despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Anii 1978 – 1985. De pe străzi, în întreprinderi; dacă vă interesează (I)

scris de Alexandru Dinu

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre unele locuri din Bucureşti neavând nimic de-a face cu acea latura romantică a oraşului, dar – zic eu – interesante totuşi pentru imaginea a ceea ce fost Bucureştiul înainte de 1989, despre atmosfera din întreprinderile pe unde m-am perindat, mai ales datorită faptului că mult s-a spus depre lenea, delăsarea, proasta pregătire profesională, calitatea utilajelor.

Nu este adevărat. Învăţământul de dinainte de 1989 producea muncitori de înaltă calificare, tehnicieni, maiştri, ingineri şi economişti care ştiau meserie. Utilajele, şi cele din import şi cele produse în ţară erau supermoderne – dar totul se petrecea sub ochiul ager al secretarilor de partid şi cei din gaşca lor, în uriaşa lor majoritate nişte indivizi care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu realitatea proceselor de producţie, singurul lor rol fiind acela de a veghea asupra disciplinei ideologice în cel mai idiot mod posibil (pentru că atât îi ducea mintea), în multe cazuri efectiv constituind o barieră de netrecut în aplicarea fructuoasă a cunoştinţelor acumulate de lucrători în şcoală şi ca experienţă de muncă. Se ştie foarte bine (dar de, unii “uită” la fel de bine), că odată ce la nivel politic se hotăra ceva în legătură cu producţia, nu mai conta de era bine sau rău, orice altă soluţie fiind exclusă de la bun început. Paradoxul era perfect: erau specialişti, erau utilaje, dar nu se permitea adoptarea unor strategii de producţie de către cei ce erau direct implicaţi în acest proces, deci cei care ştiau perfect realitatea de zi cu zi a locului de muncă unde activau, ce şi cât se putea cere de la un utilaj, care erau problemele de exploatare, calitatea materiei prime, etc.

Pe la începutul primăverii lui 1978 când m-am întors din armată, am găsit un Bucureşti schilodit şi pus în ghips, cu multe găuri prin locuri ce doar cu doi ani mai-nainte le frecventam adesea.

Cutremurul din Martie 1977 mă prinsese la Buzău. Având toate sursele de informare tăiate şi interdicţia de a scrie acasă altceva decât o carte poştală, începusem să folosesc echipamentul autostaţiilor de transmisiuni ale regimentului pentru a mai prinde câte o veste de la Europa Liberă, lucru care, prin bunăvoinţă unui alt soldat ce m-a turnat, mi-a trimis un dosar la Tribunalul Militar. Nu întru în amănunte aici, dar norocul meu a făcut că acel dosar să ajungă pe biroul tatălui unui prieten, domn ce era pe atunci adjunctul lui Coman, şi care în loc de batalion disciplinar m-a trimis la Canal, într-un pluton de intervenţie. Buzăul a fost lovit rău de tot de calamitate. Merită să menţionez că sub ruinele unei case am găsit un mare, superb ca nou portret-fotografie al lui Stalin împreună cu o extraordinar de bine garnisită paraphernalia dedicată individului. Absolut incredibil, sub tone de moloz şi cărămizi ce fusese o clădire cu (cred) 2-3 etaje, am găsit un glob de sticlă de la pomul de Crăciun, roşu, puţin mai mare decât un cât un ou de găină, în stare absolut priştină, pe care l-am luat acasă, şi care în 2000, ultimul Crăciun petrecut cu mama, încă mi-a împodobit bradul.

Dar să revenim la Bucureşti. După cutremur venisem într-o permisie prin Aprilie când eram încă în anchetă, permisie ce-mi fusese garantată de respectivul adjunct al lui Coman pentru a avea o întrevedere cu mine, şi în care mi-a frecat ridichea serios, pe îndelete, cu aplicaţiune, permisie în care nu am avut vreme să colind oraşul şi sincer să fiu nici nu am avut chef de plimbări, şi apoi de Anul Nou 1978, permisie de la Canal, când iarăşi nu prea am umblat, de fapt mai deloc.

