prin completari la unele articole,amintiri de acum zeci de ani despre vechiul oras.Am fost servit in ultimul timp cu niste reactii,pe ici pe colo,de-a dreptul stupefiante,de la niste putoi de 20 si un pic de ani,care bineinteles ca le stiu pe toate si nu suporta alte pareri,chit ca aceste pareri erau bazate pe fapte si locuri reale si traite personal.Consider ca este bine,pentru cei care au copii,sa le explice acestora,in familie,despre ce si cum,daca exista vreun interes si din partea juniorilor.Altfel,viata trebuie lasata sa-si faca drumul ei propriu,pentru ca,tot o vorba veche,nu putem face p… impotriva vantului ,ca ne udam tot noi.
… numai Don Quijote nu m-am văzut, dar mai ştii?
Chestia e că – oi fi îmbătrînind – mă deranjează tot mai multe din lucrurile mărunte, de nivel de mică mitocănie.
Îţi exemplific.
Ştii? Treaba copilandrilor e (a fost dintotdeauna şi o să rămînă mereu!) să fie obraznici, să spargă chestii, să înjure, să scuipe pe jos – şi şi-o fac, săracii.
Dar treaba noastră, a celor care sîntem enervaţi de ce fac copilnadrii ăştia, care e? Nu e cumva să le spunem să n-o facă?
Dar noi nu ne facem treaba: că nu ne mai pasă, că nu mai avem energie să ne enervăm, că ne-o fi frică să ne trezim cu maşina zgîriată.
Mi-e că oricum ne udăm, de la noi sau de la alţii 😉
De mult clocesc sa scriu ceva despre “bucurestiul neprietenos” de care spui. Un moment ar fi fost sa scriu atunci cand ai pomenit de ultimul must pe care ti-l iei de pe o strada pe care am facut unele dintre pozele cu care voi ilustra subiectul. N-am avut timp si m-am luat de alte teme. Dar o sa arat prin detaliu de arhitectura ce inseamna asta.
Faceam referire doar la articolele aparute aici si pe alte bloguri cu privire la mai vechiul Bucuresti.Este foarte bine ca exista oameni ca tine care nu se dau batuti sau plictisiti sau acriti sau …etc in a continua sa le reaminteasca celorlalti locuri sau intamplari petrecute in orasul asta.
Eu zic să nu ne inflamăm. Fiecare generaţie cu timpul şi criteriile ei, cu părerile şi cu oraşul ei- pentru că, vrem nu vrem, oraşul se schimbă.La fel am fost şi noi.De exemplu, eu sunt pur şi simplu încântat de faptul că un “val” de oameni mult mai tineri decât mine au pus umărul şi au adus o mulţime de informaţii concrete, argumentate şi utile despre istoria şi viaţa oraşului.Imi pare rău că nu am timpul necesar să citesc cât mai multe din aceste materiale.
Dar ele există deja, iar Internetul le va păstra.
Aşa va fi şi mai încolo.Alţi oameni,alt oraş.Bucureştiul lor! Sigur,Cătă are dreptate cu educaţia din familie.Cineva propunea mai demult chiar introducerea în programa şcolară de lecţii despre localitatea în care locuiesc şi trăiesc elevii.