despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Şcolile – partea a doua

scris de Alexandru Dinu

Prima impresie în troleibuzul “84” venind pe Dristorului, trecând intersecţia cu Mihai Bravul pe Baba Novac: incredibil:

Fotografia este luată exact din unghiul respectiv, imediat venind dinspre (pe atunci) Institutul de Inframicrobiologie.

Baba Novac, fotografie luată aproape din acelaşi punct că în prima, dar în sens opus, către Mihai Bravu. Se vede tramvaiul "26", iar săgeată indică "Scăricica", sau mai precis grădina de pe colţ a restaurantului respectiv. Ultima clădire pe dreapta este fostul Intitutut de Inframicrobiologie

Cerul era la fel de albastru că în fotografie, dar absolut nici o maşină pe drum. Era gol. În comparaţie cu străduţele unde crescusem erau spaţiile largi, deschise, mai ales după ce blocurile se terminau, aşa cum se vede în fotografie – şi se termina şi traseul lui “84”, ce întorcea exact unde se termină blocul mare din dreapta. Până la blocul nostru mai era însă ceva de mers prin acele spaţii largi, de fapt o bucată bună de tot, doar mai târziu am aflat că ajungeam mai repede dacă luăm tramvaiul pe Muncii înspre “Maşini Unelte”, şi o luam apoi printre străduţele cartierului (adică un sat la modul propriu) vechi. De la blocul nostru, un pic dincolo de unde mai târziu avea să fie capătul troleibuzului “92” şi al maşinilor “40” şi “42”, se termina oraşul la modul efectiv. Erau alte câteva blocuri către Piaţa Miniş (care nu exista încă) – dar în partea opusă, doar spaţiile largi. Însă aceste spaţii largi au devenit imediat pentru mine raiul pe pământ. Era acolo o staţie de betoane, “Ecaterina Teodoroiu”, în spatele căreia se afla groapa de excavare a unei vechi fabrici de cărămidă, căreia toţi îi ziceau “pe groapa la betonieră”.

O imagine în care în dreapta apare gardul staţiei de betoane. Şinele tramvaiului "30" nu se văd, deci trebuie să fie cam înainte de 1968, sau chiar pe atunci. Dacă fotografia ar fi fost făcută doar câţiva metri mai la dreapta, prindea colţul complexului comercial "Alba"

Mare, foarte mare groapa, pe fundul căreia se formase o baltă în toată regulă, cu stuf, peşte şi păsări de apă. În jurul gropii porumb, porumb, porumb. După cutremurul din 1977 a început a fi umplută parţial cu dărâmături, apoi s-a amenajat un parc foarte cochet, după 1989 s-au construit vile.

De cealaltă parte, până în calea ferată ce aproviziona betoniera, era o livadă mare de nuci, apoi, peste linia de tren, un câmp de grâu şi un sat, şi încă 2-3 fabrici de cărămidă ce funcţionau din plin, desigur excavând pământ dintr-o altă groapa imensă “la cărămidărie”, tot cu bălţi acumulate pe fund, unde oamenii se duceau la pescuit. Tot pe acolo îşi ducea veacul şi o şatră de ţigani, la păr şi mustăţile mari blonzi şi roşcaţi, cu ochi albaştri şi verzi. După construirea complexului commercial “Alba” veneau adesea în grupuri pentru târguieli, şi nu se prea amestecau cu alţi ţigani. În prezent acolo este zona comercială “Auchan”.

Gropile astea nu aveau nimic din Eugen Barbu. Nu erau locuite nici de manglitori nici de oarece criminali ce se ascundeau de lege – deşi ar fi putut să o facă, miliţia nu dădea pe acolo neam, şi ar fi trebuit să aducă câteva batalioane pentru a acoperi zona. Singurii ce cutreierau locurile eram noi, copiii. Ne împrieteneam, ne băteam, eram prieteni din nou. Mai veneau pescari de prin acele aşezări imposibil de categorisit, era ceva peşte dar mic, cât briceagul. Oricum, scoteau de o ciorbă. Pentru mine nu era numai fascinaţia libertăţii depline şi a contrastului cu zona Silvestru, ci şi noutatea unui nou mediu natural. Bălţile respective, pe alocuri mlaştini, adăposteau tot felul de vieţuitoare, iepuri cu nemiluita, vulpi, arici, ulii roteau deasupra capului, odată am găsit şi o broască ţestoasă. Ce puteam vrea mai mult?

Gropile. În dreapta se vede parcul IOR cu cele două lacuri. Cu vernil, "la sticlărie"; cu roşu, "la cărămidărie"; cu albastru, "la betonieră". Albastru deschis marchează locaţia staţiei de betoane. Verde deschis marchează livada de nuci. Portocaliu, câmpul de grâu. Mov, depozitul de lemne. Galben, traseul autobuzului "65", rămas cam acelaşi după modernizare

Calea ferată mergea de la staţia de betoane paralel cu traseul lui “65” înspre “23 August”. Înspre poarta uzinei “23 August” era un depozit mare de lemne de foc, şi case, multe case, ce apoi au fost demolate. De poveste era autobuzul “65” ce avea un capăt tocmai pe Pantelimon unde se organiza moto-crossul, venea pe două-trei străzi până pe la poarta nr. 2 a uzinei şi apoi de-a lungul căii ferate, continuând înspre Dudeşti, unde întorcea la capătul de atunci a tramvaiului “19”. Traseul era de raliu tot-teren, acele Skoda Karosa în formă de submarin, roşii, lăsând în urmă drâmbe de fum negru, au făcut o treaba fantastică, iar şoferii erau nişte eroi. Erau doar două sau trei maşini pe tot traseul, aşteptai câte o oră şi mai bine în staţie, iarna era un coşmar mai ales că traseul respectiv nu se deszăpezea cu plugul, pentru că din cauza hârtoapelor adânci de câte o jumătate de metru nici nu se putea folosi lama de deszăpezire. În general viteza acelor autobuze era cam 20 de km pe oră, dar pe porţiuni se mergea doar în viteză întâi cu 3-4 km.