Aşadar, când în fine m-am întors acasă şi am făcut un tur de oraş, m-am îngrozit. Se lucra de zor mai ales în centru la umplerea golurilor lăsate de clădirile căzute, şi vizitandu-l pe Valentin, celălat puştan din Topliceni/Venerei, mai mic ca mine cu o săptămână, cu care efectiv am crescut împreună prin grădini, garduri şi străzi, am aflat de proiectul noii Căi a Moşilor. Dintre cei cunoscuţi şi dragi mie, doar o fostă colegă de clasa din liceu, Olga, avusese de suferit la cutremur, o prinsese urgia tocmai plecând de la serviciu, pe scările intrării la Inter, a căzut şi s-a ales cu o fractură de coloană. La mine în Baltă lucrurile erau în general bune, blocul nostru avea câteva fisuri de sus până jos dar se ţinea zdravăn. Culmea, blocurile din plăci prefabricate, atât de mult huiduite de toţi, au făcut faţă cu mult mai bine decât cele de cărămidă şi structură de beton…

Dar nu despre asta vreau să vorbesc – s-a scris destul, şi sincer să fiu, şi purtând în suflet aşa cum se cuvine amarul pentru viaţa celor dispăruţi atunci, am fost de părere că acele clădiri mai bine că au căzut atunci decât să fi reprezentat un fel de bombă amorsată, ascunsă, ce ar fi putut să detoneze oricând în orice situaţie, punând în pericol viaţa a şi mai multor oameni. Reconstrucţia? Că în cântecul ăla al copilăriei cu podul de piatră…

Cu toate că acest sit (nu cred că este nevoie de adoptarea unui neologism în ortografie şi pronunţie, avem cuvântul în româneşte de la latinescul situm) este dedicat în exclusivitate Bucureştiului, aş vrea tare mult să spun câteva vorbe despre Canalul Dunăre – Marea Neagră, a fost o experienţa mult prea intensă pentru a o trece cu vederea.

Fiind pluton de intervenţie eram trimişi unde era nevoie, la orice oră din zi sau din noapte, fie că am descărcat garnituri de tren cu piatră de carieră timp de 24 de ore continuu fără mâncare sau măcar o cană de ceai, fie că am săpat şanţ în mlaştină (la modul propriu) şi instalat conducte, că am descărcat fascine din şlepuri colcăind de şerpi, că am construit rampe de tren spărgând piatra cu barosul sau săpat şanţuri în piatră seacă pentru cablurile de automatizare a actualei căi ferate, atunci doar în proiect – cred că o pierdere imensă pentru patrimoniul cultural al României a fost demolarea vechilor gări construite de Saligny, adevărate opere de arta ce în 1977-1978 erau absolut neschimbate, având încă pe perete vechile tăbliţele cu cota de altitudine a locului!

Vara 1977 la descărcat fascine în port la Cernavoda, săgeată roşie indică punctul unde a fost făcută fotografia. În mijloc idiotul de lt. maj. Bârea pe post de MacArthur (doar la ochelari, că la minte...)

Am vizitat câteva muzee în SUA şi Canada unde există străzi întregi ce au fost demontate (oare acesta este cuvântul potrivit?) centimetru cu centimetru, şi apoi reconstruite în interiorul muzeului, casele fiind funcţionale, cu mobila originală şi toate obiectele de uz casnic, străzile cu pietrele de pavaj originale – absolut totul, un fel de replică urbană “indoor” a Muzeului Satului de la noi. Cred că acele gări minuscule ar fi meritat o asemenea soartă – sau măcar două-trei mai reprezentative. De multă vreme caut fotografii ale acestor gări, dar nu am găsit încă nimic. Nu mă îndoiesc de faptul că pe undeva există, trebuie să existe.

Iarna 1977-1978, construcţia unei rampe de tren, bolovanii de carieră îi spărgeam manual şi îi cărăm, că şi betonul, cu targa în sus pe rampă. Dunga roşie arăta locul unde era rampa, chiar peste drum de cârciuma ce exista şi atunci dar într-o alcătuire mai modestă, şi unde răpuşi de frig mergeam să mai tragem o cană de vin fiert, 3 lei bucata.

