despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Şcolile – partea întîi

scris de Alexandru Dinu

Cei din generaţia mea au avut marele noroc de a merge la şcoală în anii 1960, indiferent la ce nivel, într-o perioadă total diferită celei ce marcase drastic negativ viaţa unei anumite categorii de elevi şi studenţi cu doar zece ani mai-nainte. Dezastrul ce apoi a urmat Tezelor din Iulie 1971 a prins pe cei de o seamă cu mine în poate cea mai critică perioadă a vieţii, adolescenţa şi liceul. Nu este locul potrivit de a discuta poziţia României faţa de Kremlin şi în general statutul ei de ţară comunistă printre celelalte state din estul Europei, dar nu pot a nu spune că toate comentariile negative asupra gestul de un curaj absolut ce a însemnat “declaraţia de independenţă” din 1964 sunt ori intenţionat maliţioase, ori dovedesc o neînţelegere totală a politicii lui Dej, Maurer, şi a altor câţiva din jurul lor care au reuşit să pună interesele României deasupra intereselor partidului, adică reversul raportului instaurat de Ceauşescu în 1971.

Pot spune că “şcoala” a început cu mult înaintea clasei întâia. Datorită deschiderii către vest, s-a produs şi o radicală schimbare de direcţie privind şi cultura. Capitalismul vestic, decadent şi intrat în putrefacţie, cam defila prin Bucureşti.

în dreapta se vede Pavilionul "H" unde a fost organizată expoziţia automobilistică SUA

În sala din parcul Herăstrău mă dusese tata să vedem o expoziţie de maşini deschisă de SUA, maşini străine umpleau toate parcările hotelurilor, la piscina de la Lido unde uneori intrăm nu să facem baie, ci doar pentru o bere sau îngheţată, după vârsta fiecaruia, auzeai mai mult vorbindu-se “străineşte”, în restaurant se cântau în original toate şlagărele internaţionale la modă, din vestul Europei şi SUA veneau artişti care nu au pus piciorul în alte ţări comuniste, că Josephine Baker, Mireille Mathieu, Connie Francis, Sarita Montiel, Yves Montand, Domenico Modugno, Benny Goodman, Woody Herman, dacă îmi aduc eu bine aminte parcă şi Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald – când a concertat Louis Armstrong la Sala Palatului ne-am dus cu gândul că poate apucăm nişte bilete de la bişniţari. Era pe seara, îmi amintesc o masă enormă de oameni care aveau aceleaşi speranţe că şi noi, cred că erau mai mulţi în jurul sălii decât încăpuseră înăuntru. Nu am reuşit să intrăm, am cumpărat discul înregistrat la Electrecord. La concertul lui Vico Torriani de la Teatrul de Vară “23 August” (unde tot pe jos ajungeam de pe Venerei) mama şi-a rupt un toc la pantof, a urmărit concertul mai mult cu lacrimi în ochi dedicate nu vedetei, ci tocului…

Teatrul de Vară "23 August"

În afară de Sala Palatului, se construise şi Sala de Concerte a Radiodifuziunii (Studioul 4), unde mergeam regulat la concerte, ca şi la sălile Teatrului Tănase de lângă Palatul Telefoanelor şi cea de pe Calea Victoriei la intersecţia cu Dacia.

Teatrul de Comedie, sala Victoria

Printr-un tur de forţă al norocului am apucat să-i văd pe scenă pe Mircea Crişan, duetul Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu, Trio Grigoriu, Vasile Tomazian, Sergiu Malagamba.

Mai există şi o grădină de vară “Boema” între Bibliotecă Centrală Universitară şi Muzeul Amman unde în lunile de vară ne duceam regulat. Grădina avea pe jos pietriş, scaunele erau dintr-o ramă metalică cu scândurele de lemm, totul vopsit în verde. Scena era mărginită de un fel de mantinelă că la hockey, acolo stăteam sprijinit tot spectacolul, mi-a spus mama că purtăm conversaţii cu artiştii, odată – asta mi-a amintesc şi eu, desigur – destăinuindu-i lui Luigi Ionescu că şi eu ştiu să cânt “Lalele”, drept care am fost invitat pe scenă şi m-am produs în duet cu renumitul cântăreţ, cei din orchestră şi din sala se tăvăleau de râs iar eu nu înţelegeam de ce.