Capătul de la tramvaiul “19” era unul din cele mai “feerice” colturi de Bucureşti, sau mai bine zis de mahală bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex commercial şi cârciuma “Valea Mieilor”, care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu pe Venerei – era mahalaua pură, nealterată încă de “prefacerile înnoitoare”.

Mai departe, spre încă în devenire “platforma economică Policolor” se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă. Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă.

Hartă din 1970

În jos, începeau Dudeştii, cu miriadele de grădini ale bulgarilor, şi ţigănimea, termocentrala, şi mai departe, serele, iar în susul Dâmboviţei bulgarii grădinări din Cioplea. Au avut o cazia să ajung prin zonele respective hoinărind în vacanţele de vară, şi iarăşi ceva mai târziu, imediat după mijlocul anilor 1970, când încă blocurile ce există acolo acum, erau poate doar în proiect sau nici măcar atât. Nu pot să zic decât un lucru: bine că s-a demolat aria respectivă, că era dezastru. Nici sat nici oraş, ci mai degrabă o corcitură nereuşită cu puternice accente de mahala, sunt rămase străzi care mai poartă şi astăzi acel aer, doar că sunt asfaltate. Înspre Baba Novac erau gropile gemene Flax şi Momearca, mai apoi amenajate şi rebotezate parcul I.O.R. – cât o mai exista şi ăsta. Atunci, la început, nu prea ajungeam pe acolo, în comparaţie cu celalate gropi, aveau şi o “reputaţie socială” proastă.

În acel Septembrie nu am prea avut timp de explorat, am început cursurile imediat la singura şcoală din zonă: Şcoala Generală Nr. 21. Nouă şi stralucindă, cu greu putea acomoda toţi copii din zona. Eram 50 în clasă, câte trei în bancă, săracă domna Mogoş trebuia să ne ţină piept la toţi, şi găsise mijlocul cel mai potrivit: bătaia. Dumneaei era o fiinţa slabă şi mică de statură, dar de o energie indescriptibilă şi inepuizabilă. Pensionară, fusese rugată să preia o clasa, a III-a B, în care mă aflăm eu. Bătea la noi că la fasole. Până atunci, doamna Marinescu nici măcar nu ridicase vocea vreodată la un elev, şi dintr-o dată m-am trezit că uneori nu puteam ţine stiloul în mâna de câte linii primisem la palmă. Fără nici un fel de sfială, ne dădea pantalonii jos sau fetelor le ridica fusta, şi ne bătea la fund cu linia până obosea. După aceea însă, ne aduna acasă la ea, şi ne îndopa cu bunătăţi, era moldoveancă şi făcea tot felul de minuni din cocă dulce, între care măcinici la cuptor, rumeniţi frumos, cu miere şi nucă deasupra, exact cum făcea bunică-mea. Limonada şi oranjada erau totdeauna din belşug – nimic de asemănat cu “citro”, dar mergea, dacă îi dai unui copil apă dulce şi tot îi place, iar asta pe deasupra mai era şi colorată. Îi port un adânc respect acestei femei, o iubesc imens chiar dacă atunci ajunsese să-mi fie de ea o frică de moarte, şi am să-i port recunoştinţă veşnică. A făcut cu noi o treaba formidabilă. În iarna respectivă a trebuit să fac operaţie de apendicită, s-a lăsat cu complicaţii, nu am putut merge la şcoală multă vreme. După ce m-am întremat un pic şi am putut sta pe scaun la masă şi să scriu, a venit acasa de trei-patru ori pe săptămână, din pură iniţiativă personală, neacceptand plată sau cadouri, doar uneori câteva felii de ghiudem şi un spritz sau două de Murfatlar, încercând să mă ţină la pas cu restul clasei. Cumpăra din banii ei caiete şi câte cele pentru elevii mai oropsiţi financiar, organiza serbări cu piese de teatru jucate pe scenă clubului Uzinei Republica – era formidabilă. De altfel întreg colectivul profesoral al şcolii era de elită, am să amintesc pe dirigintă, doamna profesoară de franceză Medi Stern, pe domul profesor de chimie Mashek, pe domnul profesor de istorie Leon Teodorici, colectivul de directori Dudian, Roibu şi Gubernu (Dudi, Rubi şi cu Gubi) ce au făcut eforturi uriaşe pentru înzestrareă şcolii ce tot ce însemna pe atunci material didactic modern. De altfel domnul Gubernu a fost (încă este cred) singurul arbitru român de hockey care a fost invitat să arbitreze o competiţie internaţională de mare anvergură, adică Olimpiada de la Grenoble. Iarna amenaja un patinoar natural pe o porţiune din curte – era nemaipomenit. Şi avea o palmă grea domnul Gubernu… La iniţiativa celuilalt profesor de sport, Dan Spătaru (simplă coincidentă de nume), o porţiune mai îndepărtată a curţii a fost transformată în teren de handbal. Relaţia cu profesorii noştri era întotdeauna de “doamnă” şi “domnule” profesor, mai ales după ce diriginta ne-a spus pe şleau că nu ne-ar strica dacă am învăţa să folosim aceste cuvinte în raportul nostru cu persone mai în vârstă, şi că ar fi frumos din partea noastră să-i spunem “doamna profesoară”. De fapt şi mai înainte, totdeauna a fost “doamna Marinescu”, “doamna Mogoş”. Doar în clasa a IV-a am avut o învăţătoare căreia îi spuneam tovarăşa, dar nu-i ţin minte numele…!!

