despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Calea Moşilor: de la bulevardul Republicii la Obor

scris de Alexandru Dinu

“La Otopeni am sărit într-un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la cel mai înalt bloc de pe Calea Moşilor, apoi am adormit, că în avion şi pe aeropoartele de tranzit nu am putut să închid un ochi şi îmi vuia creierul, efectiv nu îmi amintesc cum am trecut prin vamă, formalităţi pentru viză – nimic. Când m-a trezit şoferul eram absolut cheaună, nici nu ştiu cât i-am plătit, cred că vreo douăzeci de dolari, cât am prins în pumn. M-am dat jos, era cam două noaptea şi ningea de rupea pământul, zăpada era până la genunchi, iar eu eram în nişte cizmuliţe scurte, mai mult ghete, de fandoseală, le luasem că erau extraordinar de comode, dar în nici un caz făcute pentru iernile din România – mă gândeam că din avion sar în taxi şi apoi direct în casă, la ce-mi trebuiau bocanci de ski? Reuşesc să deschid mai bine ochii, şi cât de cât să privesc împrejur, moment în care am crezut că de fapt încă dorm şi visez. În jurul meu blocuri, blocuri, care mai de care, habar n-aveam unde mă aflăm, şi l-am înjurat pe şofer de cred că sughiţă şi acum. În jur pustiu, fac câţiva păşi trăgând după mine prin zăpada valiza şi geanta, fără nici o idee unde mă duc. Noroc că am traversat strada unde am reuşit să disting câteva blocuri vechi, mă dumiresc că eram un pic mai încolo de intersecţia cu Republicii. Omul mă lăsase unde credea el că este cel mai înalt bloc de pe Moşilor. Am luat-o per pedes înspre Traian blestemându-mi zilele, nu a trecut nici o maşină, am venit târându-mă prin zăpada parcă eram într-un lagăr din Siberia”.

Relatarea de mai sus, nu neapărat mot-a-mot dar aproape, mi-a rămas totuşi clară în minte, aparţine unei foste colege de clasă şi uneori de bancă în liceu, pe numele ei Măriuca, ce prin 1979 plecase din ţară, şi atunci venea în Bucureşti de la Sidney, Australia, pentru prima oară, în ianuarie 1985. Ea locuia în blocul de la intersecţia Căii Moşilor şi Traian – în fotografie, ascuns de afiş:

Bănuiesc că afişul uriaş de pe faţadă a fost pus pentru protejarea construcţiei – prin anii 1970 fusese declarată monument de arhitectură. Iată blocul totuşi şi fără afiş, singură poză în care l-am găsit dezbrăcat.

În acei ani balcoanele erau deschise – clădirea fiind monument de arhitectură orice modificare era interzisă. Măriuca ocupă primul etaj, şi în balconul din dreapta am petrecut cu încă 3-4 prieteni multe nopţi jucând whist şi bridge, mâncând carofi prăjiţi şi bând “vin de regiune superior”, 6 lei, şi mai apoi 9 lei sticla de un litru. Staţia autobuzului 40 se află chiar sub balcon – ce mângâiere sufletească pentru locatari, mai ales cei de la parter, de la geamul cărora erau cam 2 metri până în bordura trotuarului!

Împotriva oricăror voci emiţând idei – iertat să fiu, dar spun adevărul – preconcepute ori rău voitoare, Calea Moşilor trebuia demolată. Alternativa era o lucrare de restaurare imensă, necesitând nişte investiţii astronomice, care cel puţin pe tronsonul dintre Bd. Republicii şi Obor nu-şi aveau rostul. Ce a meritat să fie salvat s-a salvat, restul caselor, cu excepţia a vreo 25-30 mai de doamne-ajută, erau în majoritate nişte magherniţe, unele vechi de peste 100 de ani, într-un stadiu de dărăpanare extrem de avansat.

Cam acesta era aspectul general al străzii:

Pavajul de piatră cubică devenise imposibil de întreţinut, permanent degradat de vibraţiile tramvaielor şi camioanelor. Oricât de mult am iubit vechea stradă ce mi-a conturat copilăria, trebuie să accept realitatea. Mai ales după cutremurul din 1977, această arteră principală a capitalei legând Oborul de Piaţa Sf. Gheorge – vechiul Pod al Târgului din Afară, cam de aceiaşi vârstă că şi oraşul – trebuia refăcută în întregime. În plus strada era extrem de îngustă, între şinele de tramvai şi marginea trotuarului rămânând pe alocuri un spaţiu poate de un metru făcând circulaţia extrem de dificilă. Iarna mai ales, din cauza îngustimii străzii nu era destul spaţiu pentru îndepărtarea zăpezii, făcând viaţa pietonilor aproape imposibilă. Că măsură antiderapantă oamenii aruncau cenuşă pe trotuarul din faţă casei. Totuşi, artera fiind importantă, se făceau eforturi pentru a o degaja, în contrast cu străduţele adiacente – ca Venerei, unde mai întotdeauna treaba era lăsată pe seamă locatarilor. La mine în intrarea Topliceni, oamenii lopătau zăpada în centrul rotondului ridicând un munte de zăpada ce devenea astfel un derdeluş formidabil. Marea majoritate a caselor din zonă foloseau pentru încălzire sobe cu lemne şi cărbuni, unele case mai răsărite erau înzestrate cu arzător pe motorină. Pe timpul verii coşarul nu mai prididea curăţând. Toată iarna plutea în aer acel vag miros de horn, specific, foarte plăcut şi liniştitor, ce îţi dădea o senzaţie de pace, mulţumire, aşezare – probabil întipărită în conştiinţă noastră din vremuri imemoriabile, când, că şi mirosul de pâine coaptă, a devenit treptat sinonim cu conceptul de adăpost, de familie, de siguranţă.

Rotondul devenise deasemeni un punct de atracţie pentru puştani după ce tata îmi cumpărase de la talcioc o maşinuţă de Formula 1, absolut colosală. Galbenă (cred că era Ferrari), cam de 25 cm, jucăria era o replică fidelă a unui anumit model real – acum aş vrea să ştiu care. Totul era demontabil, de la cauciucuri până la motorul cu arc şi cheie, făcută masiv, foarte grea, totul din metal cu excepţia cauciucurilor. Viteza era incredibilă, şi pentru că direcţia era reală, volanul se putea fixa în orice poziţie, tata o punea să meargă într-un cerc mare ocolind rotondul. Cred că de fapt nu era jucărie ci o piesă de colecţie emisă de Ferrari ce acum ar fi valorat o sumă considerabilă. Dar năvalnică mea dorinţă de cunoaştere şi aprofundare a cuceririlor tehnicii şi-a spus cuvântul, în câteva luni, după multiple reparaţii, maşina pur şi simplu nu a mai putut fi asamblată într-o singură bucată.

Ca şi pe multe din străzile din imediată ei vecinătate, pe calea Moşilor nu erau pomi. Din curţi însă, coroanele bogate ale pomilor se aplecau către stradă oferind adăpost în zilele fierbinţi ale verii. Nu am înţeles niciodată cum şi ce s-a întâmplat în evoluţia acestei străzi de a declanşat o astfel de situaţie. Am remarcat totuşi o situaţie similară pe multe străzi cu adevărat vechi ale oraşului. Dacă priviţi cu atenţie imaginea din dreapta din fotografia de mai jos și eliminaţi tramvaiul, veţi remarca o asemănare izbitoare cu oraşele westului American de pe la finele anilor 1800 şi începutul Sec. XX. Cred că este ideea izvorâtă din aceea a vechiului burg medieval cum se mai găsesc încă şi în România, unde centrul oraşului însemna şi centrul de afaceri – eu însă tot nu înţeleg ce-i împiedică pe oameni să planteze şi câţiva copaci:

Nu am reuşit să localizez porţiunea din prima imagine, dar cred că a fost luată în apropiere şi dinspre Obor. Se vede un vagon de tramvai cum eu încă am prins pe linia lui 1.

Pe la începutul deceniului şase al secolului trecut (Doamne cum sună, parcă aş cita din cartea de istorie, când or fi trecut anii!) Calea Moşilor încă emana un aer de boemă bucureşteană, dar nu aerul Crailor de Curte Veche, ci unul propiu, bine definit, inconfundabil. Atunci, prin 1960-61, mă entuziasma forfota străzii, micii negustori şi meseriaşi ambulanţi ori deţinând prăvălii mici şi înghesuite, şi mai ales anumite locuri ce purtau firme anunţând tot felul de bunătăţi gastronomice.