Vreau să menţionez condiţiile de viaţa. Locuiam într-o colonie cam la 2 km de Cernavodă, a cărei fotografie, uluitor, am găsit-o pe net. Căldura nu ne-a lipsit niciodată, curentul electric nu s-a întrerupt niciodată, nu existau gândaci sau şobolani, nici măcar şoricei micuţi şi simpatici…

U.M./colonie de muncă Cernavodă, noi locuiam în penultimă baracă din dreapta, pe coama dealului. Clădirea de jos este cantina.

Eforturile ce s-au depus pentru a asigura celor ce munceau la canal, civili sau militari, condiţii optime de viaţă au fost într-adevăr uriaşe. Proaspăt sosiţi în acea colonie de muncă/unitate militară, am rămas uimiţi în primul rând de calitatea mâncării, aşa cum nici în vis nu îndrăzneam a ne gândi la Buzău: ciorbele gustoase, cu mult zarzavat şi bucăţi de carne, mazărea era gătită cu hartane de pui şi un sos de roşii, fasolea verde la fel, peşte prăjit, varza era călită cu costiţă, macaroanele cu brânză (cine a făcut armata ştie ce zic!) treaba a mers excelent până când şeful cantinei a fost schimbat – bănuiesc că nu fura, drept care nu avea ce împărţi cu şefii. Apoi mâncarea a început să fie cea obişnuită de cazarmă, drept care şi noi am început a ne cumpăra mai tot timpul de-ale gurii de la alimentara coloniei civililor (mai ales şoferi) ce se afla la baza dealului pe care locuiam noi (undeva în dreapta fotografiei, în afara imaginii). Alimentara respectivă era o dugheană cât o sufragerie, dar unde găseai absolut tot ce începea a nu se mai găsi în Bucuresti, de la muşchi ţigănesc până la cutii de sardele “Robert”, costiţă, kaizer, cârnaţi şi salam de toate felurile posibile, brânzeturi şi unt, carne, ciocolate, zahăr, ulei, 5-6 feluri de ţigări albaneze şi bulgăreşti, etc. Când mi se făcea chef trăgeam o fugă până în Cernavodă la vreo cârciumă (U.M. nu avea gard, plecai când vroiai, peste deal, prin pădure) şi mâncam un antricot de vacă (nu se găsea în Bucureşti, neam) sau o bucată de peşte la care adăugam o sticlă de Fetească, se mai găsea şi Băbească Neagră de Murfatlar, formidabil vin ce mergea perfect cu un garf de porc (de la ceafă din regiunea vertebrelor cervicale, cea mai gustoasă carne de porc făcută pe grătar, nu bucata anemică indefinibilă ce serveşte acum că “ceafă”), mititei, sau organe.

Pentru iarnă ne-au adus salopete termice nemţeşti, lenjeria de corp şi aşternuturile de pat ni se luau la spălat de două ori pe săptămână, protecţia muncii era asigurată la maximum (doar că noi nu o respectam), de credeai că nu ai echipamentul adecvat cereai şi a două zi ţi se aducea, într-un cuvânt, se simţea din plin grija că totul să fie pus la punct şi în stare de funcţiune.

Vreau să aduc un omagiu celui ce a fost colonelul Ştefan Bediu, care a făcut şi Transfăgărăşanul, un om între oameni, inginer de mare clasă, pe care am avut ocazia să-l cunosc personal (şi toţi din grupa mea de lucru) în condiţii care ar fi trebuit, dar nu aveau nimic de-a face nici cu disciplina militară, nici cu cea la punctul de lucru – nici măcar nu a comentat, a râs şi a glumit cu noi, totul s-a petrecut la un mod relaxat, din partea lui de înţelegere deplină a circumstanţelor. Un altul, în mod normal, ne-ar fi trimis direct la carceră. Respectat şi iubit de soldaţi, nu i-a lăsat niciodată în voia soartei, totdeuna aproape de ei, totdeauna în contact direct, stând de vorba şi aflând din gura lor, nu din rapoarte, şi de bine, şi de rău.