Săgeata indică locaţia "Grădinii Boema" În spaţiul din faţa grădinii restaurantului Cina se organiza iarna Orăşelul Copiilor, mai apoi mutat la Obor

Exista o grădină de vară şi la sediul ALRUS (Asociaţia Romană Pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), pe Batiştei, chiar vis-a-vis de Ambasada SUA.

Clădirea fostului sediu ALRUS, vis-a-vis de Ambasada SUA - umor negru sau aroganţă politică?

Spaţiul gol era grădina de vară, scena fiind înspre clădire. Pe atunci Interul şi Teatrul Naţional nu existau, acolo era, mi s-a spus, un circ, eu ţin minte un restaurant cu grădină, şi la stradă, către Universitate, un magazin alimentar sau aprozar unde apa curgea pe vitrine în zig-zaguri continue şi regulate ce nici acum nu înţeleg cum se formau.

Piaţa Universităţii înainte de Intercontinental

De la ALRUS, de multe ori după spectacol ne opream uneori la grădina restaurantului Moldova pe la Grădina Icoanei, unde am reuşit să sparg tubul de neon ce lumina bufetul, ori la terasa restaurantului Trocadero, unde după 1989 parcă se făcuse un cazinou.

În acei ani Universitatea purta încă urmele bombardamentului la precizie milimetrică (!) făcut de US Airforce, parte din clădire fiind distrusă.

Universitatea aşa cum am moştenit-o de la US Airforce

Mai frecventam Casa de Cultura “Mihai Eminescu”, care de-a lungul anilor a jucat un rol însemnat în viaţa mea (Club “Z”, Curtea veche Nr. 43, Badulescu, Sfinx). Cam pe vremea când începusem să merg la grădiniţă, ai mei zor nevoie să mă dea la balet – oare de ce? Au găsit un club ce se numea “Constructorul”, foarte aproape de Venerei, pe str. Logofăt Luca Stroici. Pe drum trecem prin piaţeta rotundă de la intersecţia cu Maria Rosetti în dreptul bisericii Popa Petre (Popa Chiţu), unde există acel nemaipomenit de frumos stol de porumbei cărora mama totdeuna le aduna şi aducea pâinea ce rămânea de la masă. Rotondul acela era al doilea nemaipomenit loc de tropăit din Bucuresti, pe locul unu fiind clopotniţa bisericii Silvestru, mai bine zis sub ea în trecerea către Oltarului, mai ales în serile de August, târziu, când mama întârzia la taclale în acel parculet al grădiniţei de copii cu vreo prietenă, iar eu abia aşteptam să mă sperii de liliecii din clopotniţă, că filme neroade cu “Friday the 13th”, slavă Domnului, nu aveam. Rotondul cu porumbei era la doar câţiva paşi de cârciuma “Muscelul”, vară mesele puse direct pe trotuar şi într-un mic gâng în spatele clădirii. Acolo îşi făcea veacul un individ cu o căciulă mare de oaie în cap indiferent de vreme, apărând mai mereu în braţe cu un borcan cu mieji de nucă, proaspeţi sau uscaţi, după calendar, şi tot aşa pe la sfârşitul iernii cu un miel cu fundă roşie “uite mielul cu noroace, dai un leu da’ ştii că face”, imposibil să nu fi făcut 30-40 de lei pe seara, adică pe vremea aia echivalentul salariului unui muncitor în fabrică.

Săgeata roşie indică locul unde exista clubul "Constructorul"

Clubul era o clădire joasă, cred că doar parter, în fundul unei curţi mari, plină de pomi. Pe acel loc acum există o clădire nouă.

Sincronizare perfectă pe scenă clubului "Constructorul"...

Privind fotografia de mai sus, cred că acolo facem mai mult un fel de gimnastică, cert este că în curând am ajuns la Casa de Cultură “Mihai Eminescu”, clădire în care acum fiinţează “Teatrul Metropolis”.