Începând dinspre Republicii, trebuie să amintesc neapărat micul atelier de reparat radiouri şi alte aparate casnice de băgat în priză, deţinut de domnul Agop, un armean bonom, prieten cu tata. Deşi situat propiu zis pe bulevard, era doar la câţiva paşi de intersecţia cu Moşilor, lângă o mezelărie şi o mică piaţă. Domnul Agop depunea eforturi considerabile şi susţinute pentru a readuce în stare de folosinţă radioul pe care eu îl reparăm cu regularitate, folosind instrumente fine precum cleştele şi ciocanul. Din fericire aveam un Mende trainic, lucrătură nemţească de prin 1939-40, care a rezistat cu brio nu numai avântului meu tehnic (care de altfel a ajuns la un final brusc prin clasa a şasea, când fiind declarat unul dintre câştigatorii concursului “Minitehnicus”, prezentarea TV mi-a fost uzurpată de un coleg dintr-a VIII-a ce nu avea nimic de-a face cu concursul respectiv, dar era ceva prin secretariatul UTC al şcolii! Bănuiesc că după 1989, respectivul s-a descurcat de minune, avea stofă! Deşi prezent în emisiune nu eu mi-am prezentat lucrarea, un iaht clasă “Finn”, ci el; fotografia mi-a apărut pe coperta revistei “Cutezătorii”, dar gustul amar a rămas), dar şi mai târziu în postură de amplificator pentru chitară şi de receptor al postului de radio Europa Liberă, unde de altfel nu eram interesat decât de “Metronomul” lui Cornel Chiriac şi “Top 20” prezentat de Radu Teodoru.

Chiar pe colţul întretăierii cu Bd. Republicii există o patiserie formidabilă. Tata avea o pasiune specială pentru pateuri cu brânză şi în general pentru tot ce însemna feuilletage, şi de câte ori îl însoţeam prin oraş, era obligatoriu să ne oprim la o patiserie, foame sau nu. Eu mă delectam cu un pateu şi un suc, erau acele sticle mici şi burbonate de “Citro” ce costau 80 de bani, lichidul avea o culoare intens oranj, foarte acidulat şi formidabil de gustos, că nu te săturai bând. De obicei tata se trata cu o bere “Caramel”, pe care eu abia mult mai târziu, când aproape că dispăruse de pe piaţă, am învăţat să o apreciez.

În montajul de mai sus cuprinzând intersecţia Republicii cu Moşilor am încercat să localizez câteva clădiri care ar putea crea confuzie datorită faptului că “3” , care seamănă oarecum cu “2” a fost demolată. Patiseria se află chiar pe colţ la parterul clădirii “2”. Între clădirile “1” şi “2” este strada Latină. Pe locul clădirii noi din stânga lui “1” exista o mică piaţă.

În prelungirea clădirii de pe colţul “2” se află cinematograful “Mioriţa”. Nu pot preciza, dar cred că este cel mai titrat cinematograf din Bucureşti după “Patria” şi “Cinemateca”, fiind amintit în cărţi, filme şi poezii. Acolo, pe când încă nu eram la şcoală, am văzut primul film neînsoţit de părinţi: “Joe Limonadă” – comentariile sunt de prisos. Tot aici am văzut însă şi “Moby Dick”, pe care peste ani aveam să o redescopăr în paginile cărţii, “Paşi spre Lună”, şi mai ales “Nanook” (titlul întreg “Nanook of the North”), un film care la acea vîrsta fragedă mi s-a întipărit detaliat în minte, cum aveam să descopăr cu uimire mulţi ani mai târziu, când mi-a fost prezentat că subiect de studiu la o universitate din SUA.

În continuare, pe aceiaşi parte a străzii, se află un mic magazin de cafea-dulciuri. Doar trecând prin faţa uşii – vara larg deschisă – te ameţea mirosul de cafea râşnită proaspăt. Spre Crăciun, acesta se împletea cu aroma portocalelor şi madarinelor, a batoanelor de vanilie şi altor fineţuri dispărute cu desăvârşire din rafturi în deceniile următoare. Asocierea mirosului de portocale cu sărbătoarea Crăciunului (eu de felul meu fiind de altfel un păcătos perfect, prin caracter şi prin profesiune) mi-a rămas întipărită în creier toată viaţa, din acea vreme când mama mă trimitea să mă joc cu Tania sau Liliana (care, deşi născută cu doar 3-4 ani înaintea mea îşi asumase cu toată seriozitatea rolul de soră mai mare, fiindu-mi prima profesoară de franceză şi cărându-mă cu ea prin tot oraşul, din Parcul Libertăţii până în Herăstrău şi Ştrandul Tineretului), pentru a putea împodobi bradul nestingherită, chemându-mă apoi acasă şi arătându-mi-l, povestind cum a venit Moş Crăciun (niciodată în viaţă ei nu l-a numit Gerilă) şi cum s-a scuturat de zăpada pe preşul de la uşă, unde într-adevăr se vedeau câteva urme. Până în ziua de azi, încerc senzaţii cu totul diferite de cojesc o portocală în iunie, sau dacă o cojesc iarna, în preajma Crăciunului, şi parcă şi gustul este altfel, cum parcă şi mirosul de pâine prăjită, o altă pasiune a lui taică-miu, nu mai este la fel că pe vremuri, acum când folosesc toaster-ul.

În acea dugheană mignon de cafea-dulciuri, sau uneori prin apropiere, am avut, pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul deceniului opt, ocazia să-l întâlnesc – sau mai bine zis să-l văd, pentru că domnia să nu avea de unde să mă cunoască – pe regretatul Vlad Muşatescu, ce locuia prin apropiere sau chiar pe Calea Moşilor, dacă ţin bine minte. Odată, era zi însorită de vară, a ieşit din magazin, şi după ce s-a introdus în “Bombiţă” (Fiatul 600 cu siguranţă cel mai celebru din câte s-au fabricat), a demarat contrar aşteptărilor şi practicilor uzuale, în marche-arriere, e drept doar pe vreun metru şi jumătate, dar deajuns să confere unor tomberoane goale ce stăteau impasibile şi pacifiste identitatea de popice decimate de bilă lansată de mână măiastră a unui as. În perfectă concordanţă cu cele relatate în scrierile dăruite nouă, nici măcar nu s-a dat jos să inspecteze bara din spate – ma întreb cam cum arata în realitate Trabantul tantei Raliţa.

De altfel, întreaga stradă era înţesată de zeci de asemenea mici dughene, găseai tot ce vroiai de la măcelarii, la nasturi şi ateliere de vulcanizare. Multe erau încă propritate privată, şi aşa au rămas încă mulţi ani. Acum mă întreb cum reuşeau proprietarii respectivi să o scoată la capăt cu banii, în condiţiile în care clientelă pentru unele produse precum corsete şi centuri medicale era totuşi desul de limitată, şi nici nu cumpără omul un corset în fiecare zi. Alte dughene, precum cele de dactilografie sau reparaţii încălţăminte bănuiesc că aduceau venituri mai consistente şi regulate. Pentru mine însă, şi toţi cei de vârstă mea, fascinante erau vitrinele rudimentare şi interioarele misterioase şi indescifrabile.

Mama îmi povestea că vroiam cu tot dinadinsul să mă fac când cizmar, când gunoier. Interiorul unui atelier de cizmărie cred că echivala cu urmărirea unui film ştiinţifico-fantastic, cu toate acele unelte ciudate şi neînţelese şi mirosul specific de piele şi vax de ghete. Tot pe vremea aceea începuseră să apăra maşini de gunoi cu compresie interioară, înlocuind camioanele semi-acoperite. Împreună cu ceilalţi puştani de pe stradă cred că nu am scăpat nici un prilej de a urmări cu maximum de admiraţie şi invidie colectarea gunoiului de către acei indivizi privilegiaţi de soartă ce se puteau plimba în fiecare zi cu maşină respectivă – devenise definiţia noastră pentru high-life.

Mai în jos de de Mioriţa, pe partea opusă, era biserica Olari. Ştiu că mutarea şi salvarea bisericii s-a datorat domnului inginer Eugen Iordăchescu, ce a avut un număr de proiecte similare. Din păcate nu am reuşit să găsesc o fotografie veche de ansamblu a zonei respective – în general Calea Moşilor veche este destul de puţin fotografiată în comparativ cu alte zone bucureştene.