Este adevărat că au fost cazuri mortale, eu am fost martor în câteva rânduri la evenimente ce se puteau termina tragic, dar cu tot respectul pentru numele celor căzuţi, obiectiv trebuie să spun că de multe ori noi pur şi simplu ignoram cele mai elementare norme de siguranţă şi protecţie a muncii, eu însumi muncind de multe ori doar în slip sau o pereche de pantaloni scurţi (reiat galben că lămâia…), mai tot timpul fără cască, desculţi. Pe timpul acestei perioade am scăpat încă odată că prin urechile acului de Batalion, într-o zi refuzând să muncim (condiţiile erau într-adevăr insuportabile, un oarecare locotenent ce ne supraveghea nici măcar nevrând să audă plângerile noastre), lt. col. comandant de unitate schimbându-şi decizia în ultima clipă, nu mai zic cum şi de ce, dar atunci nu a mai intervenit nimeni pentru mine. Nu veţi crede, dar acest om, aflând de moartea tatălui unuia dintre noi şi de refuzul celui mai idiot ofiţer din armată romană – un lt. maj. Bârea ce ne era comandant de pluton – de a-i da o permisie pentru înmormântare, l-a luat departe pe respectivul soldat şi i-a ţinut o predică despre bunătatea lui Dumnezeu, despre tinereţea noastră, despre înţelesul vieţii şi a morţii, şi i-a dat o permisie de o săptămână. Sunt convins că a fost un caz unic în istoria armatei din orice ţară comunistă.

Experienţa de viaţă a serviciului militar, prostia dusă până la sublim a cadrelor militare, incultura crasă, minciuna, mitocănia, furtul, murdăria morală, vorba goală a învăţământului politic au marcat o cotitură de 180 de grade în viaţa mea. Totdeauna i-am iubit pe Marx şi Lenin, niciodată nu i-am dat dreptate lui Weber, în liceu tocisem de zor să întru la Drept Economic, şi deodată, brusc şi în adâncime, am înţeles tot ce (cu precauţiune, totuşi) îmi povestea uneori tata, am înţeles sensul unor frânturi de conversaţie ce mi se întipăriseră în minte pe când eram încă foarte mic, discuţii al căror martor fusesem întâmplător în timp ce mă jucăm – dar la fel am început a înţelege şi jocul absolut murdar, dar atât de eficace, al Europei Libere.

Scăpat de uniforma militară nu doream decât să plec din ţară, mai ales că mulţi prieteni începuseră deja să plece într-un fel sau altul. Am renunţat la orice planuri de a intra la o facultate, dar trebuia să găsesc ceva de muncă. Colegii de clasă din liceu intraseră mai toţi la ASE, unii la seral lucrând prin hoteluri şi pe la agenţii de turism, unul chiar la aceea ce se înfiinţase pe locul cafenelei “Katanga” (scriitorii se mutaseră un pic mai încolo la “Podgoria”), şi ca de obicei tata, că orice părinte pentru copilul lui, mi-a oferit o posibiltate “călduţă”, adică la hotelul Ambasador unde făcusem destulă practică în ultimul an de liceu şi deja cunoşteam destul de bine ce şi cum. Dar eu eram tânăr, puternic de neînvins şi atoateştiitor, şi mai ales nu aveam nici un chef să umblu toată ziua la costum şi cravată, tun, ras, frezat, eu mă simţeam bine în blugi şi cu părul lung (şi nici nu mă vedeam în poziţia de a da zilnic raportul băieţilor veseli în costume gri ce luau la puricat registrul de cazare), aşa că am refuzat şi am găsit o slujba de primitor-distribuitor într-un loc ce se numea URB (Uzina de Reparaţii Bucureşti).

Industrializarea României (ca şi cooperativizarea, ca şi anihilarea acelor băieţi idealişti ce rezistau în munţi pentru că nu înţeleseseră nimic din realităţile politice/economice de după război) a fost o necesitate stringentă: mai ales după 1956, Dej trebuia să demonstreze Kremlinului că România era capabilă să-şi rezolve problemele fără ajutorul “prietenesc” sovietic, şi să transforme în realitate un adevăr elementar, că un Stat nu poate fi într-adevăr independent decât dacă este economic independent. În contrast, Ceauşescu nu numai că nu mai avea de demonstrat nimic, nimănui, dar la 1968 fusese acceptat într-o conjuctura politică/economică mondială ce ar fi putut la modul propriu să facă din România raiul pe pământ – în schimb el a ales Coreea de Nord.