Săgeata albă indică clădirea anexă ce cred că a găzduit clubul de balet şi mai apoi discoteca "Z"

Clubul de balet fiinţa într-o încăpere mare ce prin anii 1970 a devenit discoteca Cubului “Z”. Cred că în fotografie este cea arătată de săgeată albă, petru că nu ced că a fost lărgită clădirea clubului încorporând vechea anexă. Mai degrabă aripa şcolii a fost extinsă, eliminând mica curte interioară separată de curtea şcolii, ce există atunci. Oricum, acolo se făcea treabă, profesoară era o rusoaică, doama Mura, fostă balerină de performanţă în URSS dar care începuse să adune kilograme, se măritase cu un roman ce cred că petrecuse câţiva ani la Moscova (comentariile sunt de prisos), prin anii 1950 era modă nevestelor aduse de la “poporul vecin, prieten şi eliberator”, ei locuiau în blocul vis-a-vis de Ministerul Agriculturii, mergeam (adică eu şi o fată, Nicoleta, nu ceilalţi copii) acolo adesea pentru repetiţii suplimentare în apartamentul lor, individul era mare pescar şi mi-au rămas în minte multele undiţe pe care le avea. Corepetitoare la pian era o doamnă Baranga (coincidentă de nume?), făceam repetiţii şi la ea acasă, parcă prin zona străzii Dimitrie Racoviţă, de cealaltă parte a intersecţiei cu Moşilor şi Republicii dinspre Mântuleasa, ţin minte o casă impresionantă şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

Pe scena Casei de Cultura "Mihai Eminescu" cu doama Mura

La “M. Eminescu” mama se împrietenise cu o doamnă din Coreea de Nord sau Vietnam, nu-mi amintesc bine, ce-şi aducea fetiţa acolo. Soţul respectivei era corp diplomatic în România. Li se repartizase un apartament frumos într-un bloc din rotondul bisericii Popa Petre (Popa Chiţu) în care aveam loc să mă plimb cu o bicicletă micuţă, pentru că practic nu existau mobile – în afară de saltelele tradiţionale. Mergeam la ei adesea, mama o învăţa să facă mămăligă, cuvânt pe care acea doamnă nu îl putea pronunţa, aşa că mama a găsit un înlocuitor onomatopeic, “pâl-pâl”, sugerând procesul de fierbere. La ieşirea de la repetiţii, o luam spre Viitorului intrând negreşit la cofetăria de pe colţ, unde mama îmi cumpăra o ciocolată cu rom de 1.50 lei. Culmea, în varianta uşor redesenata a ambalajului, se găseşte şi acum. Aş fi vrut eu una cu cremă de coniac de 8 lei, dar se întâmpla foarte rar…

Intersecţia Eminescu cu Viitorului, cofetăria parţial acoperită de tramvai

La “Eminescu” devenind “de-ai casei”, eram prezenţi la toate concertele, pe scena clubului evoluând în acei ani de debut Dan Spataru, Aurelian Andreescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru. Mergeam uneori cu ai mei, alteori cu mama şi o vecina, tanti Ica, soţia lui nenea Nini, profesor de sport, cel care avea să mă convertească iremediabil la cultul clubului Rapid Bucureşti, cu toate că Giuleştiul era atât de departe, şi nu am fost niciodată în viaţa mea pe stadion. Pentru foarte puţină vreme, poate doar o lună sau două în vară respectivă, un alt puştan din Intr. Topliceni, mai mare cu 3-4 ani, Moni Deni, al unei familii evreieşti, mă convinsese să ţin cu Progresul. Ei plecând în Israel foarte curând, în educaţia mea sportivă rămăsese un gol umplut repede de Rapidul.

Culmea este că tata, tot rapidist, mă ducea regulat pe Dinamo care era destul de aproape, mergeam pe jos, unde vara erau tot felul de competiţii. La acest club am fost selecţionat să joc fotbal la “echipa de gâgâlici” pe la sfârşitul clasei întâia, s-a jucat un meci pe stadionul mare, cam 50 de puştani şi o singură grămadă, adică acolo unde era mingea! Mai târziu am început la ciclism, tot la Dinamo.

Pătruns de microbul motocicletei, tata (pentru o vreme a avut un BMW cu ataş, rămas din război) mă ducea la dirt-track, dar eu îl trăgeam pe velodrom, m-a fascinat de puştan. Ciclismul a rămas sportul meu preferat, urmat de rugby şi handbal, culmea este că fotbalul, deşi am mai jucat şi la “Centrul 23 August Steaua”, ocupă un loc mai modest. Am apucat să-i văd pe Moiceanu şi Ziegler, şi îmi amintesc de un anume Voloşin ce mergea bine pe pistă.

Ieşind de la Dinamo, era aproape o regulă să oprim la “Braseria Circului”, unde limonada servită cu pai era, bineînţeles, infinit mai gustoasă decât cea fără pai de la cofetărie… Poate să pară ciudat generaţiilor de puştani de azi, dar în acei ani “paie” nu se seveau la băuturi decât la localuri cu profil de braserie sau la cele luxoase.

