despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Un colţ de Bucureşti al copilăriei

scris de Alexandru Dinu

Spunea undeva Petru Popescu: “Bucureşti – antologia vivantă a tuturor arhitecturilor Europei”. Poate că ar fi de adăugat şi a Asiei Mici şi a Orientului Apropiat.

Scăpată de bombele celui de-al doilea război şi atinsă de modernizările anilor 1980 doar de-a lungul Căii Moşilor, zona cuprinsă între această din urmă, Bd. Carol I (Republicii), Armand Călinescu – Vasile Lascăr, Bd. Dacia – Mihai Eminescu, Foişorul de Foc, încă oferă o imagine fermecătoare a Bucureştiului interbelic, cu multe adaosuri de pe la începutul anilor 1900.

Până pe la finele anilor 1980, zona a rămas virtual intactă, cu excepţia construcţiei clădirii Serviciului de Ambulanţe de pe strada Mihai Eminescu. Alte schimbări minore de genul blocului construit pe colţ, vis-a-vis de Casa de Cultură Mihai Eminescu (Club Z), unde înainte era ceva nici părculeţ, nici loc uitat, nu i-au perturbat în nici un fel echilibrul arhitectonic.

Am să restrâng prezentarea de astăzi (spun aşa cu speranţa că voi reveni) doar la zona Bisericii Silvestru, încercând să adun câteva amintiri de pe la începutul anilor 1960.

După 1948, casele mari şi bloculeţele de 2-3 etaje din zonă au fost naţionalizate. Unele au devenit reşedinţe ale unor personalităţi (Mihail Jora, Radu Beligan), alte au fost date în folosinţa oamenilor obişnuiţi, hăituiţi de lipsa de locuinţe din anii de după război, multe case şi-au păstrat proprietarii iniţiali, şi unele au fost transformate în instituţii publice, mai ales policlinici de cartier.

O casă frumoasă pe C. A. Rosetti cu Jean-Louis Calderon unde pe la finele anilor 1950 funcţiona o policlilnică:

Superbă clădire pe Salcâmilor, transformată în policlilnică ce încă funcţionează:

Un exemplu grăitor este superba casă din centrul fotografiei de mai jos, la intersecţia Salcâmilor cu Viitorului, care pe la 1958-1961 fusese transformată în cămin pentru copii, cu un regim săptămânal. Am petrecut şi eu cred cam o lună de vară acolo, îmi aduc aminte curtea absolut imensă.

Mai apoi ai mei m-au dat la grădiniţa din prelungirea Şcolii Generale Nr. 23, de lângă Biserica Silvestru. Fotografia este de prin 1961-62:

Noi locuiam pe Venerei, acum Părintele Galeriu. Cu tot respectul cuvenit cuviosului, numele de Venera mi se pare cu mult mai frumos… Neinspirată schimbare, zic eu. Grădiniţa era mărginită de un mic parc – acum distrus, cu siguranţă spre mâhnirea rezidenților zonei – ce înconjura un monument militar, relocat.

Casa gri din dreapta imaginii are pentru mine o semnificaţie aparte; pe treptele acelei uşi am învăţat să joc “5 pietre”, o achiziţie de stil fără de care aspirarea la un statut cât de cât onorabil printre ceilalţi copii era exclusă.

Pe atunci, biserica era mai puţin albă, şi arăta doar un pic diferit, mai ales intrarea. De Bobotează, în faţa bisericii se aducea un cazan mare plin cu apă ce urmă a fi sfinţită. După efecturea ritualului, lumea, multă că la un cuplaj de fotbal, lua apă şi care apuca, câte o crenguţă din busuiocul lăsat în vasul respectiv – şi eu la fel, că mă trimetea mama în fiecare an. Ceremonia era publică, audienţa imensă, totul era legal şi permis, lucru care întotdeauna m-a făcut să am oarece îndoieli faţa de afirmaţiile potrivit cărora astfel de practici erau interzise.

Împotriva faptului că noi, puştanii, nu găseam alt loc mai potrivit decât în curtea casei parohiale de a lansa rachete de carbid din cutii goale de conserve, producând un zgomot asurzitor şi odată spărgând un geam, Părintele Bărbulescu, venerabil şi alb, ne aduna pe toţi în casă şi nevastă-să ne punea în faţa tot felul de bunătăţi dulci, ce aduceau tare mult cu cele făcute de bunica, în Moldova. Să se odihnească amândoi în pace.