Uitându-mă la imaginea aeriană de mai sus şi încercând să-mi adun amintirile, cu siguranţă intrarea bisericii era într-un unghi mai drept către Calea Moşilor, înspre Corbeni? Dacă îmi aduc bine aminte, în faţă era o mică zonă liberă, care servea cred aceloraşi scopuri că şi cea din faţa bisericii Silvestru. Îmi amintesc că acolo era parcat în permanenţă un Wartburg. Cred că pe partea opusă străzii, într-un spaţiu liber între case se amenajase un mic parc. Era o zonă dincolo de Calea Moşilor în care nu prea mă avânturam, deşi în părculeţul respectiv îmi făcusem prieteni. Adevărul este că nu sunt sigur de locaţia părculeţului, poate că era în dreptul străzii Popa Petre. Dacă cineva dintre vizitatorii sitului are informaţii, poate poate preciza.

Din Str. Olari se putea lesne ieşi spre parcul Izvorul Rece, fost Pake Protopopescu. Totdeauna acel mic cerc de verdeaţă înconjurând (fosta şi frumoasa) fântână arteziană mi s-a părut extraordinar de frumos. Uneori petrecem cu mama acolo un ceas sau două, mai târziu, prin timpul liceului şi după, mă opream pe vreo bancă venind din oraş. Poate greşesc, dar nu cred să existe ceva similar în Bucureşti. Înlocuirea fântânii cu statuia lui Bălcescu, o urâţenie demnă de Cartea Recordurilor, e dureroasă. Demn de amintit este restaurantul Izvorul Rece de alături unde pe vremuri se mânca o iahnie de fasole cum nici în armată n-am apucat, la un preţ derizoriu. Restaurantul avea şi o grădină mică, între ziduri, aşa încât soarele nu prea răzbătea, locul fiind o oază de răcoare chiar şi în cele mai calde zile de vară.

Mai în jos urma intersecţia cu strada Popa Petre. Locul era intens circulat pietonal datorită prezenţei câtorva magazinaşe. Fotografia de mai jos este făcută privind către Republicii, la doar câţiva metri de intersecţia ce se afla la dreapta. De la poartă metalică din colţul drept, înaintea blocului ce a supravieţuit mai urma o clădire cu două etaje cred, nu îmi aduc aminte precis. Ce îmi amintesc însă este că acolo stătea o colegă de grădiniţă, undeva la etajul unu? Mi-au rams în minte cornurile de 40 de bani, extraordinar de gustoase, pe care maica-să le tăia longitudinal şi le ungea cu unt şi miere şi pe care ni le oferea împreună cu o ceaşca de cacao cu lapte, dar mai ales feliile imense tăiate dintr-o pâine rotundă, pe care punea cu dărnicie un strat gros de magiun de prune în care erau o mulţime de mieji din sâmburi sparţi, ai căror vag gust amărui se împletea cu dulceaţa magiunului. În satul lui taică-miu, mătuşă-mea îmi ungea magiunul pe o scovergă caldă, şi punea deasupra mieji de nucă, de nu mă mai săturam mâncând.

În planul îndepărtat al fotografiei se vede o clădire mai înaltă, un bloc de apartamente ce, după stil, cred a fusese construit în perioada interbelică. Clădirea era solidă şi cred că avea apartamente frumoase, dar după felul cum era amplasată nu a putut fi salvată. În dreapta ei se vede un spaţiu gol între câţiva plopi, şi gol a fost de când îmi pot aminti şi până la demolare. O vreme a fost doar teren viran, apoi s-a încercat amenajarea unui parc, s-au adus câteva bănci, dar pentru oarece motive tot mai mult a teren viran arăta. Imediat după, până la prima casă, dacă nu greşesc, a fiinţat nu pentru multă vreme atunci pe la începutul anilor 1960 un depozit sau cam aşa ceva, de cartonaje, punct de maximă importanţă pentru mai toţi băieţii de vârsta mea. Rula pe atunci un film ce făcuse furori în Bucureşti, “Elena din Troia”, versiunea Hollywood din 1956 a lui Homer. Aşteptând la o coadă absolut imensă, într-o seară am apucat să întru cu ai mei la grădina unui cinematrograf de pe bulevard, pe partea stânga cum cobori spre Cişmigiu – nu îmi amintesc cum îi zicea. După câteva zile, un alt puştan de pe Venerei, culmea, pe care-l chema Ene (pariez împotrivă oricărui lingvist că este variantă nord-Dunăreană a lui Enea/Aeneas, sau poate chiar sursa, Troia fiind un aşezământ trac) apare purtând pe faţă o mască de carton replicând tăietură căştilor purtate de războinicii din film. Bineînţeles că ne-a făcut praf pe toţi de parcă ne lovise criză existenţială. Am încercat cu toţii se ne încropim măşti la fel, dar degeaba, a lui era dintr-un carton perfect adecvat scopului respectiv. După o vreme, cedând presiunii colectivului, ne-a destăinuit sursa de materie primă. A urmat o invazie mai ceva că în Homer, cei de acolo se amuzau copios punându-se la mintea noastră şi cerându-ne cu insistenţă să vadă produsele finite. Cred că ar fi ieşit cu un ninus important în gestiune dacă moda măştilor Homerice nu ar fi trecut tot la fel de repede precum a izbucnit.

Intersecţia cu Popa Petre:

Cu mulţi ani înainte în locul atelierului “Foto” era unul de remaiat ciorapi de damă. Cifra “1” din fotografii arată acelaşi perete al clădirii respective.

La parterul clădirii din imaginea din dreapta jos, în dreptul dubiţei albe, erau câteva magazine, o alimentară mică, un centru de pâine, şi nu mai ştiu ce. Odată mama mi-a dat un leu şi m-a trimis să-i cumpăr de acolo (un kilogram de) sare, iar eu m-am întors acasă cu o punguliţă în care era cam două linguri de zahăr. Mare diferenţă! În anii aceia în care salariile erau cam de 700-800 de lei, sau chiar mai mici, leul era mare şi feroce, şi mai totul se putea cumpăra vărsat sau la bucată. Tata, care pe atunci fuma foarte puţin, mă trimetea să-i cumpăr de doi lei un snop de 5 ţigări Snagov, zahărul, sărea, făină, mălaiul se cumpărau vărsat, la gramaj, uleiul direct din butoi turnat în sticla mai mare sau mai mică adusă de acasă. Tunsul la frizeria lui nea Zisu, pe colţ la intersecţia cu Venerei, costă un leu plus 25 de bani bacşiş, bomboane îmi cumpărăm cu o monedă de 50 de bani având gravat pe avers un fierar şi o nicovală. Bomboanele erau de multe ori puse într-un cornet dintr-un petec de ziar, vara începeau să să topească până apucăm să le ronţăi, se lipeau între ele şi de hârtie aşa încât bomboana era introdusă în gură împreună cu o bucăţica de “Scînteia” (atât de mult era iubită publicaţia!) – dar ce bune erau!

Calea Moşilor înspre Obor, intersecţia cu Venerei, se vede strada în colţul din stânga jos:

Cam un dreptul stâlpului stăteau tanti Miţi şi tanti Bebe, bătrânele matusalemice ce vindeau borş, iar camionul cu capotă ridicată este în dreptul colţului cu Oltarului, la Odobeşti.

Principalul este că produse se găseau din belşug şi nu erau cartelate. Măcelăria de lângă nea Zisu, unde o însoţeam de multe ori pe mama, era plină, jumătăţi de vaci şi porci atârnau în cârlige şi măcelarul îţi tăia direct din halcă de unde ţi se părea ţie că arată carnea mai bine, apoi o porţiona pe nişte butuci uriaşi mânuind o secure mică, ciudată, ce semăna cu cea din poza cu Preda Buzescu din cartea de citire. La mezelărie găseai tot ce doreai, o şuncă de Praga fibroasă şi cu margine de grăsime şi uneori şoric, muşchi ţigănesc, parizerul era extraordinar de bun, şi Kaizerul care îmi plăcea la nebunie, gros cam de o palmă, cu straturi alternânde de grăsime şi carne. Culmea, când soia a început să fie adăugată în salam toată lumea îl înjura necontenit pe Ceauşescu, iar acum se delectează la maximum cu mezelurile cumpărate de la supermarket, ce conţin mai multă soia decât carne, nemaivorbind de alte aditive.