“Braseria Circului” se afla cam în dreptul săgeţii albe, păcat că o acoperă autobuzul

Curse cicliste se mai ţineau la şosea, în faţa Casei Scânteii, Arcul de Triumf, iar pe groapa Pantelimon curse ciclo-cross. Pentru cititorii mai tineri, pe atunci “mountain bikes” încă nu se inventaseră, aşa că erau folosite cursiere de sosea, echipate cu cauciucuri ca pentru biciclete “Carpaţi” şi “Elegant”, pe care concurenţii le luau în cârcă la o căţărare mai abruptă – adică erau al naibii de buni tipii.

Pentru cei mai tineri, aceasta este o bicicletă "Carpaţi"

Observaţi frâna pe roată din faţă, care consta dintr-o bucată de cauciuc aplicată direct pe anvelopă prin acţiunea de pârghie printr-o gaură în aripă, acţionată de o vergea de metal ataşată de ghidon. Foarte rezistente şi foarte bine gândit raportul numărului de dinţi dintre foaie şi unicul pinion, rezultând într-un angrenaj şi destul de rapid dar şi destul de comod.

De multe ori mergeam până la Pustnicul, unde pe porţiunea dreaptă înspre lac se ţineau concursuri de motociclete cu ataş – în Bucureşti se ţineau la şosea – extrem de spectaculoase, dar care sport a fost uitat cu desăvârşire în deceniile următoare.

Curse de motociclete cu ataş la Arcul de Triumf. Nu ştiu ce an este fotografia, s-ar putea prin anii 1950, dar la fel de bine înainte de război. Cred totuşi că se poate distinge o stemă pe drapelul de pe stâlp

În anii 1950 şi începutul anilor 1960, competiţiile de moto-cross se ţineau pe groapa Cocioc, unde mergeam cu tata care mă ţinea pe umeri de teamă să nu mă pierd prin mulţimea extrem de numeroasă – parcă îmi aduc aminte că se şi vindeau-cumpărau motociclete – competiţie care după începerea lucrărilor de amenajare a terenului în vederea construirii Sălii Polivalente, au fost mutate tot pe groapa Pantelimon, aproape de clubul Metalul, cam pe unde este acum Parcul Florilor.

Cei trei ani petrecuţi la grădiniţa din colţul străzii Venerei nu au avut nimic de-a face cu perioada Şoimilor Patriei de mai târziu. Şorţuleţele ce le purtam acolo, cât şi uniformele şcolare nu au fost o inventive comunistă ci o perpetuare normală a unei tradiţii deja puternic înrădăcinată în sistemul educaţional românesc.

Din 1960, când am mers la grădiniţă, până când am început liceul, ideologia partidului a fost aproape inexistentă în viaţa mea, ea reducându-se la cele câteva cântece pioniereşti şi patriotice pe care le învăţam la cor sau în tabără.

Cadouri pe care le confecţionasem noi, pentru mame, de 8 Martie

La grădiniţă aveam tot felul de serbări “normale”, adică cu dansuri, poezii, cântece, multe scenete – nimic cu tentă revoluţionară care să ne spele pe creier.

În fotografii sunt două serbări, prima prin 1960 (grupa mică), cealaltă prin 1963 (grupa mare) în incinta grădiniţei. Vedeţi vreun drapel, vreun portret al iubiţilor conducători? Nici eu nu-mi aduc aminte să fi avut aşa ceva pe acolo.

Şcoala a început destul de brusc, nu s-a conversat prea mult în familie pe tema asta. Nu am să înţeleg niciodată de ce ai mei nu m-au dat la Şcoala 23 de peste drum, şi m-au trimis tocmai la o şcoală al cărei număr nu îmi mai amintesc, lângă Liceul Cantemir. Într-o dimineaţă mama m-a îmbrăcat cu camaşa pepită, mi-a pus ghiozdanul în mâna, şi am plecat amândoi către şcoală.