Venerei, o stradă lungă şi absolut dreptă, are cam pe la jumătate un mic rotond, un intrând ce pe atunci se numea Popă Şapcă, apoi Topliceni, aşa cum cred că îi spune şi în prezent, şi unde de fapt locuiam noi. Mărginită pe partea Şcolii 23 de un şir de case mici, construite cred că înainte de Primul Război ori chiar pe atunci, strada produce pe partea opusă o izbucnire arhitectonică formidabilă prin prezenţa unei case într-adevăr remarcabile.

Într-un fel aducând cu un castel la scară redusă, cu o terasă superbă (de unde îmi lansam ursuleţul de jucărie suspendat de o paraşută făcută dint-un batic al maică-mii) încoronată de un felinar enorm din fier forjat, cu o intrare somptuasa la capătul câtorva scări în spirală străjuită de un leu sprijinind un scut cu blazon, şi un peron în semicerc unind cele două porţi mari de acces, m-am întrebat întotdeauna cum de nu a fost declarată monument arhitectonic. Castanii imenşi sunt aceiaşi de acum 50 de ani, doar turturelele ce cuibăreau între ramurile lor au dispărut. O parte din grădina nesfârşită a acestei case, precis porţiunea unde se afla o compoziţie alcătuită dintr-un bazin circular şi doi Sfincşi – reproducere fidelă la scară a celui egiptean – a fost distrusă de construirea unei monstuozităţi de coşmar:

O altă parte a grădinii a fost distrusă de alt monstru construit dinspre str. Popa Petre:

Dar cel mai uimitor lucru ce-l găseai în grădina respectivă era un minuscul izvor natural, care nu am înţeles niciodată unde se pierdea, şi care în unele veri mai lipsite de ploi înmuia doar pământul pe o porţiune de câţiva metri pătraţi. Rezultatul prezenţei acestui izvor era însă spectaculos; un fel de mini-junglă crescuse în jur pe o porţiune cam cât o jumătate de teren de fotbal, un paradis pentru plante, păsări şi insecte, şi mai ales pentru noi, copiii. Bănuiesc că o asemenea formaţiune era unica în Bucureşti, deşi izvoare similare se mai găseau. Oare ce s-o fi ales de ea?

Intrarea Topilceni era singură porţiune a străzii cu construcţii de tip bloc-vilă ridicate prin anii 1920 – 1930.

Sunt arhitecturi cu linii drepte dar armonioase, cu interioare spaţioase şi elegante, locuite atunci de indezirabili precum avocaţi, doctori, ingineri, arhitecţi, un fost comandor de aviaţie căruia chiar aşa îi spuneam, “domnu Comandoru”, iar în prezent mai ales de bişniţari în stil mare. Fotografia este evident făcută acum câţiva ani buni, iar unghiul nu face dreptate arhitecturilor respective. De la data fotografiei casele şi-au schimbat proprietarii umili cu alţii mai puţin umili dar cu conturi bancare substanţiale, şi renovate.

Nu pot să nu amintesc de existenţa unui pom ce creştea în curtea Şcolii 23. La fel de mare că şi castanii de peste drum, crescuse aplecându-se peste gardul şcolii, către stradă. Ciudat, dintr-o ramură groasă ce se desprindea ceva mai sus de gard, se deschisese un fel de mâner perfect, poate o creangă ce vruse să crească de capul ei, apoi se răzgândise reintrând în ramură-mama. Cocoţat pe gard, te puteai legăna agăţăndu-te cu o mâna de acest mâner, activitate care cerea o oarecare îndemânare acrobatică din păcate neapreciată nici de părinţi, nici de vreun profesor ce se întâmpla să fie prin curte.

Deşi intrarea Topliceni (ca de altfel şi celelalte străzi din zona) adunase un grup de intelectuali, în general pe Venerei locuiau oameni mai puţin suspecţi, oameni simpli şi oneşti, funcţionari mărunţi, croitorese la domiciliu, suflete bune şi curate de la care nu îmi amintesc să fi auzit vreodată o vorbă grea, chiar când dădeam iama prin caişii, nucii şi corcoduşii de prin curţi. Erau foarte mulţi evrei în zona, unii plecând în Israel chiar prin acei ani, alţii, cu ai căror copii eram coleg de grădiniţă şi mai apoi de şcoală, rămânând. Erau şi armeni mulţi, încă ţinând mici afaceri precum băcănii, patiserii, sau mici reparaţii diverse, mai ales pe Calea Moşilor. Mai erau nemţi, unguri şi slavi, într-o adunătură armonioasă, toţi vecini buni, oricând gata să ajute măcar cu un gând bun şi o vorba de mângâiere. Cred că singură naţie absenţa erau ţiganii, sau cel puţin eu nu îmi pot aminti de nici unul. Şi întrucât cunoşteam mai toţi puştanii cale de o poştă, cred că am dreptate în afirmaţia mea.