În piaţa Rosetti, în colţul dinspre “Ciufulici” (erau nişte colivii cu păsări în vitrine, tata mereu îi zicea “vitrina cu păsărici” şi-l pufnea râsul, au trecut mulţi ani până mi-a picat fisa) era o alimentară unde există o tejghea mare şi înaltă, în semicerc, în care erau îngropate câteva cazane unde fierbeau crenwurşti. De multe ori opream acolo cu ai mei, crenwurştii se seveau în nişte tigăiţe mici, metalice, ce avea pe margine o cupă în care se punea muştarul sau hreanul, după alegere. Pe celalat colţ, la “Peştera”, se serveau raci, o grămadă piramidală ridicată pe un platou, la Compescaria (mai târziu Deltă Dunării), la restaurantul de la “balcon” mă ducea tata să mâncăm o bucată de mourn sau nisetru, la bufetul patinoarului “23 August” pe atunci neacoperit se serveau tartine cu batog sau icre de Manciuria – adică se găsea de toate, chiar şi “delicatese”, produse de care generaţiile următoare nici măcar nu au auzit. Coşmarul cartelei şi a cumpărării pe puncte, aşa cum de multe ori mi-a povestit mama (în 1985 când am plecat din ţara încă mai avea o cratiţă cumpărată astfel) se terminase de oarece vreme, România începuse să prospere şi să-şi deschidă ferestrele către vest. Aici, în SUA, am găsit reviste “National Geografic” şi “Life” din acei ani, în care România era prezentată numai la superlativul absolut. Uneori mă gândesc că dacă Dej ar fi trăit încă zece ani, sau dacă Maurer l-ar fi urmat la şefia ţării, poate altul ar fi fost destinul României decât reîntoarcerea la cartele şi mizerie.

La parterul blocului de vis-a-vis, există o tutungerie, unde odată tata a câştigat la Pronosport – din păcate nu premiul cel mare, ci unul mic de tot. Ne-am dus să-l ridicăm de undeva de pe Calea Victoriei, chiar lângă magazinul Fortuna. Nu au fost bani ci câteva obiecte, pe care văzându-le tata a izbucnit în râs. Eu ţin minte un creion lat şi roşu, de tâmplar, şi un “Iliuţă-Pronosport”. Nu am găsit o imagine cu respectivul, că l-aş fi prezentat aici. Cert este că pe mine respectivul Iliuţă m-a entuziasmat cumplit, era şi normal, mai apoi a devenit o prezenţa “de-a casei”, şi când am plecat din România încă îl mai aveam.

A două mare intersecţie înspre Obor era cu strada Traian. Câţiva paşi mai înainte, pe partea stângă, era un teren, mai mult loc viran, cam cât o jumătate de teren de fotbal. Acolo, pradă unei neînţelegeri ce a durat până ce am mai crescut şi m-am apucat de pescuit, mă opream privind la câţiva indivizi performând cea mai ciudată chestie pe care o văzusem până atunci. În cuvintele de acum, făceau antrenament pentru o competiţie sportivă ce ulterior a dispărut: lansarea la punct fix cu mulinetă. De eram cu mama, mă grăbea, dar când se întâmpla să fiu singur, pierdeam câte o oră privind spectacolul acela ciudat. Ştiam eu ce-i aia undiţa şi lansetă, dar ce-i apucase pe respectivii să pescuiască pe acel loc de pământ bătătorit, nu puteam înţelege. De fapt, acolo era o sucursală a asociaţiei de pescari şi vânători sportivi, era şi o vitrină cu câteva păsări împăiate, iar pe cealaltă parte a străzii trebuie să fi fost birourile, într-o casă joasă, doar parter, unde tot aşa, erau câteva păsări împaiate. Ţin minte ca era şi un depozit de (imi explicase mama) amoniac, uşa era permanent deschisă, puteam vedea nişte damingene foarte mari până la jumatate în coşuri de răchita. Mirosul era extraordinar de greu, îmi ţineam respiraţia şi o luam la fugă pe cei câţiva metri, era cumplit.

Am găsit această veche fotografie a zonei Foişorului:

Sunt foarte sigur că 1 este Biserica Silvestru, 2 este Odobeştiul, iar 3 simigeria de la intersecţia cu Traian. Casele 4, 5, 6, 7 încă mai există, bănuiesc că şi altele dacă cineva are răbdare să caute cu atenţie:

Strada Traian venea dinspre Foișor. De la mine de pe Venerei se ajungea numaidecât la Turnul Pompierilor, mergând în continuare pe strada “Zece Mese” (cred că vine de la o fostă cârciumă ce era înzestrată cu atât de multe mese), deci foarte aproape. Până la Traian era ceva de mers – dar iarăşi de la intersecţie până la Foişor ajungi numaidecât. E un fel de triunghi. Străzile din jurul Foişorului şi piaţa, mi s-au părut întotdeauna foarte frumoase. Unele încărcate de sus până jos de iederă, erau absolut superbe. Am vizitat muzeul o singură dată împreună cu părinţii, bănuiesc că abia se deschisese, nu cred că eram încă la şcoală. Am urcat până sus şi am privit Bucureştiul. Ţin minte că era o zi de vară, zi limpede, se vedea până foarte departe deşi Foişorul nu apare a fi prea înalt. Liniştea locului a fost drastic alterată de înfiinţarea în piaţa Foişorului a unui capăt de autobuz, nu mai știu care; Karosele cu motoare Diesel, formidabile mașini de altfel, trecute prin multe şi care au făcut faţă cu brio tuturor vicisitudinilor sorţii, scoteau nori de fum negru, mirosul de eşapament devenea insuportabil, asfaltul se dregrada mai ales vara când făcea valuri, mai repede decât se efectuau reparaţiile. Bănuiesc că pentru locatarii din casele pieţei a fost un coşmar greu de descris.

Am găsit pe internet o imagine veche, cred eu, a intersecţiei Moşilor – Traian. Mai precis a casei diagonal opusă blocului în care stătea Mariuca:

Intersecţia Calea Moşilor cu Traian. În imaginea mărită se vede în dreapta colţul simigeriei cu copertină:

Priviţi cu atenţie, poate măriţi fotografia pentru o mai bună observare a detaliilor. Coşul de pe acoperiş şi cele două aerisiri de pod sunt identice şi amplasate identic, la fel şi spaţiul gol după cea de-a treia fereastră pe latură din dreaptă. Clădirea a fost lărgită, la etaj s-a făcut acea fereastră dublă în arc de cerc (nu ştiu arhitectură, nu am vocabularul de specialitate al acestei arte), grilajul balconului a fost refăcut, dar e aceeaşi clădire! Mai mult, se vede o turlă de biserică ce nu poate fi decât Silvestru. În line dreaptă de la această clădire până la biserică sunt cam 200 de metri. Mai mult, colţul dintre Moşilor şi Traian din imaginea din stânga în partea dreaptă, clădirea cu copertine, s-a prezervat perfect până la demolarea străzii. Dacă îmi aduc bine aminte, chiar şi mecanismele de fier pe care se întindeau copertinele respective încă existau, nefuncţionale, scheletice şi mâncate de rugină.

Colţul cu copertine era formidabil – de fapt toată intersecţia era formidabilă! Acolo există o simigerie/patiserie, care mai târziu a fost reprofilată doar pe patiserie. Simigerie în toată regulă unde cumpărai seminţe de dovleac prăjite, alune de tot felul, migdale, seminţe de pin, dovleac copt, mieji de nucă. Cred că la acea vreme era încă proprietate privată. Se găseau şi pateuri şi plăcintă cu brânză sau carne. Şi încă ceva: mieji de nucă înşiraţi pe o aţă, care cred că erau cumva lăsaţi o vreme (sau poate fierţi) într-un amestec de miere în care se punea şi vanilie, nu ştiu, miroseau parcă a vanilie un pic, şi aveau pe ei un fel de glazură uşor translucentă/albicioasă, dar sigur nu era zahăr. Extraordinar de buni! Nu cred că am trecut vreodată pe acolo cu mama fără să o trag după mine înăuntru. Era imposibil să mi se opună, şi nu aş fi cedat pentru nimic în lume.

Pe colţul opus, lipită de blocul Măriuchii, era o cofetărie. Atracţia simigeriei era însă atât de uriaşă, încât nu am intrat în cofetăria respectivă de prea multe ori. Avea totuşi ceva special. Din stradă, adică chiar din colţul clădirii, trecând pragul, coborai o treaptă sau două, podeaua era sub nivelul străzii – bănuiesc că de vechime. Am o foarte vagă amintire, dar cred că era şi o băcănie, ce ulterior o fi fost desfiinţată. În acea băcănie cred că eram odată cu mama, cumpăra ulei vărsat, venise cu sticlă de acasă. Lângă butoiul de tablă erau şi saci cu făină, orez, mălai, mi-a rămas în minte imaginea cupelor (există de fapt o denumire pentru aceste cupe) ca un cilindru cu mâner, şi cu capătul tăiat în unghi, înfipte în conţinutul fiecărui sac. Tocmai apăruseră în comerţ sticlele de ulei de un litru, acelea cu etichetă pictată direct pe sticlă. Am în minte o frântură de conversaţie a mamei cu o altă femeie, în care se plângea de faptul că uleiul de la sticlă era extrem de subţire, şi că e bun doar de salată, de gătit în nici un caz. Noi aveam în permanenţă acasă un bidonaş cu ulei de măsline, acum mă gândesc că avea vreo trei litri, dar nu pentru salată sau alte aplicaţii cusinale, ci doar pentru tata, care în fiecare dimineaţă bea pe stomacul gol câteva înghiţituri, nemâncând apoi nimic cam o oră. Avusese un început de ulcer ce înflorise pe vremea cînd a fost trimis la muncă forţată, uleiul de măsline era singură recomandare medicală, şi a făcut minuni. După o vreme tata nu a mai avut niciodată, nici un fel de problemă cu stomacul. Recomand cu căldură acest tratament tuturor ce vor să-l urmeze.