Şcoala 21 a devenit celebră pentru cercul de navomodele din care facem şi eu parte, de asemeni rodul unor eforturi susţinute din partea colectivului profesoral şi al direcţiei. Într-un final, a ajuns cercul respectiv să fie cunoscut în toată ţară datorită concursului Minitehnicus – am relatat întâmplarea. Vreau să menţionez faptul că acea emisiune TV a avut loc pe la finele lui Mai 1968. Nu ştiu dacă sediul actual al Televiziunii era dat în folosinţă, poate că era terminat dar neinaugurat, însă noi am fost la vechiul sediu din Floreasca.

Imaginea din stânga datează de prin 1967, făcută în curtea Şcolii 21, în locul însemnat în dreapta cu o mică linie roşie, cu spatele către blocurile din planul al doilea. Pe spaţiul "A" se amenaja patinoarul, în locul clădirii "B" era terenul de handbal, în fundal este blocul de locuinţe.

În clasa a şasea cine apare în clasa? Vechiul meu prieten Lucian de care mă despărţisem pe Venerei schimbând peniţe. Împreună cu încă un coleg, Cristi, am format un trio de record naţional.

Depărtarea de oraş, chiar după ce zona a început să prindă contur arhitectonic şi mijloacele de transport în comun au ajuns mai aproape de casă, a început treptat să-şi spună cuvântul. Spre sfârşitul clasei a I-a mă făcuseră pionier, împreună cu Lucian, Iris şi Roxana (ochi albaştri, mă îndrăgostisem de ea). Ca atare în acea prima vacanţă mare ajunsesem la Palatul Pionierilor, unde m-am înscris la cercul de muzicuţe. Tata încerca să mă înveţe să cânt valsuri şi tangouri la acordeon, el în tinereţe începuse să cânte la un fel de trombon cu valve, ca la trompetă, dar apoi se reprofilase, acordeonul nu m-a atras dar învăţasem de la el un pic de teorie. Până să se deschidă magazinul “Muzica”, mă luă cu el la un magazin ce se afla vis-a-vis de “Patria”, la parterul acelui bloc – am o amintire foarte vagă, deşi îmi aduc aminte că am cumpărat odată de acolo partitură pentru un cântec ce se numea “Vaporaş, vaporaş”, am ales-o eu doar pentru că pe copertă era o fotografie cu un vaporaş alb de agrement, poate pe Herăstrău.

Săgeata roşie indică parterul blocului unde cred că se afla acel magazin de muzică. Poate vreun cititor să confirme cu amănunte această amintire a mea.

Am făcut un tur de recunoaştere şi m-am oprit la muzicuţe din pură plăcere. Mai apoi, nu ştiu cum au aflat cei de la Palat, şi ce rol au jucat mama şi doamna Mura, dar au venit după mine să mă ia la balet, însă eu mulţumeam cerului că abia scăpasem de exerciţiile la bară şi toate celelalte, şi m-am împotrivit cu toată puterea. Până în ziua de azi nu am înţeles rostul acestei arte.

Cred că Palatul Pionierilor aşa cum l-am prins eu a fost cel mai de preţ cadou făcut copiilor din Bucureşti. Am avut ceva discuţii cu prietenii despre mentalitatea ce ei spuneau că înregimentase pe cei ce mergeau acolo, dar eu, o spun cu toată răspunderea, nu am văzut sau simţit nimic care să semene a spălare pe creier. A fost o şansă a tuturor copiilor să înveţe o disciplină (sau câte vroiau) ce-i atrăgea în mod deosebit, totul gratuit, tot materialul didactic pus la dispoziţie, profesori extrem de bine pregătiţi, o varietate interminabilă de specialităţi.

Palatul Pionerilor

Eu nu am avut acolo niciodată un instructor de pionieri, nu eram organizaţi în detaşamente sau grupe, ci pur şi simplu mă întâlneam cu ceilalţi copii în camera destinată cercului de muzicuţe şi în afară de profesorul respectiv nu-şi mai băga nimeni nasul în treburile noastre. Atmosfera era cât de poate de relaxată, ba poate chiar cu un oarecare aer de vacanţă, deşi se învăţa serios. Tata a mers cu mine la magazinul Muzica şi mi-a cumpărat o muzicuţă cu schimbător “Hohner” în “C”, de 12 găuri. Am făcut bineînţeles de rigoarea băşică la limbă, dar rezultatul a fost două turnee în Bulgaria şi nenumărate înregistrări în Radiodifuziune, unde după fiecare repetiţie Dore, recuziterul, ne dădea câte o ciocolată mică. Când am început să lucrez în Radio l-am reîntâlnit pe Dore, trecuseră anii dar el nu se schimbase prea mult, şi tot la fel, după repetiţiile Corului de Copii al RTVR, dădea ciocolată de răsplată copiilor.