Strada avea că surse de aprovizionare domestică magazinele de pe Calea Moşilor, Republicii, Viitorul şi Eminescu, şi Piaţa Gemeni (Galati) – iarăşi o schimbare neinspirată de nume – câteva aprozare improvizate şi mici magazine de tot felul în locuri oarecum mai circulate, ca de exemple la fostă staţie de benzină de la intersecţia Vasile Lascar cu Maria Rosetti:

… unde exista un aprozar, şi la parterul blocului din stânga, parcă o alimetara mică, un magazinaş de cafea-dulciuri, şi alte câteva dughene de care nu îmi amintesc bine. Puţin mai în spatele copacului din stânga stătea la parterul blocului respectiv Iris, o colegă de clasă, care avea un avcariu la fiecare fereastră; trebuia să mă opresc să mă uit la peşti de câte ori trecem pe acolo, exasperând-o pe mama de se întâmpla să fim împreună. Mai ales însă, exista o faună fixă de producători şi meseriaşi ce livrau la domiciliu – şi aceştia erau cei care într-adevăr întregeau farmecul deosebit al epocii, precum sarea da gust mâncarii. Era o lăptăreasă rotundă bine de tot, ce trecea în fiecare dimineaţă într-o şaretă trasă de un cal negru, aducând nu numai lapte ci tot felul de produse precum unt, smântână şi multe feluri de brânzeturi proaspete făcute din lapte de bivoliţă muls cu o seara înainte, în pătrate doar cu puţin mai mari decât o cutie de chibrituri, uşor bombate, învelite în tifon alb şi stivuite în coşuri largi şi joase de răchită printre frunze de dud, câţiva zarzavagii, geamgii, tăietori de lemne, vânzatori de mături, “puitori de coadă la topor” – aşa se recomandau (nimic politic, asemănare absolut întâmplătoare), ascuţitori de cutiţe, foarfeci, etc., toţi trecând, strigându-şi meşteşugul şi apărând la ore fixe, că îţi puteai potrivi ceasul după ei, noi aşteptându-i şi ţinându-ne liotă după ei, fără obrăznicie, doar cu o nesfârşită curiozitate – ce putea fi mai nemaipomenit decât o tocilă cu pietroi, acea alcătuire ciudată, scheletică, de lemn şi curele, purtată în spate de un individ ce invita necontenit pe toată lumea să-şi ascută uneltele tăioase. Când se întâmpla să fie oprit de vreun locatar şi solicitat să-şi facă meseria, ne adunăm claie peste grămadă în jur urmărind acel mecanism misterios cu o pedală mare călcată continuu şi miile de scântei ţâşnind de pe piatră de polizor, într-o muţenie deplină, fiecare dintre noi dorindu-şi că spectacolul să nu se sfârşească niciodată. Din păcate, omul îşi termină treaba, îşi luă banii şi pleca mai departe strigând cât îl ţinea pieptul, căutând alţi muşterii.

O caracteristică de bază pentru stradă şi pentru întreaga zona era lipsa traficului auto. Cu toate că exista o fabrică sau un garaj auto ce probabil avea o mare secţie de fabricare a pieselor (uneori, pe uşa lăsată deschisă vedeam tot felul de maşinării şi utilaje), trecerea unui maşini era apropape un eveniment, aşa încât strada ne aparţinea, şi cei vreo 20 de copii eram stăpâni necontestaţi. Erau şi câteva maşini prezente tot timpul, ZIM-ul pe care şofa tatăl lui Valentin pentru un minister, Moskvici-ul lui nenea Augustin, tot la un minister, Warszawa pe care lucra tatăl lui Nelu tot la un minister, dar şi câteva automobile personale, Skoda Octavia aparţinând tatălui lui Raducu, Fiatul 600 al domnului Gad, şi câteva motociclete; dar pe Venerei propriu-zis, era pustiu. Îmi amintesc prima mea întâlnire cu camionul Carpaţi, şoferul oprise chiar în dreptul Intrării Topliceni, cred că aştepta pe cineva. Eram cu un prieten de joacă, am lăsat totul şi ne-am dus să ne uităm la camion, “nene, ce marcă e asta”, şi am aflat numele de răsunet, ni se părea nemaipomenit de frumos, ca un fel de nava spaţială!