Şi iată-ne în faţa cinematografului “Moşilor”, templu al culturii, care templu, din nefericire, se pare că nu a fost imortalizat în nici o fotografie. Adevăratul centru de popularizare a culturii în rândul maselor se voia casa de cultură de peste drum, unde în anul întâi de liceu am învăţat primele două acorduri de chitară, după aceea am luat-o de capul meu. Profesorul era un tip ce se recomnda avocat, şi care era un mare admirator al muzicii indiene. Nu prea se potrivea cu Led Zeppelin şi Peter Green.

Casa de cultură de vis-a-vis de cinema Moşilor:

Adevărata activitatea însă era la cinematograf, nemaivorbind de faptul că acolo am intanlit pentru prima oară în viaţă tractorul “Universal 650”, roşu, superb cu vopseaua strălucind, parcat la bordură chiar în faţă intrării. Trebuie să fi fost deja la şcoală pentru că am citit numele modelului. În care ţara din lume mai vine tractoristul la film, călăre pe tractor, în mijlocul oraşului, şi parchează nonşalant, cu faţă luminată de un zâmbet că “a la baiatu’ din filmu’ ăla”!

Cred că fotografia arată partea de stradă opusă cinematografului Moşilor, câţiva paşi după colţul cu cofetăria. Mă poate corecta cineva?

Dar filmele… Comoara din Lacul de Argint, Winnetou, Scaramouche, Cartouche, Cavalerul Pardaillan, Căpitanul Fracasse, Misterele Parisului – ei, ce ziceţi? Păi n-avea dreptate tractoristul să lase naibii totul şi să tragă o fugă cu tractotul? Mama mă ducea şi la altele precum Codin şi Comoara din Vadul Vechi, care pe mine şi pe tractorist nu ne entuziasmau deloc, eu voiam să-l văd pe Pierre Brice cum îi lichidează pe bandiţi şi pe Gerard Barray cum se bate în duel cu cinci adversari deodată. Toata liota de copii ne adunam în primele trei rânduri, claie peste grămadă, şi preţ de o oră şi jumătate întreagă lume se reducea la pătratul de pânză din faţă noastră, de la care nu ne puteam luă ochii. Efectul filmelor de capă şi spadă şi-a făcut imediat efectul în felul cum ne organizăm joaca. Dacă nu aveai sabie, erai un nimeni, o nulitate ce trăia degeaba pe pământ. Drept care am început a “împrumuta” beţele de hartă (pe vremea aia şi mai apoi, elevii aveau la şcoală teme care le cereau să deseneze hărţi – drept care ştiau că America este un continent iară nu o ţara) pe care Liliana le ţinea într-o boxă în pod, beţe subţiri, lungi şi drepte, care doar puţin cioplite cu cuţitul de bucătărie semănau perfect cu săbiile din filme. Un capac găurit de la un borcan de compot, gaura prin care trecem apoi băţul, închipuia gardă, şi aveam la dispoziţie o sabie super. Din păcate părinţii şi vecinii tăbărau pe noi în permanenţă şi ne confiscau operele de îndemânare artizanală, crezând că am fi putut, în joacă, să ne scoatem ochii sau să ne producem alte leziuni grave. Aşa că operaţia de “împrumut” al unui alt băţ de hartă se repeta, până când m-a prins Liliana. Finalul a fost brusc, neaşteptat, şi mai degrabă neplăcut.

De cealaltă parte a străzii parcă mai erau o papetărie/mercerie, un magazin de cupoane (adică bucăţi de stofă sau alte materiale textile rămase din balotul original, iară nu bucăţi de hârtie cu care poţi deduce o sumă din preţul unui produs), o cârciumă pe partea cinematografului, o librărie, cu alte cuvinte, intersecţia era un centru comercial.

Unul dintre sporturile preferate ale tatei era boxul. Mai sus, spre Obor, pe partea stângă, se afla un loc viran, năpădit de pomi. Cred că era al clubului “Voinţa” sau aparţinea de acest club. Acolo, vara, în aer liber, se instala un ring de box. Audienţa stătea în picioare, în jurul ringului. Tata m-a dus de câteva ori, dar eu preferam să cotrobăi prin cotloanele curţii respective, printre pomi şi tufişuri. Nu mi-a plăcut niciodată boxul, nu am înţeles ce-i nobil în sportul ăsta.

Nu pot să nu mă opresc asupra retaurantului “Petrila”. Parcă reţin, dar nu mai ştiu ce şi cum, că pe atunci o ciorbă de burtă costa acolo 80 de bani!

Restaurantul (de fapt o bombă în toata regula) Petrila:

Din fotografia respectivă lipseşte din păcate lucrul cel mai important, sau mai bine ar trebui să folosesc pluralul, că erau doi – leandrii plantaţi în hârdaie mari de fiecare parte a intrarii. Unul alb iar celălat de un roz mai închis un pic decât fundiţele pentru noii născuţi de gen feminin, stăteau acolo atât timp cât vremea bună permitea. Aşa cum se vede şi în fotografie, acolo, înspre Obor, strada parcă începea să se mai lărgească un pic. Fotografia este luată dinspre Obor, şi chiar dacă pe partea dreaptă se văd nişte clădiri mai zdravene, pe partea opusă şirul magherniţelor se continua aşa cum se vede mai jos:

Mulţimea şi varietatea prăvăliilor înspre intersecţia cu Ştefan cel Mare era indescriptibilă. Între ele, îmi aduc aminte de o tocilărie (iarăşi!) unde se ascuţeau lame de ras şi brice. Totdeauna m-am gândit la dugheana respectivă pe timpul armatei la Buzău, unde aveam un plutonier major care în fiecare zi aduna în spălător lamele de ras aruncate de soldaţi. Surprinzându-l tocmai când îşi făcea plinul, mi-a explicat că le dădea la ascuţit pentru refolosinţă. M-am abţinut să-i dau adresa de pe Moşilor, şi rău îmi pare!

Intersecţia cu Ştefan cel Mare. În planul îndepărtat se vede Hala Obor. Nu înţeleg de ce fotograful nu a facut poza înainte sau după trecrea microbuzului.

Calea Moşilor dinspre Obor, cam de unde era toneta de îngheţată. Pe stânga, magazinul pentru copii cu sania în vitrină.

Forfota la intersecţia cu Ştefan cel Mare era permanentă şi uriaşă. Cu greu reuşeam să mă desprind de mână mamei, dar când reuşeam, a mea era lumea. S-a întâmplat de câteva ori să mă rătăcesc de ea, dar asta era definiţia ei, pentru că eu mă simţeam că peştele în apă. În fotografia cu dubiţa se vede un magazin Foto-Sport-Muzică în a cărui vitrină era expusă şi o chitară electrică iar înăuntru era o poză mare cu Elvis. Totuşi, la vârstă mea eram nult mai interesat de magazinul de alături, cel chiar de pe colţ, de jucării. Într-o vitrină trona o sanie mare, cu schelet de metal vopsit verde şi scândurile roşii, pe care oricât am încercat să o conving pe mama, nu mi-a cumpărat-o. A mea era toată din lemn, cu şine de metal aplicate pe tălpici. Nu că nu şi-ar fi făcut perfect treaba, dar nu era vopsită în verde şi roşu! Erau acolo tot felul de jocuri, “Piticot”, “Nu te supără frate”, “Marocco”, unele de segmente din plastic ce se îmbinau în construcţii stranii potrivit imaginaţiei fiecăruia, nici nu le mai ştiu – cam cu asta se distrau copii pe atunci, şi nu era de loc rău. Pe cealaltă parte a intersecţiei, parcă era un magazin destul de mare (sau aşa mi se părea mie) de stofe? Am intrat de câteva ori acolo, dar nu îmi amintesc precis – era un magazin plictisitor! Oricum, interesant nu era magazinul, ci ceea ce se află în faţa lui, pe trotuar: o gheretă de îngheţată. Acolo se vindea îngheţată de vanilie pe băţ, cred că 25 de bani bucata? Îngheţata arăta că un cilindru, foarte aromată, şi foarte îngheţată, în comparaţie cu cea aproape fleşcăită cum se nimerea să cumpăr ceva ani mai târziu, de-mi venea să o arunc în cap vânzătorului. Când muşcai, în secţiune dinspre băţ, care era tot rotund în diametru şi foarte subţire, că un pai de grâu, se formau nişte raze, un fel de steluţă – aşa era de îngheţată compoziţia respectivă.