De multe ori s-a întâmplat că intrat în curtea palatului (dinspre Medicină) să găsesc forfotă mare şi autocare aşteptând, eram îmbarcaţi cu toţii pentru o excursie de o zi, mai mult prin jurul Bucureştiului, dar odată am mers la Târgovişte, şi altă dată până la Ruse, peste Dunăre. Mâncarea era aranjată, totul pus la punct, organizare exemplară. Erau de asemeni organizate tot felul de spectacole cu invitaţi, ţin minte un concert cu “Sincron” spre intrarea dinspre “Leu”, în alte dăţi tot felul de artişti de muzică uşoară şi populară. Înţeleg că în grandomania ce-l măcina, Ceauşescu nu putea să lase Palatul la dispoziţia unor copii, dar după Ceauşescu? De reţinut că întreţinerea curăţeniei în grădina Palatului şi în clădire, când în fiecare zi se perindau pe acolo sute de copii, ar părea să fi fost o problemă de nerezolvat. Cu toate acestea, eram cu toţii foarte conştienţi de ce aveam acolo la dispoziţie, şi ne comportam foarte civilizat. Nu ai fi văzut o hârtie aruncată pe jos, şi pe vreme rea ne curăţam pantofii înainte de a intra în clădire, deşi nu era nimeni care să ne supravegheze.

După ce ne-am mutat în Balta Albă drumul cu troleibuzul “92” de la un capăt la altul până la Palat era o aventură, mai ales iarna. După o vreme şi cercul de muzicuţe s-a desfiinţat, aşa că am renunţat.

Foarte repede cartierul începuse să prindă contur, dar gropile, cu excepţia celei de la IOR, au rămas priştine pentru încă câteva vreme. În spatele betonierei de la capătul troleibuzului s-a construit Şcoală 196, gardul din spatele curţii chiar pe marginea gropii, un perete de pământ coborind aproape vertical cam 15 m. Atât elevii şcolii cât şi locatarii blocurilor dinprejur au trebuit să suporte pentru foarte mulţi ani calvarul permanent al prafului de ciment ce plutea în aer şi pătrundea în apartamente chiar când geamurile erau închise, mai ales când se curăţau filtrele staţiei de betoane. Noi însă continuam să jucăm leapşa pe vagoanele de tren, şi să furăm rulmenţi de la benzile rulante pentru a ne face un fel de căruţ cu osia din faţă mobilă asigurând astfel manevrarea invenţiei respective cu care ne împingeam unul pe altul pe aleile abia asfaltate, frecarea rulmenţilor de asfalt producând un zgomot insuportabil ce trezea în locatari, potrivit zicalei celebre, înclinaţii poetice făcute cunoscute nouă imediat şi direct sub formă unor îndemne tandre cu tente genealogice şi religioase.

La început aprovizionarea zilnică era extrem de anevoioasă, toate complexele comerciale şi magazinele din zona fiind abia în stadiu de început de construcţie.

O imagine veche a complexului şi blocului "Potcoava", numit aşa datorită formei specifice.

Erau terminate doar complexul “Rucăr” pe Baba Novac, cel de la blocul “Potcoava”, şi cel de la “Gloria – I.O.R. ” toate destul de departe şi fără alt access decât per pedes.

Aceasta este cea mai veche imagine a complexului "Gloria" pe care am găsit-o. În dreapta se vede un colţ al terasei restaurantului, în stânga este cinematograful "Gloria". Când s-a dat în folosinţă, cinematograful arăta foarte luxos, cu o perdea verde uşor străvezie acoperind un ecran de zece ori cât cel de la "Moşilor".

Existau obişnuitele dughene comerciale de cartier/mahala printre casele de la depozitul de lemne. Curând după acel însorit Septembrie, toamna şi-a intrat în drepturi, la fel şi noroiul adânc şi clisos care acoperea fiecare metru pătrat de teren. Drumul până la acele magazine era de fapt un slalom printre construcţiile ce abia se începuseră, pământul era răscolit de excavatoare şi basculante, nu era alt chip de a te deplasa biped decât direct prin noroaie. În primăvara următoare s-au mai asfaltat ceva străzi, şi au început să apară în faţa blocului autobuze care erau transformate în alimentare, centre de pâine, aprozare, librării. Ideea era excelentă, doar că trebuia să fii pe fază, că nu stăteau prea mult într-un loc. Totuşi, construcţiile se ridicau repede, şi complexele alimentare “Alba” şi “Miniş” cu piaţa respectivă au devenit funcţionale la mai puţin de un an după ce ne-am mutat. Bulgarii din Dudeşti-Cioplea au dat năvală cu zarzavaturile, iar noi fugeam în recreaţie şi furăm pepeni din piaţă.