Clasa întâi, şcoală generală. Lângă Liceul Cantemir

Curtea era plină de copii pe care nu-i ştiam, mama a găsit grupul ce urma să fie clasa I-a B, la un moment dat directorul şcolii, domnul Negoiescu a început a trage de funia unui clopot mare agăţat în dreapta uşii, s-a făcut linişte, s-au spus câteva fraze de bun venit, şi am început să intrăm în clase. Am sărutat-o pe mama, şi asta a fost tot. Am făcut parte din ultima generaţie care a început un nou an şcolar în acea şcoală încă neatinsă de modernizare. Era un hol mare, pătrat, în mijlocul clădirii, unde ne petreceam recreaţiile pe vreme rea. Apoi patru săli de clasă în cele patru colţuri. Băncile erau dintr-o singură bucată, vopsite negru, şi atât de scrijelite încât eu, după ce am învăţat a scrie, cu greu am mai găsit un loc unde să-mi încrustez numele. Tablele erau mici, urcate pe trepiede ca cele de pictură. Clasa mea era în partea terminală din stânga clădirii, în imagine este ascunsă de un copac. Pe bănci erau stivuite frumos manualele şi o garoafă. Doamna Marinescu, învăţătoarea, să tot fi avut cincizeci şi de ani, de modă veche, încă îi am în minte chipul, a fost cea care mi-a pus creionul în mâna. Creionul – căci am fost şi dintre cei din urmă ce au început astfel. Aveam creioane lăcuite portocaliu, cu gumă la capăt, tata a ţinut morţiş că erau cele mai practice, deşi aveam şi o radieră moale, de un gri albicios, sugestia Lilianei, zicea că ştergea mai bine decât altele, cutia cu creioane colorate, ascuţitoarea. Apoi, după ce am învăţat de scris bastonaşele şi liniuţele, am trecut la peniţă. Era o adevărată competiţie între noi, cine are peniţe mai bune, se făceau schimburi, o peniţă de un model valora nu ştiu câte de alt model. Tocul de lemn lăcuit, cu flori colorate, penar de lemn la fel lăcuit frumos şi flori pe capac. O călimară cilindrică de plastic, cu fântână petru prevenirea răspândirii cernelii în caz de accident. Sugativă, pată de cerneală permanentă de pe degetele în care ţineam tocul. După o vreme câţiva colegi au început să apară cu rechizite care arătau că dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Penare de plastic cu un capac ce se deschidea longitudinal, alunecând înăuntrul “caroseriei”, tocuri tot de plastic, gume parfumate. Bineînţeles că mama nu a scăpat şi a trebuit să mergem să-mi refac baza tehnico-materială. De obicei, mai toate cele trebuincioase şcolii le cumpărăm de la o librărie situată la intersecţia Eminescu cu Vasile Lascăr:

Pe colţul demolat din dreapta se afla o librărie, iar vis-a-vis, unde este magazinul de mobilă, era o alimentară. Deşi traiectoria orbitei parcursă de Yuri Gagarin nu a trecut deasupra României, îmi amintesc o seara în care eram acolo pe trotuar într-un grup de cetăţeni, toţi cu ochii pe cer, încercând să detectăm o steluţă mişcătoare!

Eu eram oarecum capabil să citesc atunci când am început şcoala, dar nu pe litere, ci pe desene, adica învăţasem desenul cuvântului, că pe o hieroglifă egipteană. Le învăţasem mai întâi din cărţile cu cuvinte puţine şi desene multe, unde ursuleţul, răţuşca şi iepuraşul făceau tot felul de nebunii. Mai apoi tata începuse a-mi cumpăra de foarte devreme trei reviste, Arici Pogonici, Luminiţa, şi Cravata Roşie. Am găsit pe Internet coperta Luminiţa nr. 6 din 1960 pe care mi-o amintesc perfect. Deasemeni benzile desenate din Jules Verne, “Cinci săptămâni în balon”, citite de un văr mai mare. Ulterior, publicaţiile respective au pierdut imens din calitate datorită politizării lor, ajungând, că în multe alte cazuri, doar gunoi tipografic. O prietenă a mamei mi-a dăruit atunci în clasa întâi de ziua mea prima carte adevărată, Petre Ispirescu “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, iar la finele primului an de şcoală, Liliana mi-a dăruit primul volum de versuri, Radu Boureanu, “Vioara cosmică”, care pe lângă poeme de certă valoare, oferea publicului şi producţii de genul “la New York totul e frumos/nu sunt copaci şi nu sunt ciori/doar negrii în spânzurători/din Oregon până-n New Jersey/…un sânge galben de carate pulsează-n fiecare buiding/dar în city sunt blestemate culoare roşie, şi neagră”. Un vecin, domnul Ivolceanu mi-a dat un vraf uriaş din revistă “Ştiinţă şi Tehnică”, pentru mine acele poze erau formidabile, şi o colecţie de “Aventurile submarinului Dox”.