Mai apoi, distrugerea economiei şi culturii (nu numai a) României de la 1989 încoace a fost extrem de bine gândită de către “binevoitorii” din vest; au reuşit în mai puţin de 25 de ani ce n-au reuşit turcii în 483 de ani. Dar iarăşi, nu este locul pentru a elabora asupra subiectului.

Aşadar, înapoi URB – mă sculam dimineaţa la ora patru şi jumătate (de fapt sunt matinal, nu-i problemă), de la mine din Baltă trebuia să merg cu autobuzul 102 până la capăt în Berceni, apoi luam tramvaiul 12 până la capăt spre Şoseaua Giurgiului, apoi mergeam pe jos cam un km. Cine îşi aduce aminte de traseul lui 102, înţelege perfect cam prin ce treceau în fiecare zi călătorii respectivi.

URB aşa cum arată astăzi. În clădirea înaltă de la poartă erau birouri

URB-ul nu a fost primul meu contact cu o fabrică. Pe când mergeam la Şcoala 94 trebuia să facem o zi pe săptămână practică la FASB (cred că asta era sigla, în traducere “Fabrică de Sticlă Bucureşti), undeva înspre Policolor, la distanţă bună de tot de blocurile ce abia începeau a se construi dinspre bd. N. Grigorescu – bd. 1 Decembrie nu exista. Am înţeles că respectiva fabrică era un fel de mândrie naţională, totul era automatizat cu excepţia gravării şi pictării manuale, era un spectacol într-adevăr fascinant să vezi liniile de fabricare a diverselor produse mergând încolăcindu-se la câţiva metri prin aer, urcând şi coborând că un “roller-coaster” de pastă de sticlă fluidă, braţe robotice apucând, tăind, transbordând. Noi însă aveam şi alte preocupări, era în perioada când la “Top 20” a lui Radu Teodoru făceau furori Daniel Gerard cu “Butterfly” şi Titanic cu “Sultana”, dar mai ales făcea ravagii prin topurile din Europa o trupă, The Hotlegs, cu “I’am a Neanderthal Man”. O colegă aducea magnetoful de fiecare dată, ne ascundeam într-un vestiar, ascultam muzică şi fumam, nu ne zicea nimeni nimic. Mai găseam şi alte activităţi extrem de atractive ce nu ţineau de practica noastră, că de exemplu a învăţa să conduci un tractor (nu, nu era cel parcat în faţa cinematografului “Moşilor”…) sau un motostivuitor, muncitorii în mare majoritate tineri până în 30 de ani nu se se lăsau rugaţi de două ori. Niciodată nu petreceam opt ore pe acolo, de obicei săream gardul înainte de prânz luând cu noi câte sticle de şampanie puteam duce, că se vindeau extraordinar de bine la centrele de colectare, 3 lei bucata.

Ce făceam cu banii? Încă de mic, de câte ori se întâmpla să fiu prin oraş cu tata intram negreşit în librărie şi îmi spunea să aleg. Am prins repede gustul cuvântul scris, şi cu mult noroc privind accesul la cărţi, curând începusem a citi intens. Făcusem cunoştinţă cu Boris şi Arkadi Strugaţki înainte de a ne muta în Baltă (“Ţara Norilor Purpurii”, mai întâi mă atrăsese racheta de pe copertă, dar apoi povestea în sine, superbă carte), regăsindu-i mai târziu în filmul lui Tarkovski, biblioteca Şcolii Generale Nr. 23 era la doar un gard distanţă de Intr. Topliceni, în Venerei, apoi la Şcoala Generală Nr. 21 am găsit o bibliotecă absolut de ncrezut, cărţi adunate tot prin grija acelui grup de profesori formidabili din anii 1960, cărora le mulţumesc încă odată. Acolo i-am desoperit pe toţi navigatorii şi exploratorii celebri, şi pe C. L. Strauss cu “Tropice triste” – pe vremea aia habar n-aveam, dar pe care aveam să-l regăsesc mult mai târziu, în SUA, influenţându-mă într-o mare măsură. Mai ales însă, în vacanţa dintre clasa a şaptea şi a opta s-a întâmplat marea cotitură şi lecturile mele au luat o altă traiectorie. Ţineţi minte librăria aceea de lângă Ciclop, vis-a-vis de Lido? Acolo eram cu tata, am văzut în raft Darwin, “Originea Speciilor” şi “Variabilitatea la Plante şi Animale sub Influenţa Domesticirii”, în format mare, superbe, cu desenele originale – au costat bine peste două sute de lei, enorm pe atunci, tata mi le-a cumpărat fără să clipească şi m-a sărutat. N-am înţeles eu mare lucru citindu-le atunci, dar am citit totul de la primul la ultimul cuvânt, şi bine am făcut!