Chitara pe care tata mi-o cumpărase tot de la “Muzica”, mingea de fotbal, bicicleta, şi altele de gen feminin însumau cam mult, drept care am picat examenul de admitere la Liceul Nr. 43, peste drum de şcoala generală (pe atunci cele două blocuri ce le despart nu existau). Nu se poate vorbi despre acest liceu fără a aminti de directorul Pop. Nu am auzit nici un prieten, nu am avut nici un cunoscut care să aibă o singură vorbă bună despre individul respectiv. Epitetele la adresa lui nu pot fi scise aici. Eram odată la un concert la Polivalentă, unde se producea “Curtea Veche Nr. 43”, şi chiar şi acolo, pe scenă, Sorin Chifiriuc a simţit nevoia să spună câteva cuvinte “blânde” la adresa acelui individ, care – cum altfel? – era extrem de apreciat la Ministerul Învăţământului din acei ani.

Şcoala 94, unde am făcut-o pe a IX-a, era o clădire mică, un paralelipiped cu două etaje, la al doilea fiind Liceul de Electrotehnică. Profesori formidabili, pe unii i-am reîntâlnit în anii mai din urmă vizitând România. Nu ştiu dacă mai funcţionează că atare, sau ce este acum în clădirea respectivă. În spatele blocului M31 ce o mărgineşte, până în platforma industrială, parcă era un fel de groapă, sau râpă, nu-mi aduc aminte precis, dar un loc viran, sălbatec, unde chiuleam să fumăm.

A vost un val de furie, de nebunie colectivă la începutul anilor 1970, stârnit de înfiinţarea unui liceu de turism. Atât de puternică fusese demenţa, încât în tramvai oamenii ce remarcau matricolele cu inscripţia “economia turismului” se uitau la noi arborând o expresie a feţei de genul “aha, deci voi suntei ăia…” (!!) Au fost doar două serii de elevi, examenul de adtmitere, sunt sigur, fiind cel mai competitiv în istoria liceelor (cel puţin) bucureştene. Eu am intrat în a două serie, dacă îmi aduc bine aminte eram cam 10-11 pe un loc. Frumuseţea a fost că de fapt nu aveam un local, o clădire, liceul există în teorie. După oarece gândire adâncă la Ministerul Învăţământului, ne-au repartizat la Liceul Racoviţă.

Totul a fost că un balon mare, ce a început treptat să se desumfle până n-a mai rămas nimic din el.

Singura fotografie din acel an petrecut la "Racoviţă". Nici unul nu purta ochelari, dar vroiam să arătăm că John Lennon, aşa că am împrumutat de pe la fetele din clasă. Noi eram şase, şi cam treizeci de fete. Am încercat să identific copacul de care eram rezemaţi, dar este extrem de dificil, ori poate a fost tăiat. S-ar putea totuşi să fie cel indicat de săgeată.

A fost un an excelent, profesorii la materiile “tradiţionale” extraordinari, la cele de specialitate având profesori de la ASE. Seara, ieşind de la şcoală, traversam şi intrăm la o cofetărie mică şi dărăpănată. După câtă vânzare am făcut acolo la Joffre şi Pepsi, trebuiau să ne proclame eroi ai muncii socialiste. Mai era şi o curte a unei aproape case, aproape locuibile, aproape erecte mai mult într-o rână, unde intrăm să cumpărăm seminţe. Era şi o fabrică de pâine în Barieră Vegului, de cealaltă parte a Ateneului şi Cinema Vergu traversând Bd. Muncii, care avea magazin de desfacere. Cumpăram acolo sticksuri calde, de negăsit altundeva în Bucureşti.

Ca şi Calea Moşilor, Văcăreşti, Dudeşti, şi mai tot Bucureştiul vechi de periferie, zona Mihai Bravu – Bariera Vegului era un şir de cocioabe abia mai făcând faţa unui vânt mai puternic. Doar ici-colo o casa mai răsărită. “Fauna” din Barieră era pestriţă, mulţi, mulţi ţigani, filmele de genul “Vagabondul”, “O floare şi doi grădinări” şi toate cele produse în India, făceau săli arhipline la cinematograful de acolo.

La finele anul întâi s-a iscat un scandal monstru, ministerul vroia să ne mute la complexul “Parc” de la Casa Scânteii, părinţii au protestat vehement, în final ne-au înghesuit la Liceul Ec. 2 “Nicolae Kretzulescu”. Mai precis au încercat, dar nu era spaţiu, drept care au găsit o anexă, o clădire în apropiere de intersecţia Republicii, Mântuleasa, Calea Moşilor.

Locaţia aproximativă a acelei anexe aparţinând Lic. Ec. Nr. 2. Poate fi acea clădire, ori pe locul construcţiei noi din dreapta ei.

Curând însă am fost mutaţi în clădirea principală. Câţiva profesori de la “Racoviţă” au venit cu noi, dar curând edificaţi de atmosfera din liceu, au renunţat imediat. Cred că cei mai fericiţi români la publicarea Tezelor din Iulie 1971 au fost profesorii de la Liceul Economic Nr. 2 “Nicolae Kretzulescu” şi directorul Pop de la Liceul Nr. 43. Era dureros. Cu trei excepţii uriaşe, doamna profesoară de comerţ exterior Stănoiu, doamna profesoară de psihologie Goga (fica nelegitimă a marelui), şi domnul proferor de drept Popescu (“Mormânt”, fost director, fii-să fugise undeva în vest iar el fusese mazilit), restul aveau puţină tangenţă cu materiile predate.