Două au fost evenimentele ce au marcat primii ani de şcoală: moartea Mariei Tanse, şi cea a lui Dej.

Maria Tanase locuia nu departe de noi, înspre liceul Mihai Viteazul, ceva mai jos, pe str. Popa Nan, într-o casă absolut superbă, îngropată în iederă, cum se pare că este şi acum.

Casa în care a locuit Măria Tanase. Săgeata roşie indică locul restaurantului "Parcul 8 Mai"

Am avut marele noroc să o văd odată pe scenă. Există pe YouTube un filmuleţ cu ea cântând, de unde am luat imaginea din colaj. Sunt convins că înregistrarea respectivă a fost făcută pe scena grădinii de vară a restaurantului din “Parcul 8 Mai”, cum se numea pe atunci, pentru că îmi aduc bine aminte că noi ne oprisem acolo după o zi de ştrand. Tata a ramas la masă, dar mama şi eu ne sculasem şi ne apropiasem de scenă, mă ţinea strns lângă ea şi mi-a şoptit ceva în genul “doamne cât îi plac florile, mereu cântă cu un buchet în braţe”. Imaginea acelei mici estrade mi s-a întipărit bine în minte, noi mergeam adeseori la ştrandul Tei apoi poposind la restaurant, şi de multe ori, de era liberă, mă suiam pe scenă, jucandu-mă. Eu şi mama eram undeva mai în stânga scenei aşa acum arăta în clipul YouTube, nu mă pot înşela. La funeralii, mama m-a dus să privim, ea plângea, toată lumea plângea, în afară de o masă imensă de oameni nu îmi aduc aminte mare lucru.

Ştrandul Tei, de fapt un complex de agreement şi recreere, era uşor accesibil cu tramvaiul “17” pe care îl luăm de pe Viitorului, în staţie era parcă o Poştă, şi care avea capătul chiar la parcul “8 Mai”. Parcul era într-adevăr o realizare frumoasă, erau mulţi salcâmi, lumea stătea jos pe iarbă, se construise şi o bibliotecă acolo în parc, după ce am învăţat să citesc am împrumutat de acolo “Arcaşul Verde” şi “Câinele Galben” – ei, da…

Marea atracţie pentru copii era toboganul ce mi se părea înalt până la cer, şi chiar era cred cel mai înalt din Bucureşti, din beton – pe vremea aia nevopsit în culorile naţionale, aşa cum apare în colaj. Am înţeles că acum nu mai există. Unghiul toboganului era destul de mare, şi când îmi dădeam drumul la vale pe jgheabul de beton simţeam că nu mai am aer în piept.

O altă atracţie formidabilă era trenuleţul care asigura accesul de la parc la ştrand, pe malul celălat al lacului, al cărui traseu am încercat să-l reproduc cu galben. După cum se vede în poza, era o locomotivă Diesel micuţă ce trăgea de-a lungul malului două vagoane deschise. Pentru mine, punctul culminant al călătoriei era trecerea peste stăvilarul ce despărţea Teiul înspre Plumbuita. Uneori tata mă ducea să mă uit la volbura apei – un spectacol maxim pentru orice copil.

Mai exista şi un bac (de fapt două) ce asigura accesul către ştrand, debarcaderul se pare că încă există, indicat de o săgeată albă. Într-o vară, eram la ţară în satul lui taică-meu, a avut loc o tragedie cumplită, unul dintre bacuri s-a rupt în două din cauza numărul mare de personae de pe punte, mult peste capacitatea normală, majoritatea înecandu-se. Ai mei nu s-au urcat pentru că nu au mai avut loc – au privit de pe mal acea dramă înfricoşătoare.

Cred că singură tentă politică în acea sala de clasa a şcolii unde am făcut primele două clase erau cele 5-6 portrete ale liderilor polititci, de pe un perete. Erau Dej, Maurer, Moghioroş, Bodnăraş, Stoica, şi nu mai ştiu cine – mare deosebire în comparaţie cu unicul şi neasemuitul ce i-a înlocuit.