Intersecţia era locul unde aveau loc tot felul de evenimente majore. De 1 Mai, mă ducea mama să văd “defilarea”, adică formaţiunile de muncitori ce se adunau în coloane, trecând hotărâţi şi entuziasmaţi la culme, cu fruntea sus şi privirea aţintită în viitorul de aur, exprimându-şi adeziunea deplină la toate cele, îndreptându-se către şosea, spre Piaţa Victoriei. Foarte mulţi mai luau câte o pauză şi ni se alăturau nouă, privitorilor, în jurul meselor cu crenwurşti şi multă bere, pentru refacerea avântului revoluţionar. Adunam cât de multe steguleţe de hârtie puteam, pe care mai apoi le schimbam cu ceilalţi copii pe capace de bere, bile colorate, şi alte bogăţii inestimabile. Un eveniment cu totul aparte a fost sosirea şi expunerea balenei “Goliath”. Cum ieşeai de pe Moşilor, în stânga, găsiseră respectivii o încăpere lungă şi destul de îngustă, poate că o fi fost o magazie (lângă o cârciumă de-i zicea “Hanul Obor”, care cred că fusese chiar han, pentru că într-o escapadă de recunoaştere evadând într-o zi de lângă mama îi descoperisem de fapt curtea din spate unde erau lăsate căruţele şi caii muşteriilor veniţi la Obor cu produse) unde au expus cetaceul. Era iarnă şi foarte fig, am ajuns acolo cu ai mei seara, ţin minte că era întuneric afară. Eram deja îngheţat bocnă, şi a trebuit să aşteptăm afară la o coadă cum nici în anii următori nu se forma la măcelarii. Într-un final am intrat, primul lucru de care îmi amintesc a fost un borcan mare de sticlă în care era un ochi al balenei. Oamenii mergeau foarte încet înconjurând balena, era că şi cum ar fi înconjurat un catafalc aducând un ultim omagiu decedatului, dar cei de acolo erau curioşi şi zgomotoşi, “lume, lume vino şi te miră” – şi veneau oameni din tot Bucureştiul. Poate pentru că-mi îngheţaseră picioarele şi mi se făcuse foame, impresia făcută de biata balenă asupra mea a fost extrem de limitată. În drum spre casă, ne-am oprit la Odobeşti, acolo ne-am întâlnit cu o familie prietenă, discuţia s-a învârtit bineînţeles în jurul balenei, iar eu m-am dus şi m-am proţăpit în faţă orchestrei ce cântă un şlagăr la modă, “Pepita de Majorca”.

De cealaltă parte a Şoselei Ştefan cel Mare începea Împărăţia Oborului. Cel pe care mi-l amintesc eu avea trei secţiuni majore. Partea dinspre Hală era piaţă de verzituri. Apoi, înspre Şoseaua Colentinei, urma o secţiune ce aparţinea în majoritate olarilor. Ceramică de tot felul, dar mai ales un spectacol pentru care trebuie să mulţumesc cerului pentru şansa pe care am avut-o de a-l vedea. Acolo, într-o lărgire a locului, jucau Căluşarii adevăraţi, nu de la brigada artistică a casei de cultură. Ţărani veniţi din pământurile Olteniei, care jucau la fel acasă, la horă în sat. Odată a fost o trupă ce avea cu ei şi un puştan ceva mai mare decât mine, costumat în toată regula, cu ciomag şi clopoţei înfăşuraţi pe gambe – cât l-am invidiat! Îl ridicau pe umeri, juca şi el la fel că ceilalţi. Costume adevărate, făcute de casă, albul care nu mai era alb ca pe scenă sau la televizor, unii cu zorzoane mai jerpelite, cu opinci târşuite şi roase. Aveau lăutarii lor, de fapt asta este mult spus, uneori era doar o vioară. Jucau, se odihneau, jucau iar, şi tot aşa ziua întreagă. Lumea le arunca bani. De fiecare dată stăteam şi mă uitam pierzând noţiunea timpului, mama mă lasă în pace.

A treia secţiune era chiar spre Colentinei, şi a dispărut odata cu modernizarea străzii. Acolo erau un fel de barăci joase şi lungi, unde profesau tot felul de meseriaşi: tinichigii, împletitori de coşuri şi rogojini, lăcătuşi, ciurari. Dacă vremea era bună, mulţi lucrau în faţă atelierului, unde de altfel erau expuse şi mărfurile. Chiar înspre stradă era – bineînţeles – o patiserie, cu mese înalte, rotunde, fără scaune, şi blatul de marmoră cu multe vinişoare maronii. Pateurile, formidabile.

Hala mi se părea imensă. Ajungeam înăuntru mai ales iarna însoţindu-l pe tata, principala cumpărătura fiind fructe sau brânză. Erau mere Jonathan, frumos aranjate în trunchiuri de piramidă, la nişte preţuri exorbitante: 10-12 lei kilogramul. Nu ştiu câţi dintre copii de azi au avut vreodată ocazia să muşte dintr-un măr Jonathan. Acum vreo patru ani eram în piaţă la Crângaşi, tot aşa, mă uităm după fructe. Pe multe tarabe erau mormane de mere, toate etichetate cu numele celebrului soi. Ei bine, nu aduceau nici pe departe cu aceste mere parfumate şi dulci, am şi avut o discuţie contradictorie cu câţiva ţărani (?) – sunt convins că ştiau prea bine că înşelau lumea, dar asta-i comerţul liber în România, unde legi stricte privid “deceiving advertising” nu există, neam.

Doar o notă scurtă, de la Obor înainte pe Colentinei, imediat după podul peste râu în dreapta, era “Zahanaua Colentina” – excelentă cârciumă, îngropată în verdeaţă, unde am ajuns de cateva ori dus de tata, să ne delectam cu maţe de miel, măduvioare, momiţe, creier, fudulii, şi toate celelalte organe făcute la meserie pe grătar, de nu cred ca mai exista un loc asemanator în Bucureşti, şi nici acum nu se află.

Tot la Obor se mai făcea Târgul Moşilor – adică pentru puştani ca mine, hoţi de buzunare, şi jucatorii de “uite popa, nu e popa”, raiul pe pământ. Despre el, poate într-un episod viitor.

articolul foloseşte fotografii de Dan Vartanian şi imagini aeriene şi stradale Google. De asemenea, au fost luate imagini de pe site-urile Idei Urbane şi Oraşul lui Bucur.

46 comments to Calea Moşilor: de la bulevardul Republicii la Obor

  • un muc

    amin, brother!
    un post de nota 10, reproduce foarte bine atmosfera din acea perioada. articolul asta chiar merita like si share 🙂

  • Ando

    Senzaţional articolul! o bogăţie de amintiri:berea Caramel, balena Goliath, păpuşa Iliuţă-Pronosport şi multe altele.
    Chiar dacă eram în alt cartier, mi-a reamintit de multe
    secvenţe din copilărie.

    Jos pălăria!

  • hm

    o incantare.
    si e cu “va urma”

  • Anastasiu

    SPLENDID !

  • pfiuuu! toată ziua m-am gândit că o să ajung seara şi o să citesc articolul anunţat şi aşteptat… iar acum, am terminat prima lectură, iute-iute, ca să cuprind tot şi încă nu-mi vine să cred ce bogăţie de infromaţii, ce avalanşă de amintiri, de parfum vechi, de senzaţii pierdute în noianul trăirilor de tot felul… mă duc să mai iau o dată, pe îndelete textul, să studiez fiecare poză şi să mă transpun…
    Mulţumim!!!

    PS. Când mă gândesc câte zeci de romane mi-au trecut prin mâini şi le-am citit cu lăcomie şi bucurie, pentru că aveau ici-colo, câteva rânduri în care descriau, de multe ori cu zgârcenie, alteori accidental, atmosfera şi locurile astea, atât de bine desluşite aici.

  • Concretramirez

    O incantare! Acest articol face casa extrem de buna cu calitatea acestui site.