Dar strada era doar pentru joacă. Deplasările de la o adresa la altă se făceau nu pe stradă, ocolind, ci într-un mod mult mai logic, sărind gardurile dint-o grădina într-altă, urmând astfel o linie cât mai dreaptă într-un decor mult mai pitoresc. De exemplu, existau două surse pentru achiziţionarea seminţelor prăjite de floarea soarelui. Una pe Oltarului, unde se ajungea imediat sărind gardul în curtea bibliotecii Şcolii 23, şi apoi gardul către Oltarului. Cealaltă chiar în colţul Str. Silvestru cu Popa Petre, unde se ajungea sărind gardul în curtea “castelişorului” descris mai sus, apoi încă două garduri până în curtea casei unei fetiţe ceva mai mare decât mine, cred că o chema Rodica (a avut bunăvoinţa să-mi scrie angajamentul de pionier, cu multe desene şi înflorituri, o opera de artă!), pe care străbătând-o ajungeai numaidecât în stradă. Un asfel de traseu a fost la un moment dat eliminat de prezenţa unor santinele înarmate chiar viv-a-vis de părculeţul grădiniţei. Acolo există un fel de intrând, de unde prin grădini se ajungea tocmai în Str. Toamnei, unde fiinţa o reşedinţă diplomatică a Israelului. Din cauza evenimentelor arabo-israeliene, că măsură de precauţie Str. Toamnei spre Salcâmilor s-a închis făcându-ne nouă viaţa grea, şi închisă a rămas până în ziua de azi. Din fericire totuşi, cealaltă jumătate dinspre Popa Petre rămăsese deschisă, permiţând accesul rapid către alţi tovarăşi de joacă.

De altfel, mersul pe jos acoperind suprafeţe care astăzi sunt de neconceput a fi străbătute altfel decât cu maşină, era o regulă. De la Biserica Silvestru până spre Piaţă Romană, Grădina Icoanei sau spre Biserica Batistei – Piaţa Universităţii urmând întortocherea stazilor, erau trasee obişnuite. La Piaţa Obor se mergea întotdeauna pe jos, tramvaiul folosindu-se doar pe vreme rea, iar Bd. Republicii era atât de aproape încât nici nu se punea problema aşteptării în staţie.

Potrivit înţelepciunii populare care spune că unde-i biserică trebuie să fie şi cârciumă alături, Biserica Silvestru se afla la capătul opus străzii Oltarului, unde la intersecţia cu Moşilor, pe colţ era restaurantul Odobeşti (în acelaşi echilibru spiritual se aflau, doar câteva intersecţii mai încolo, biserica Popa Chiţu şi cârciuma Muscelu, care mai recent a fost rebotezată Nicoreşti). Demolat cu ocazia modernizării Căii Moşilor, cârciuma Odobeşti poate fi văzută în imaginile de arhiva ale filmului “BD intră în acţiune”. Din nefericire nu am găsit nici o fotografie a lăcaşului respectiv. Cu regim de zahana, Odobeştiul avea o grădina de vară micuţă, cu pietriş pe jos, acoperită în întregime de coroanele bogate a câtorva pomi mari, şi izolată de stradă de iederă groasă ce crescuse pe gard înalt. În fundul grădinii exista o scenă micuţă unde se produceau tot felul de formaţii muzicale dăruind auditoriul cu şlagărele timpului în prelucrări proprii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie – îmi amintesc de un oarecum sud-american “ai, ai, ai, ai sucu-sucu” – greu de spus care era de fapt textul original. Importanţa existenţei acestei cârciumi era covârşitoare. Personalul ne lasa să adunăm capacele de bere de prin frapiere şi de printre mese, care apoi erau aşezate în şiruri lungi pe linia de tramvai. Trecerea vagoanelor producea mici discuri perfect netede, cu care jucăm “tigăiţe” – drum lung până la jocurile pe computer, dar, sunt absulut sigur, cu mult mai frumos, adunând laolaltă 5-6 sau chiar mai mulţi puştani într-o interacţiune socială directă şi febrilă.