Pentru oarece motiv, zău că nici acum nu înţeleg cum, eu şi un coleg de clasă am ajuns să fim consideraţi cauza tuturor relelor din acel liceu. Cu riscul de a plictisi cititorul trebuie totuşi să ofer un exemplu. Profesoara de limba Romană, Defta, nevastă de colonel, predându-ne Jebeleanu, “Surâsul Hiroşimei”, încerca din greu să ne convingă că pacea SUA – Japonia se semnase înainte de lansarea bombei atomice. Întâmplător colegul meu şi eu tocmai terminaserăm de citit “Ziua cea mai lungă a Japoniei”, drept care ne-am ridicat şi am demonstrat respectivei nerozia afirmaţiei ce ne-o servise. Acea întâmplare şi multe altele s-a materializat într-o răzbunare josnică din partea ei, picându-ne pe amândoi la prima sesiune de Bacalaureat. În general, concepţiile colectivului de profesori de acolo au generat un conflict permanent între ei şi părinţi, cei din urmă având întotdeauna câştig de cauză, nici nu se putea altfel.

După 1989 clădirea liceului a trecut printr-o reconstrucţie majoră.

Liceul economic Nr. 2 "Nicolae Kretzulescu"

… imaginea din dreapta a fost luată în 1976 cam în dreptul săgeţii roşii din imaginea din stânga. Clădirea se termina urmând linia albastră, aripa încadrată cu roşu fiind o adiţie recentă. Clasa mea era în colţul din dreapta sus al clădirii vechi, ghereta portarului este neschimbată cu excepţia dispariţiei coşului de sobă.

Vechea clădire a fost închisă cu “A” formând un pătrat, şi două corpuri noi, “B” şi “C” au fost adăugate pe spaţiul ce forma curtea. Cam unde esta acum extremitatea longitudinală liberă a corpul “C” se afla o sală de sport destul de bine pusă la punct, dar poate că o apropii eu prea mult de vechea clădire a liceului şi de fapt este una dintre clădirile ce se văd în dreapta lui “C”. Cam unde este acum corpul “B” exista o clădire separată în care funcţiona un grup şcolar de merceologie cu regim de internat, adică dormitoare, bucătărie, şi toate cele. Spaţiul verde din faţa liceului era despărţit de restul curţii de un gard, ce se vede în fotografia veche, făcută cam dinspre acea clădire a grupului şcolar. Cabinetul medical se afla în clădirea înaltă din faţa corpului “A” – în imaginea de jos se vede colţul acelei case în stânga sus.

Este absolut necesar să relatez următoarea întâmplare. Într-o recreaţie intru în clasa şi-l găsesc pe un coleg aşezat la geam în dreptul punctului roşu, mâncând un măr. Când ajunse la cotor, nu ştiu ce-mi vine şi-i propun un pariu pe o sarailie că nu-l poate aruncă în coşul ce ieşea prin acoperişul gheretei portarului. Coşul respectiv era un burlan de tablă, cu diametrul cam de 10 cm. Colegul se concentrează puternic, trimite prin aer cotorul de măr, şi reuşeşte cea mai spectaculoasă aruncare de basket executată vreodată. În secunda următoare îl vedem ieşind din gheretă pe administrator, căutând cu ochii prin-prejur, într-o atitudine ce era foarte departe de noţiunea de relaxare spirituală şi meditaţie. Nu şi-a ridicat ochii o clipă – cine s-ar fi gândit? Unghiul din care este făcută fotografia nu oferă o imagine exactă a performanţei colegului meu, şansele reale ar fi fost poate 1/500, sau mai puţin.

Încă o imagine din 1976, arata o clădire de lângă liceu, folosită pe atunci mai mult că magazie, dar unde era şi o mică sala de curs funcţională pe care o foloseam uneori.

În imaginea veche se pot observă nişte coloane întregi la balconul de la etaj. Într-o imagine ce cred că am luat-o prin 2004 se pot vedea doar bazele acelor coloane, ce dispar cu totul după masacrul renovării recente. Şi mai jos, nişte fotografii despre o clădire şi un copac.

Pozele vechi sunt din 1976, absolvirea liceului "N. Kretzulescu". În montaj, litera "A" arăta aceeaşi clădire, săgeata roşie acelaşi copac. Formidabil mi se părea că după atâţia ani, fereastra marcată cu săgeată albastră tot zidită a rămas, deşi clădirea a fost renovată recent...

Revenind la incidentul cu mărul şi pariul pe o sarailie. În drum de la liceu spre casă, de multe ori în loc să ieşim la “Rosetti” pentru a luă troleibuzul 92, coboram pe Mântuleasa şi apoi mergeam pe jos spre Hala Traian, timp pentru o ţigare-două. Chiar peste drum de intrarea în Hală, unde în Foto 34 este covrigăria cu copertină verde, există patiseria ce făcea cele mai bune sarailii din Bucuresti, şi pe deasupra aveau totdeauna apă minerală Borsec, rece.

Intersecţia de la Hala Traian, a cărei intrare se afla în stânga. Absolut tot ce se pregătea în acea patiserie era de o calitate superioară, dar acele sarailii...