Moartea lui Dej a fost că un fel de vârtej uriaş. Nu prea înţelegem eu ce şi cum, şi nici prea că îmi păsa, şi mă comportam că atare – scena a fost după cum urmează: eram la WC (turceşti), vroiam pipi dar nu-mi agăţasem paltonul în stele (!), şi cântam în gura mare un şlagăr la modă “Tu eşti fotogenică” din filmul “Dragoste la zero grade” pe care îl văzusem, bineînţeles, la Mioriţa. Alături, în dreapta mea, era domnul director Negoiescu (un om admirabil, de altfel), care că a fost cât pe ce să facă infarct. Şi-a dus degetul la buze “şşşt, a murit tovarăşul Dej, nu e voie”. Îmi amintesc zilele următoare în care nu se putea asculta nimic la radio în afară de o muzică ce mie nu-mi zicea nimic, noroc că Liliana avea o mulţime de discuri, Peter Holm, The Kinks, Cliff Richard, Elvis, maică-să ne tot zicea să dăm pick-upul mai încet, dar altfel ne lasă în pace. Ultimul drum al şefului l-am urmărit la televizor, undeva în Pantelimon unde locuia o verişoară, de fapt era chiar în spatele unei bălţi în jurul căreia se amenajase un fel de mic parc, ce-i zicea “la Sticlărie”, aflâdu-se aproape gard în gard cu o fabrică de sticlă peste drum de uzina “Maşini Unelte”. Ne-am dus acolo toţi trei, verişoară-mea şi bărbatu-său pregătiseră masă, se celebra sau se regreta nu am idee, dar cred că era totuşi o reală părere de rău în sufletul a foarte multora – erau mulţi oameni de rând plângând în tramvai ori mergând pe trotuar. Soţul respectivei lucra la uzina “23 August”, la un moment dat au început să şuiere sirenele, netrase de Vasile Roaită de această dată (era dezonorat individul), respectivul soţ ne-a adus la cunoştinţă că “asta-i de la noi”, apoi s-a continuat cu mâncarea şi băutura până târziu, eu am adormit şi nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Dar ţin minte o remarcă a tatii câteva zile după, la Odobeşti, în conversaţie cu încă doi prieteni, eu aveam în faţa pe masă o grămadă de alune şi un suc (nu “citro”, ci un lichid gălbui-verzui uşor acidulat, dulce şi fără identitate, un leu sticla), pentru oarece motiv îmi ridicasem ochii către el, “s-ar putea că abia acum să înceapă iadul“.

Clasa a doua nu am terminat-o în acea şcoală. Ne-au mutat la una pe Popa Petre, unde conform traseelor practice prin grădini ajungeam imediat ieşind din casa noastră, intrând alături la domnul Dona, ocolindu-i casa şi apoi sărind gardul în grădina ce marginea şcoala.

Aveam o sala de curs foarte mică, undeva în pod, înghesuită că vai de lume, podeaua de duşumea era în pantă, drept care se amenajaseră nişte trepte pe care erau aşezate băncile. Prea multe amănunte nu reţin, am petrecut acolo trimestrul trei al clasei secunde, şi câteva zile din clasa a III-a. Într-o zi m-am trezit că vine mama să mă ia de la şcoală, un lucru ce încă nu se mai întâmplase. Mi-a spus că ne-am mutat şi că o să merg la o altă şcoală. Prietenul meu nedespărţit şi coleg de clasă Lucian ne-a condus până spre Venerei (el stătea gard în gard cu Liceul Cantemir, marea noastră pasiune fiind legarea cu o sfoară a tuturor cutiilor goale de conserve ce le găseam prin tomberoane şi făcând câteva ture de omagiu prin curtea liceului, târându-le după noi pe asfalt şi producând un zgomot cutremurător, apoi sărind gardul în curtea lui înainte că administratorul să se ia după noi – ne-a reuşit de fiecare dată), am schimbat câteva peniţe că amintire, şi am luat-o către Balta Albă. Multă vreme nu mi-am pus întrebarea ce l-a determinat pe tata să plece din Venerei. Abia după terminarea liceului, stând amândoi la un pahar de bere, mi-a relatat ce se întâmplase, şi i-am dat dreptate deplină.

va urma

10 comments to Şcolile – partea întîi

  • Ando

    …expoziţia “Transporturile în SUA” la pavilionul H!!! ce-am mai miorlăit că nu am prins revista care se dădea la intrare…era tradusă în română.Noroc că un vecin a prins-o şi cred că, cel puţin un an de zile după, o tot luam de la el şi mă delectam cu pozele…

  • hm

    eu aveam o cărţulie acasă, “Aspecte din agricultura SUA” – mamă, ce mă mai uitam la pozele cu tractoare şi camioane!

  • Dragos B

    Nostalgicilor!