Ca peste tot în Bucuresti, zona a intrat într-un program de distrugere extrem de bine organizat. Casele sunt cumpărate, lăsate în păragină, apoi distruse sub motivul că nu se mai pot repara. În locul lor se construiesc clădiri de obicei înalte pentru exploatarea la maxim a spaţiului, cu arhitecturi care se potrivesc că nuca-n perete aerului oarecum boem al stazilor vechi. Trăiesc de mulţi ani în SUA, şi mă gândeam de grija exacerbată cu care americanii înconjoară fiecare (la modul propiu) cocioabă veche de 50 de ani, nemaivorbind de străzi, cartiere sau orăşele de pe la începutul Secolului XX pe care le-au declarat muzeu şi le-au integrat în circuitul turistic. Ei, dac-ar avea un Bucureşti, probabil că l-ar acoperi cu o cupolă de sticlă, cu temperatura şi umiditate controlată, aşa cum ne-au propus să facă cu Voroneţul pe vremea când eram în liceu. Dar noi avem un Bucureşti, deci ne putem permite să ne batem joc.

Despre Calea Moşilor, în episodul viitor.

23 comments to Un colţ de Bucureşti al copilăriei

  • Ando

    Splendid text!mi-aduce aminte de atâtea lucruri din copilăria mea…
    Bat şi eu, de ani buni, zona respectivă,cel puţin odată pe săptămână…e atât de reconfortantă o astfel de plimbare pe străduţele liniştite!
    In mare, şi-a păstrat aerul şi farmecul din povestea de mai sus. Din păcate,s-au îndesit aşa zisele plombe, majoritatea de o masivitate care contrasteză violent cu ambianţa generală (mai ales pe axa CA Rosetti-Maria Rosetti- Popa Petre).

    http://simplybucharest.ro/wp-content/uploads/2013/04/maria-rosetti-38-2.jpg

    Iar de dispariţia rondului de la Silvestru, părerea mea este că sunt vinovaţi atât primarul sectorului 2 (Onţanu) cât şi adminstraţia bisericii.Aşezământul respectiv putea fi construit foarte bine şi în altă parte.Nu mai zic de gardul penibil cu care au înconjurat -şi izolat,practic- o porţiune din spaţiul public.

  • hm

    îmi aduc aminte de ziua cînd am descoperit zona asta, acum mai bine de 20 de ani. Ce frumos şi ce linişte era. Cît de plăcut era să mergi pe sub clopotniţă. Şi străduţele, scuarurile, intrările…

    Da, e frumos şi acum, încă e o încîntare să faci o plimbare pe aici. Păcat că Silvestru e aşa de violent renovată, păcat de urîţenia centrului ăla social-bisericesc, de o mie de ori păcat.

  • Ando

    …şi încă ceva: aşa cum se arăta în text, culmea e că zona s-a păstrat mai bine în perioada comunistă! După ’89, au început
    în schimb, cele mai păguboase intervenţii 🙁

  • Anastasiu

    Eu am mai prins zona si “inainte” – chiar inainte de largire-prelungirea bd. Dacia din anii 80. Timpul parca incremenise aici…
    Si ce diferenta de atmosfera fata de zona vecina, dintre Eminescu, Viitorului si Stefan cel Mare.

    Asteptam urmarea si multumim!

  • hm

    Ceauşescu n-a stricat mult în inima zonei asta; doar ‘transformarea’ lui Taras Şevcenco în Dacia a schimbat – nu atît de mult – locul; au fost ceva demolări atunci.

    Bine, s-a pierdut şi înainte, cînd s-a ‘tras’ Calea Moşilor cu blocurile stradale…

  • Sergiu

    Multumesc pentru aceste amintiri, domnule Dinu! Un pic regasim cu totii ceva din copilaria noastra si din vechiul nostru Bucuresti…

  • hm

    Reînnoiesc invitatia adresata tuturor, si cu alte ocazii: amintirile voastre sunt importante. Nu le lasati in sertar…
    Scrieti!

  • Ando

    @catherine:fiţi pe fază ! mai avem 🙂

  • Bianca

    Comment:
    Am locuit acolo in aceeasi perioada, pe str. Salcamilor.
    Am urmat aceeasi gradinita si aceeasi scoala.
    Putem intra in legatura?