Fiind liceu de turism, făceam practică o zi pe săptămână şi vara o lună în hotelurile bucureştene şi pe la Ministerul Turismului. Simptomatic pentru nivelul intelectual al liceului în general, am fost aspru instruiţi (şi apoi controlaţi) să purtăm numai uniforma şcolară. Orice abatere se pedepsea cu scăderea notei la purtare şi a notei pentru practică. Atâta doar că directorii hotelurilor unde am fost repartizaţi aveau cu totul altă părere. Din prima zi ne-au adus la cunoştinţă într-un mod foarte răspicat că de apărem în uniforme în hotel, nu suntem primiţi înăuntru. Mariuca, prietena ajunsă în Australia, a fost repartizată în shop la Inter, la “Belvedere”. După ce tovarăşa profesoară Davidovich, pe un ton foarte grav, important, i-a expus directorului pretenţiile liceului cu privire la noi, omul i-a răspuns “Ascultă, cucoană, pe mine nu mă interesează ce faceţi voi acolo la şcoală. Mie să-mi vină aranjată, fustă scurtă, tocuri, unghiile făcute – ce-i aia sarafan, ce, vrei să-mi sperie clienţii?” Nu că mă dăm în vând după costum şi cravată, dar de plăcerea unei victorii în care de fapt noi nu aveam nici un merit, m-am conformat cerinţelor pieţei… Tot norocul a făcut că într-un trimestru să fie repartizat împreună cu colegul cu care am împărţit picajul de la Bac la “Hotel Victoria”, cel ce a picat la cutremur.

Hotel Victoria

În afară faptului că ascultăm “Metronomul”, prea multe nu aveam de făcut în acea recepţie mică. De cele mai multe ori, recepţionera cu care lucrăm ne trimetea acasă după terminarea emisiunii lui Cornel Chiriac, dându-ne câte douăzeci de lei de buzunar, spre deosebire de o foarte în vârstă englezoaică venită la geriatrie, care la “Ambasador” mi-a pus în palmă 60 de bani, atragându-mi atenţia că nu care cumva să nu-i împart cu colegul meu…

partea întîi – aici

17 comments to Şcolile – partea a doua

  • cata

    Frumoase amintiri,in special despre Balta Alba.Am stat pe Barajul Dunarii in blocul M35 (cel mare ,aflat in fata liceului)intre 1965 (cand nu adoptasem inca mersul biped)si 1977.Am facut si eu scoala 21 si mi-ati adus de aminte de domnul profesor de istorie,care locuia intr-un bloc langa cinematograful Gloria si care mergea ajutandu-se de un baston ,noi stiind ca fusese ranit in razboi.Bineinteles ca imi aduc aminte si de Gubi (Florin Gubernu)care copilarise cu mama in Ferentari si cu care am facut handbal pe baza de la Voinicelul.Si de doamna de franceza imi aduc aminte,apoi de doamna de engleza Malide,de domnul Roibu (era profesor de matematica cumva?),de cercul de navomodele.Am prins si eu bineinteles Palatul Pionierilor la Cotroceni.Doua mici precizari doresc sa fac si anume ca tramvaiul 30 a fost introdus in 1972-1973,pentru ca depasisem sigur clasa a i-a si care avea intr-adevar un capat la complexul Alba si celalalt la Sf.Vineri iar cea de a doua este legata de numele de Momearca,sub care noi cunosteam balta si rapa din spatele betonierei si unde prin 1973 doi vecini de-ai mei,frati,au fost lasati in fundul gol la propriu de tiganii aceia de care ziceti dvs.Cei doi se intorsesera cu parintii din Olanda dupa doi ani si erau dotati cu niste blugi de piele si centuri cu pistoale de cowboy,pe care noi ceilalti eram extrem de invidiosi.Si cum ne jucam pe acolo,prin spatele betonierei,unde se deversau toate betonierele spalate i-au prins apasii nostrii si i-au lasat in chiloti.A iesit tapaj mare,cu militie,arestari,etc.Imi mai aduc aminte de o livada mare de ciresi batrani si imensi la Macaralei,de fabrica mare de caramida dinspre Poarta 4 ,unde jucam hotii si vardistii printre sirurile de caramizi prevazute cu acoperitoare,unde ne mai dadeam si cu carucioarele de transport,asta pana dadea paznicul drumul la caini sau ne ameninta cu o pusca despre care se spunea ca are alice cu sare,de cum arata parcul IOR cand inca mai era betoniera acolo,de celalat lac,noi ii ziceam Flaks,unde era sa ma inec si de multe altele.Parintii mai imi povestesc (am inca norocul sa ii am in viata)de faptul ca dincolo de actualul LIDL de pe Liviu Rebreanu,in 1965 se vanau iepuri prin porumb,ca transportul public si aprovizionarea pana prin 1967-1968 se faceau in conditii foarte grele,exact cum spuneti dvs.Si de celelalte descrieri imi aduc aminte,pentru ca locuind in Balta Alba si facand gradinita la Gradina Icoanei,fiecare zi dus-intors era aproape o excursie cu autobuzul 40,pe la Popa Nan,Hala Traian,Foisorul de Foc,Mihai Eminescu.
    Multe multumiri pentru postari si toate cele bune.