  • Ando

    @Dragos B: asta e…bătrâneţea îşi spune cuvântul 🙂

  • WOW!! Super articol, super amintiri.
    Continuarea o astept ca pe o prajitura buna 🙂

  • În mod curios, indiferent de faptul că “la butoane” s-au aflat monarhiştii, Dej, Ceaşcă sau altcineva, de la începutul secolului 20, de câte ori a fost vorba de importuri de tehnologie (telecomunicaţii, maşini, aviaţie etc), România a avut întotdeauna o relaţie specială cu SUA.

    Începând de la telefoanele Bell în anii 1900 şi trecând prin maşinile GM în anii ’20, construcţia Palatului Telefoanelor şi altor edificii în anii ’30, automobilele Ford la finalul anilor ’30, importurile de tehnică de calcul primitivă în anii ’60, maşinile Buick şi Ford Mustang ale anilor ’70 şi diverse tehnologii militare în aceeaşi perioadă etc

    De fapt, te întrebi ce îi determina pe (co)mu(n)iştii de la noi să urască America atât de mult, din moment ce dintre toate ţările occidentale era cea mai dispusă să negocieze, trecând peste diferenţele ideologice. Practic ei i-au întins mâna şi lui Ceaşcă, şi piticania de la Scorniceşti a scuipat în ea 😀

  • Anastasiu

    Superb inca o data, d-le Dinu! Asteptam urmarea…(sa intelegem ca saptamana viitoare… tot martea? 🙂 )

  • Vio

    Parcul 8 Mai pare a fi acelaşi cu Parcul Tei, sau Brotăcei, cum îi spunea când eram mic (nu ştiu dacă asta a fost denumirea oficială, dar pe google văd că există un bar Brotăcei chiar lângă parc). Toboganul imens de piatră era la locul lui, era puţin de groază, pentru că lipseau 3-4 trepte foarte aproape de portiunea de sus şi trebuia să ne căţărăm cumva pe balustradă. Scara era şi destul de lată pentru un copil, nu atingeam ambele balustrade simultan. Asta s-a întîmplat aproximativ în 1980, poate un pic mai târziu. Nu ştiam că toboganul ăla era aşa de vechi. Am fost chiar anul ăsta în parcul respectiv să văd dacă mai e toboganul, şi nu l-am găsit.

  • Gigi

    As vrea sa fac cateva completari la capitolul Parcul 8 Mai.M-am nascut si am copilarit in Tei si-mi aduc aminte ca undeva intre toboganul imens si lac era o scena cu foarte multe banci pentru spactatori.In duminicile de vara si de sarbatori comuniste veneau in general cantareti de muzica populara renumiti atunci si acum, de pilda Benone Sinulescu.Am o fotografie facuta cu clasa chiar in fata scenei in anul 1966 eram in clasa a doua.Scena a fost distrusa de un incendiu pana in “70 si nu a mai fost refacuta.Deasemenea exact pe locul unde este acum o fantana arteziana rotunda, era atunci tot o arteziana de forma rotunda,apa se ridica la 5-6 m inaltime iar din apa din bazin se proiectau tot felul de lumini colorat minunat de patru proiectoare.Parcul era plin de altfel ca si acum.La fiecare intersectie de alei se afla un bust de scriitor renumit, am cateva poze cu statuile disparute.Stavilarul era un loc fascinant intradevar. Faceam baie in fata lui si ne distra cum ne lipea apa de gratarul masiv care avea rolul de oprire a gunoaielor.Deasemenea in spatele stavilarului ne aruncam in apa involburata care iesea cu o forta imensa, diferenta de nivel fiind de cativa metri.Acum scriind aceste randuri ma gandesc cat de inconstienti eram , cate pericole ne pasteau la fiecare pas, curentii de sub apa, blocurile de beton ascunse sub viitura de nestavilit si altele.Trenuletul era o minune a tehnicii in anii aceea.Pacat ca nu exista mai mult de doua poze. Am o poza cam de departe, chiar unde intorcea trenuletul dar pacat ca nu apare si el in ea.Trenuletul a fost facut la atelierele de reparat vagoane de tramvai de la Lizeanu.Era superb, de culoare rosie cu alb.

  • hm

    mulţumim mult pentru aducerile-aminte. Dacă veţi considera oportun, ne-ar bucura să ne mai scrieţi şi să putem publica articolul dumneavoastră.
    Ne găsiţi la simplybucharest@outlook.com!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>