  • Adriana

    Buna buna!
    Am implinit 61 de ani. Gandurile mele se intorc spre copilarie. Si eu am fost intr-un camin saptamanal. Caminul meu era undeva in zona Armeneasca prin spate, dar nu imi aduc aminte strada, sau cum se numea caminul. Dar in schimb stiu cum arata atat pe dinafara cat si pe dinauntru. Cladirea era asezata intr-o intersectie cu rond in fata.
    Era asezata cu o latura la strada, intrarea se facea printr-o curte. Avea demisol inalt cu ferestre (unde era sala de mese si bucataria) iar la parterul (mai inalt, asa ca un eraj) erau cele 3 dormitoare aferente celor 3 grupe.
    Doua luni pe vara ne ducea la Breaza, unde caminul dispunea de o vila.
    Va rog stie cineva cum se numea gradinita, si pe ce strada era?
    Pls. Adriana

  • Adriana

    Am uitat sa spun ca eu m-am nascut si am crescut pe M. Eminescu, colt cu Vasile Lascar. Cunosc toata zona. Am in fata ochilor Calea Mosilor veche, cinematograful de acolo, Oborul vechi cu tarabele strajuite de colonadele din fier. In fata Oborului (spre Mosilor)erau magazine multe adapostite in case de la inceputul sec.al XIX-lea.
    Vara cand eram in vacanta ma trezeam odata cu parintii la ora 5 si dupa ce plecau ei, porneam in fiecare zi (fara sa stie nimeni) si exploram cate o zona. Imi placea tare mult sa merg asa dimineata cand strazile erau inca ude dupa ce treceau masinile de curatat. Fie ca mergeam spre Iancului prin spatele Circului, si ma afundam prin ulitele cu case pierdute in gradini minunate, fie ca mergeam spre centru (spre Inter) unde era circul in aer liber, acoperit de prelata, fie ca mergeam spre Popa Tatu. De obicei ma asezam pe cate o bordura, sau pe trepte de casa si priveam ore in sir strada, oamenii, masinile de paine sau masinile cu gheata. Aveam cred 8-9 ani. Oricat de departe mergeam nu m-am ratacit niciodata, si niciodata nu m-am intors pe acelasi drum.
    Stiam strada mea atat pe dedesupt(din pivnita in pivnita), cat si pe deasupra din acoperis in acoperis. Alegeam cate o cladire mai inalta, si intram, iar daca gaseam podul deschis ma cocotam sus pe acoperis,(indiferent de panta acoperisului) si de acolo proveam strada si celalalte acoperisuri. Pasiunea mea erau aceste acoperisuri.

  • hm

    Vă mulțumim pentru că ne-ați scris! Poate cineva va putea să știe. Ați încercat să vă plimbați cu „Google Street view” pe străduțele de lângă Armenească?
    Dacă doriț să ne mai povestiți din amintirile dumneavoastră, va așteptam cu drag!

  • Ando

    @Adriana: pe baza celor spuse mai sus de dv :
    “Cladirea era asezata intr-o intersectie cu rond in fata.
    Era asezata cu o latura la strada, intrarea se facea printr-o curte. Avea demisol inalt cu ferestre (unde era sala de mese si bucataria) iar la parterul (mai inalt, asa ca un eraj) erau cele 3 dormitoare aferente celor 3 grupe.”
    am incercat o localizare a gradinitei.
    Banuiesc ca ar fi vorba de intersectia str. Popa Rusu cu str. Licurg
    (deci la doi pasi de Armeneasca)
    Este o piateta cu un scuar mititel (poate inainte era mai mare).

    Iar in curtea bisericii este si o cladire de scoala care seamana cu descrierea dv.
    V-am pus doua link-uri :

    http://www.instantstreetview.com/2jklcyz3wc8y7z5e2zmbzy

    http://www.instantstreetview.com/2jkl4mz3wc8frz5puzqmzy

  • Mirela

    am locuit pe strada Popa Petre 3
    Am invatat la scoala Silvestru 1955-1961
    Multumesc si eu pentru amintirile sentimentale de Mai sus
    Ma bucur sa fiu in legatura cu fosti cunoscuti sau colegi

  • Adriana

    E seara de Craciun. Amintiri…amintiri…

    Am sa va povestesc care ceva din lumea uitata a Bucurestiului. Dupa cum v-am spus am locuit pe Eminescu. Acolo era un cinematograf Cred ca Viitorul ii spunea. Tot timpul in fata cinematografului stateau sapte -opt batrine care vindeau seminte in cornete de ziar. Eram un copil pe atunci. Nu stiam nimic din ceea ce se intamplse in trecut. Nici macar nu stiam ca exista o stiinta care se numeste – istorie.