  • N-ai ce sa adaugi la un articol atat de minunat, cel mult o poza in plus care are legatura cu zona 🙂 : http://foto.maglina.ro/details/place-58/ (chiar vizavi de Institutul de Inframicrobiologie, de unde incep blocurile).

  • Andrei

    “Înspre Baba Novac erau gropile gemene Flax şi Momearca, mai apoi amenajate şi rebotezate parcul I.O.R. – cât o mai exista şi ăsta.”
    Stati linistiti, ca democratia mioritica le rezolva pe toate, ieri tovarasii rosii erau contra Rosiei montane si gazelor de sist, astazi sucindu-se sunt cei mai activi lobisti a “independentei energetice” ,asa ar putea sa se suceasca si cu parcul IOR, doar spaga sa fie buna…

  • Anastasiu

    Ne-ati obisnuit bine 🙂

    Oare ce urmeaza?

  • hm

    nici noi nu stim, dar speram sa… urmeze 🙂

  • Am devenit dependent 🙂

  • Concretramirez

    O calatorie prin tunelul timpului… minunata! Am locuit in zona bisericii Cioplea in primele blocuri construite pe acolo (strada Istriei). Cred ca profesorul Roibu a predat si la scoala gen. nr. 87. Exista pe undeva poze cu parcul IOR realizate inainte de 1989? Pe vremuri cunosteam fiecare cm din acel parc.
    Multumim mult pentru articol.

  • hm

    Călătoria continuă, pot să vă promit asta.

  • Ştefan (nokia2010) (djl)

    În broşura “1944-1964 Construcţii, arhitectură, sistematizare în Republica Populară Romînă” am dat de această imagine cu Cart. Balta Albă. Poza este făcută cred că în direcţia Blocului Potcoava. Însă cel mai interesant aspect este fabrica de cărămidă (a cui era oare?) de pe malulu lacului – prima poză în care văd una din dispărutele fabrici de cărămidă din Balta Albă – Titan – Sălăjan:
    http://imageshack.us/photo/my-images/842/19441964constructiiarhi.jpg/

  • Ştefan (nokia2010) (djl)

    Sunt interesat să aflu mai multe informaţii despre fabricile de cărămidă dispărute.

  • hm

    dragă Ştefan, un răspuns de la Alexandru Dinu, aici:
    http://www.simplybucharest.ro/?p=13825

  • Alex

    Splendid !!! Am stat in M36…am invatat la “22”..multe lucruri/situatii, le regasesc cu o enorma placere in aceste postari ! Felicitari..Daca a mai locuit cineva in M36, il rog sa ma contacteze..pentru schimb de amintiri ! Toate cele bune !

  • Senzationala postarea, ca si amintirile! E de citit aici…

  • alina

    Fiecare descriere imi trezeste amintiri frumoase…Blocul de langa liceul de mate-fizica (prin curtea caruia treceam in fiecare dimineata catre scoala gen. 21), scoala si profesorii: domnul Todericiu care ne-a invatat prima oara ce inseamna de fapt economia politica (!), dl Gubernu, doamna Malide (Otilia, nu?), invatatoarea mea domnisoara Parcalab Teodora, proful de muzica pe care sub nici o forma nu mi-l amintesc decat ca si “Cracanel” :))) un tip pasionat de ce facea, violonist coleric :), doamna Chirila Maria, de romana care organiza grupuri mici de lucru in clasa si in felul acesta ne punea in permanenta in competitie si altii)…colegii mei de atunci, chiar si casa de copii infiintata in anii ’70 chiar langa scoala, careul de dimineata si controlul matricolelor si bentitelor la intrarea in cladirea scolii … Intamplator, am facut apoi liceul la Kretzulescu asa incat toata zona imi este atat de familiara … o perioada foarte frumoasa, parca tot timpul era primavara, eu asa imi amintesc 🙂 Un articol superb scris..

  • Florin

    Bun articol. Jos palaria!
    Am fost 1974-1978 la liceul real-uman nr. 39 (azi Dante Aligheri) cu dl. Dudian director si cu dl. Stoian “Bonbonelul” profesor de fizice si care ne-a fost diriginte patru ani. Am fost o clasa destul de buna, invatam binisor si cea mai mare parte a intrat la diverse facultati. Din pacate au emigrat multi din generatia mea ’60 in strainataturi 1990 si dupa ce diavolul Iliescu a fost ales in “unanimitate” -eu sint de atunci in Germania- a fost o dovada de prostie a poporului roman. Profesorii erau in mare parte oameni de treaba, au avut mult de furca cu imbecilitatile post-pubartare care le produceam, dar si sistemul de invatamant era stupid si axat pe prostirea elevilor. Insa am dat si au dat ce-au avut mai bun in forta imprejurarilor, ceea ce nu poti spune despre toti la acea vreme. Erau multi oameni sadici, invidiosi si prosti care se bucurau cand reuseau sa-i faca cuiva rau. Dar asta a fost produsulcomunismului. Liceul 39 a pierdut mult din nivel in momentul in care, ca urmare a unui decret al lui Ceausescu, a fost transformat in liceul industrial electrotechnic nr. 26….

    Si da, directorul Pop era un individ scirbos, autoritar, mizerabil urit si temut de toti elevii, un “anti-“pedagog, un nenorocit sper ca s-a ales praful de el dupa revolutie.

    Inca o data multumesc pt. articol. Buna pagina – tineti-o tot asa!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>