  • Andrei

    “Împotriva oricăror voci emiţând idei – iertat să fiu, dar spun adevărul – preconcepute ori rău voitoare, Calea Moşilor trebuia demolată.”
    Superb articol, insa e de remarcat capacitatea autorului de a separa imobilele cu arhitectura de calitate( http://old.wikimapia.org/#lat=44.4475099&lon=26.1227099&z=19&l=29&m=s&v=9 ) de imobilele vechi de umplutura ( http://wikimapia.org/#lang=ro&lat=44.447241&lon=26.124571&z=19&m=b ) (analoagele caminelor de nefamilisti comuniste), fata de “telectualitaea” de 20-30 de ani, ce ia la gramada orice imobil construit inainte de 1945, plangandu-le demolarea lor, pe blogurili sale, cu o ura anticomunista “proletara”. Presupun ca diferenta e in inteleciune, ce vine cu varsta.

  • hm

    Nu mulţi oameni pot ne arate cu atîta generozitate viaţa lor.
    Sînt foarte bucuros că publicăm articolele astea.
    Am visat mult la momentul în care vom avea norocul să primim încrederea voastră, şi să vă publicăm amintirile. Este grozav că se întîmplă şi reînnoiesc invitaţia adresată tuturor: SCRIEŢI!

  • Cretin Total

    Multumim mult pentru relatarea bine documentata si sprijinita de imagini!
    Desicu ca parcurgeam Calea Mosilor, cea de dinainte de 1980, dar am o amintire destul de vaga, si practic de loc imagini de atunci!
    Blocul de la intersectia cu Traian, pe atunci “cel mai inalt de pe Mosilor” il tin minte bine, acolo avea statie autobuzul 133 sau troleibuzul cu care mergea spre Piata Romana sau mai departe, la Gara … Articolul mi-a adus reamintit (vag!) si de “expozitia cu balena” – eram foarte mic, fara acest articol, amintirea ramanea ingropata, ca parintii s-au dus si mai e nimeni care sa poata povesti despre anii 1960. Ar fi fost super sa avem si o fotorgafie cu U-650 parcat in fata cinematografului, acum nu doar vechea Cale, ci si salile de cinema si tractoarele romanesti sunt de domeniul istoriei!

  • cristi braca

    Minunat. Evocare de suflet, document, stil. Chapeau!
    Citeva mici contributii:
    Fintina arteziana de la Izvorul Rece era,desi nu bag mina-n foc, opera cuplului Octav Doicescu – Mac Constantinescu, autorii fintinii Zodiac, de la intrarea in Parcul Carol.
    Gabriel Iordachescu a contribuit substantial la mutarea bisericii Olari (Schitul Maicilor, Mihai Voda, Cuibul cu Barza, Sf. Ilie Rahova s.a.)dar initiativa salvarii apartine Comisiei Monumentelor Istorice. Care fiind presata sa avizeze proiectul de sistematizare a Caii Mosilor ce prevedea demolarea bisericii n-a voit sa-si incalce statutul, nici sa-si incarce constiinta si a propus, oarecum la plezneala, mutarea monumentului. Iordachescu, director tehnic la Institutul Proiect Bucuresti, unde se facuse proiectul, a sesizat oportunitatea unei lucrari de prestigiu si s-a incumetat sa proiecteze si sa coordoneze translatarea. O performanta inginereasca si organizatorica merituoasa. Ulterior a redactat si un doctorat cu mutarile efectuate.
    La Foisorul de Foc a fost, prin anii saizeci-saptezeci, capatul autobuzului 37, cu care mergeam la Sala Radio, unde o data pe luna se tineau Serile de Poezie.
    c.b.

  • Dan

    Locuiesc in blocul vechi de pe coltul cu Popa Petre (unde era Tutungeria si Ceasornicaria). Una dintre putinele cladiri ramase in picioare.

  • zeatiz

    Frate ma-I lovit in suflet sant nascut-crescut langa casa de cultura in blocul care avea la parter laboratorul de cofetarie “VERDUN” am sorbit fiecare imagine si cuvant, am trait tot ce spui tu si cei de mai sus care stiu cate ceva, acolo unde se vede macelaria este pe partea opusa cinema Mosilor si mai spre cofetaria de care vorbeai era o Tutungerie de unde am luat primele tigari, pe str.Vaselor colt cu Mosilor mai exista un bloc vechi pe partea stanga in care locuia un compozitor sau musician cunoscut, cunosc toate cladirile, pietrele, bordurile,curtile,gradinile din spatele caselor aratate…chiar si podurile lor pe care le exploram si in care am gasit de multe ori colectii de carti…doxuri,femei celebre..chiar si arme si un schelet…nu prea am scapat nimic pe acolo si de jur imprejur..sant nucuros ca in spateke blocului in care am locuit la nr.290 mai exista un arbore plantat de mine cnd aveam 8 ani langa un tranformator electric, acoloera curtea imensa a blocului respective pana in str.Ion maiorescu avea gradina cu arteziana, caisi, duzi,visini,etc…….casa de cultura era fostul cinematograf “Splendid” dinainte de razboi, avea o biblioteca si o bibliotecara care stia sa ne faca sa citim si joi si sambata era dans canta orchestra clrinetistului Cishchirone un discipol a lui Sergiu Malagamba, off…cate sant de spus si de povestit…pe cine intereseaza….?

  • hm

    Pe noi, întotdeauna!

  • zeatiz

    Aaaa…ceva interesant, toti prietenii,vecinii, colegii,etc. era Vasile, Puiu, dar si foarte multi Krikorian,Weiss,Wolf, Silvia Marcovici{violonista} locuia langa Eminescu, si altii….multi machedoni, tigani, oameni dintr-o bucata, buni, unii foarte cultzi, altzii mai putzin……nu existau probleme lumea era alta, mai buna, mai toleranta nu se faceau diferentze, viata era grea dar stiam sa o traim si sa ne bucuram de ea

  • Alex

    Va multumesc,apreciez si promptitudinea si amabilitatea ! Poate avem noroc cu vreun “chefliu” care si-a facut “veacul” pe la Odobesti…cu un aparat de fotografiat ?!

  • anghelache

    La numarul 163 de pe Calea Mosilor am locuit eu.Pe poarta metalica intram si ieseam de cate ori ma duceam sau veneam de la scoala Silvestru.

  • Gabriela

    Inseamna ca ne-am intilnit in Parcul Izvorul Rece. Am plins cind n-am mai vazut fintina. Nu locuiesc departe, dar lacrimile curgeau pe obraji. Stiam fiecare pietricica din parc, fiecare banca si floare. Intr-o noapte de Revelion am mers cu fratele meu, cu verii (mult mai mare decit mine) pina in parc, ne-am batut cu zapada din fintina, si m-am intors acasa rosie, rosie in obraji, spre deliciul tuturor musafirilor.
    Patiseria aceea umplea de la Mosilor cu miros toata intersectia. La fel simteam si la Piata Traian, unde se faceau cele mai bune gogosi. Linia tramvaiului ajungea pina aproapre de trotuar, acolo unde era un CEC, pe colt, vis a vis de farmacia 22.
    Vis a vis de Miorita era un ferometal, iar linga, pe aceeasi parte cu Miorita era un magazin numai de ciorapi si o vinzatoare pistruiata, apoi o parfumerie si un foto. Drag imi este Bucurestiul.

  • dimitriu

    Admirabil text, de citit si de recitit. Felicitari, pentru consistenta, pentru sentiment, pentru tenacitate. Vlad Musatescu a locuit chiar pe Calea Mosilor, peste drum de cinematograful Miorita, la numarul 172, intr-o casa tip Carol I, cu o curte dinainte, ascunsa de un gard din zid. La poarta strajuiau doi arbori uriasi. Era una din cladirile ce ar fi meritat sa fie pastrate, alaturi de casa parohiala a Bisericii Olari si de intrarea de o mare poezie din Mosilor in strada Olari, strajuita de biserica aflata in mijlocul strazii, intr-o gradinita cu gard scund, cum e la biserica Sfintilor, si plina de verdeata.