    Pentru mine toata lumea exista numai prin ceea ce cunostem cu ochii, adica prezentul. Acele batrane erau dincolo de puterea mea de intelegere, imbracate cum nu mai vazusem niciodata. Pentru ele “moda” se oprise inainte de 44. Purtau palarii, brose si posete. Hainele si pantofii erau atat de vechi, atat de roase. incat la inceput imi inspirau un soi de frica si respingere.
    Intr-o zi am fost cu niste copii mai mari din vecini sa le cautam sa cumparam seminte. Din aproape in aproape le-am gasit.

    Stateau in podul unui bloculet de 3 etaje undeva pa Lemnei.
    Am urcat in pod si ce sa vezi? Tot podul fusese departajat de-a lungul in camarute de 1,5 m cu pereti de carton. In fiecare “camaruta”
    statea cate un batran. Nu incapea un pat, erau asezate cate 2 scanduri in loc de pat- dormeau cu genunchii stransi. Aveau fiecare cate o noptira cu o cana si o farfurie…atat.
    Cineva le aducea – probabil de mila – cate un sac de seminte ca sa-si poata cumpara fiecare hrana.
    …Mai tarziu am inteles…acei batrani erau supravietuitorii unei epoci apuse: “burghezimea” cum ni se spunea noua. Piersudera tot: casa, afacere, catedra poate, fabrica, sot sau sotii prin puscarii…tot.
    Defapt ce ma mira…la mine in bloc la parter statea o “generaleasa” era octogenara. Casa ii fusese nationalizata si ii dadusera o camaruta (care fusese o mica magazie de lemne) cu ciment pe jos, fara soba,fara fereastra, fara apa, fara Wc. Mama ii ducea cate o farfurie de mancare pe care nu prea vroia sa o primeasca. Era o camaruta 3×3 dar tot spatiul era plin pana in tavan cu scaune…era tot ce avea…plus hainele de pe ea. Ajunsese pe jumatate nebuna.

    In podul nostru statea deasemenea o doamna tot octogenara, care facea cu mine engleza. Era licentiata la Sorbona. Nu avea voie sa ia bani din meditatii, dar avea o intelegere nerostita cu mama care ii dadea alimente.
    Multi batrani au ajuns in subsoluri iar cei mai norocosi in demisoluri. Am vazut multi dintre ei. Traiau ca vai de lume intre un scrin sculptat si o oglinda de cristal venetiana cam tot ce au salvat.

    Dar nu aveau nici un venit, mureau literalmente de foame si de frig.Nimeni nu-i angaja si la toti le era frica sa-i ajute.

    Nu stiu ce mi-a venit acum, in seara de Craciun. Dar peste acest oras au trecut si tavaluguri care au zdrobit destine.

    Ce e mai tragic e ca nu razboiul e cel care a facut aceste ravagii in populatie, ci pur si simplu o schimbare intre doctrine.

    Vietile acestor batrini s-au intersectat pentru o perioada cu ale noastre. Am fost pentru un timp, cetatenii aceluisi oras… au fost vecinii mei…acum sunt in amintirile mele…

  • Adriana

    Multumesc Ando, am vazut harta, dar nu am recunoscut cladirea. O sa ma duc sa “bat” cu piciorul zona. Multumesc

  • hm

    Vă mulțumim pentru comentariul din seara de Ajun. Și pentru că ați fost alături de noi, prin aceste amintiri!

  • Miky

    Buna ziua,
    Si eu am locuit in intrarea “Popa Sapca” chiar la numarul 1, am invatat la scoala 23, si chiar l-am cunoscut pe “Comandorul”.
    In ce ani ati trait acolo?
    Eu intre 1947-1963, poate ne cunoastem…

  • hm

    Din păcate, Alexandru Dinu, autorul acestui articol nu a mai luat legătura cu noi de mulți ani…

    http://www.simplybucharest.ro/?tag=alexandru-dinu

  • nichita cristina

    pentru adriana – acum este scoala speciala (ajutatoare) nr 1

  • […] … și cel’lalt din Silvestru, chiar vizavi de biserică: […]

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>