  • Gabriela

    Imi amintesc cu drag de Biserica Olari – in mijlocul drumului, tramvaiul o ocolea. Casele de pe acel rong erau de o frumusete aparte, iar mina Maicii Domnului se revarsa peste garduri. Pacat.
    Aseara am reconstituit din amintiri si o veche harta cartierul Uranus – Cazarmii. Am gasit o strada frumoasa, cu blocuri vechi (interbelice) acoperite de iedera. Astazi zac toate sub Casa Poporului…

  • Alex

    …in continuare: pe Str. Energiei, in spatatele actualului magazin “Nike”, de la intersectia cu Traian..a mai ramas o bucatica de “Mosilor” cu farmecul epocii ! Undeva in acelor case Nichita “compunea”, pictorul DS, aducea “materia prima” iar boema locala se strangea la “serate” frumoase ! Ce a mai ramas din aceste minunate stradute se mai regaseste in spatele fostului/actualuilui “Nufarul” …aflat pe Calea Mosilor..de unde incepe Aleea Margareta si iese aproximativ in D. Onciul ? Probabil ca intr-un final toti mergeau la o ciorba de burta…la Restaurantul Odobesti !!#
    Fara nicio nota politica: vrem nu vrem..trebuie cred sa acceptam ca acea “Cale” trebuia demolata ! Amintirile/nostalgia/melancolia inseamna ceva…mizeria/sobalanimea/t.gania..inseamna cu totul altceva !!

  • Alex

    SPATELE ! Scuze…

  • Alex

    @cristi braca: ing. Iordachescu merita (zic eu) tot respectul nostru ! Capatul liniei 37, devenita ulterior 137 s-a aflat la Foisor pana mai tarziu in…1982/1983..daca imi aduc bine aminte, mergeam cu autobuzul respectiv pana in Drumul Taberei !

  • Alex

    @Zeatiz: vrem nu vrem, pe Mosilor (inainte de demolare) au fost intotdeauna doua cinematografe – unul aflat la intersectia cu Str. Arges, ex-pizzerie, actualmente farmacie…si al doilea aflat aproximativ pe coltul cu Fainari..cam pe locul actualuilui Bancpost ? Unde mai pui ca vis-a-vis de Cinema Mosilor/Str. Arges…putin spre Vaselor se afla Casa de Cultura Sector 3 ?

  • Alex

    @cretin total:..blocul cu pricina exista si astazi !

  • dimitriu

    Parculetul era peste drum de Popa Petre, la intrarea in aleea si strada General Ipatescu

  • dimitriu

    fotografia mai veche de la coltul cu Traian este, de fapt, o fotografie de la capatul dinspre Obor al Caii Mosilor. In spate, se vad turlele bisericii Sfantul Ioan Mosi. Fantana amplasata pe locul statuii lui Pake Protopopescu, in rondul numit astazi, impropriu, Izvorul Rece, era lucrarea plasticienei Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu si a Claudiei Millian

  • Leo

    Superb,am trait putin amintirile copilariei.O memorie excelenta…Jos palaria Mon cher!

  • Gabriela

    Unde este acum fintina din parcul Izvorul Rece? Cine a luat-o? Stie cineva ceva de ea?

  • Juan Carlos

    I was born in Bucharest in 1969 and lived there until 1973 when I moved with my mom to Italy.

    She told me we lived in Bulevardul Republic, 44.

    Seems like it changed name being Carol I the new. When did it change?

    Thanks.

    Juan Carlos

    • hm

      „Carol” I was the old name of the street, the communist regime changed it to „Republicii” after the War.

      The street was named again „Carol I” in the early 1990’s

  • Anonymous

    Great, thanks! 🙂

    JC

  • Nicolae

    Foarte interesant ! O observaţie (corectură) : poza mai veche presupusă a reprezenta intersecţia Moşilor-Eminescu reprezintă de fapt o clădire din apropierea Oborului, a interseciei cu Ştefan cel Mare-Mihai Bravul (biserica din arierplan e biserica Sfântul Ioan-Moşi)

  • Mihaela A

    Ma poate ajuta cineva cu mai multe detalii despre blocul “Mariucai”? Am informatii contradictorii cum ca ar fi construit in 1900 sau 1939..

  • Mihaela

    Ma poate ajuta cineva cu mai multe detalii despre blocul “Mariucai”? Am informatii contradictorii cum ca ar fi construit in 1900 sau 1939..

  • Anonymous

    Cinematograful de pe stinga, cum cobori de la Calea Victoriei spre Cismigiu, la care face aluzie autorul, se numea Victoria. Era singurul pe acea parte, in timp de vis a vis erau vreo 6

  • Marin

    “Cred că fotografia arată partea de stradă opusă cinematografului Moşilor, câţiva paşi după colţul cu cofetăria. Mă poate corecta cineva?”

    M-a emotionat acesta calatorie in timp, aveti dreptate – acolo e. De la tutungerie imi cumparam timbre daca aveam bani. Cred ca unele aveau si un fel de vouchere. Mama imi dadea 5 lei si mergeam la Cinema Mosilor. Cumparam bilet de 2.50 lei, nu stiu de ce, abia cind am fost student am inceput sa iau bilete de 1.50 lei. Cu restul imi luam o inghetata de la cofetaria de pe aceeasi parte a strazii, la coltul cu M Eminescu. Nu apare in poza, era undeva in dreapta, in continuarea magazinelor.

  • Marin

    “Intersecţia cu Ştefan cel Mare. În planul îndepărtat se vede Hala Obor. Nu înţeleg de ce fotograful nu a facut poza înainte sau după trecrea microbuzului.”

    Gogosile calde cu zahar – o placere de neinchipuit, mai ales iarna.
    Era o gogoserie asemanatoare si in statia de tramvai de la Hristo Botev, pe aceeasi parte a strazii.

  • Marin

    Probabil din lipsa de imaginatie, comunistii dadusera nume de orase mineresti circiumilor din zona – Petrila, Hunedoara (era cumva cel de linga Cinema Mosilor?), etc.
    Poate gresesc, cred ca era si una denumita Bacau.
    Singura cladire de circiuma care a mai ramas in picioare e pe Str Fainari, aproape de intersectia cu Precupetii Vechi.

    Pe o strada paralela cu C Mosilor, intre Fainari si Intersectia de la Obor era o alta circiuma, vis-a-vis de curtea Bisericii Sfântul Ioan. Pe aceeasi strada era si o scoala de arte plastice la care am dost 2 ani in timp ce eram elev la Scoala 26.
    Nu mai tin minte cum se numea strada sau circiuma. Totul a fost demolat dupa cutremur. Nu mai exista acum decit casa de la coltul cu Fainari. Chiar si in curtea bisericii s-au construit blocuri.

  • Claudia S

    Am urmarit cu mare emotie aceasta reconstituire a Caii Mosilor.
    Am petrecut cativa ani in Bucuresti intr-o ignoranta quasitotala, era poate si lipsa de informatie.
    Cert este ca acum incerc sa reconstituiesc povestea acelor locuri (tot ceea ce s-a demolat) si datorita unor forumuri ca acestea este o mare bucurie sa vad cu ochii mintii ceea ce n-am putut sa vad altfel.
    Multumesc pentru diversele explicatii.

    As avea o intrebare : stie cineva la ce numar locuia Radu GYR (stiu ca locuia pe Calea Mosilor, ca erau vecini cu familia Vulpescu Ileana si Romulus, dar nu stiu la ce numar)

  • hm

    Din păcate Alexandru Dinu ne-a părăsit la scurt timp după publicarea acestor amintiri, mai avea multe de spus…
    N-am reușit să găsesc vreo referință la aceste adrese.

  • Claudia S

    O, Doamne, nu stiam. Ce pacat!
    Multumesc pentru raspuns, poate cine stie…cineva in timp o sa aduca lamuriri.

  • Mihaela

    Cât am plâns la Cinema Moșilor când am văzut,de trei sau patru ori,Omul amfibie…
    Ce frișcă buna era la Verdun….
    La Casa de cultura mergeam duminică da nu se citească povesti…

  • Teo

    Am stat pe Calea Mosilor la numarul 207, in blocul cu doua etaje, langa terenul viran unde se organizau, la un moment dat, antrenamentele de aruncat cu lanseta, pe care le urmaream de la fereastra. La parter, inspre drum, blocul meu avea un magazin de paine iar vis-a-vis era filiala vanatorilor si pescarilor cu splendidele acvarii in vitrina. Acum am 67 de ani, stau pe strada Rovine (fosta Sfantul Ioan Mosi), si cand fac ture pe Calea Mosilor pana la cinema Miorita (pardon, actualul cinema Europa), niciodata nu ma pot abtine sa imi imaginez, cand trec de intersectia cu strada Eminescu, cum arata minunata zona a copilariei si a tineretii mele

  • Anonymous

    Își amintește cineva de o afacere care vindea sobe la calea moșilor 319? Numele era Cosmos. A fost operat de bunicii mei Iancu și Feiga Border. Vă mulțumim pentru orice informații sau fotografii.
    Adrian Hochstadt

  • Dragos Balaceanu

    Are cineva vreo fotografie a blocului de pe Calea Mosilor nr.246?
    Multumesc

Leave a Reply to Leo Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>