Tot în acea vară, eram acasă la o colegă, Carmen, ascultam la magnetofonul (Akai semiprofesional, sound on sound, uriaş, role de 23, costa cât o motocicletă nouă) lui frate-său un şlagăr ce topise România şi întreaga lume, The Archies – “Sugar, sugar”, şi întâmplător am apucat o carte, Huxley, “Punct, contrapunct”. Din acea vară pe Fenimore Cooper l-am trecut pe linie moartă. Cu banii luaţi pe sticlele de şampanie plus ce îmi dădea taică-miu cutreierăm librăriile şi-mi cumpărăm cărţi, dar şi chioşcurile de ziare şi tutun unde se vindeau acele cărţulii/broşuri, nu ştiu cum să le zic, din colecţia Ştiinţifico-Fantastică, cred că costau 2 lei bucata? Dar am divagat că de obicei, iertare.

Înapoi la URB. Am petrecut foarte puţină vreme acolo, cred că 4-5 săptămâni, din două motive: unu, habar n-aveam ce şi cum. M-au trimis să iau alice de sablaj, eu m-am prezentat în faţa unei doamne şi i-am cerut alice de cablaj, s-a uitat lung la mine şi s-a convins că eram serios, mi-a spus că n-are, la întoarcere şeful s-a uitat şi el lung la mine… Apoi, m-au trimis să iau un camion de rulmenţi de la un depozit, la întoarcere aveam o lipsă uriaşă, mă furaseră respectivii pe rupte, şeful a început să dea telefoane, un rulment de ici, unul de colea, în două-trei zile a completat gaura. Al doilea motiv a fost iarăşi tata, la un moment dat mi-a spus răspicat şi simplu că nu mă mai lasă în serviciul respectiv. Şi am început să caut altceva.

Altceva-ul a fost RTVR (RadioTeleviziunea Romană). Cum am ajuns într-o instituţie în care era aproape imposibil de intrat? Pe scurt, un fost coleg de clasă în liceu, care avea un unchi ce întâmplător era Liviu Ionescu, al doilea dirijor al Orchestrei Simfonice Radio (erau patru: Iosif Conta, Liviu Ionescu, Elenescu, şi Ludovic Baci – pe numele adevărat Bacs, cel mai apreciat dintre toţi, o persoană extrem de blândă la vorbă şi comportament, fără nici un fel de implicaţii politice). Am fost angajat recuziter, adică hamal. Cărăm intrumentele mari, scaune, pupitre muzicale, făceam amplasamentul orchestrei în studio ori pe scenă, încărcam/descărcam camioanele în turnee – dar mai ales aveam şansa de a prinde un turneu în vestul Europei cu una din orchestre, şi pe chestia asta aş fi făcut orice muncă, numai să plec… Atât cât ştiam teorie muzicală m-a ajutat totuşi enorm mai ales în relaţia cu biblioteca muzicală şi repartiţia partiturilor pentru repetiţiile şi înregistrările zilnice sau la spectacole. După o perioadă scurtă, mi s-a dat Orchestra de Estradă a lui Sile Dinicu. Cu toate că le consideram pe Margareta Pâslaru, Marina Voica, Mirabela Dauer, Gina Pătraşcu, Angela Similea, etc., ca printre dezastrele de nedescris a muzicii uşoare româneşti, au fost şi solişti pentru care am căpătat un deosebit respect; Aurelian, Aura, Păuniţa Ionescu (Doamne, ce talent uriaş, de se năştea în SUA…), Stela şi Florin Bogardo (un maestru de sunet extraordinar de talentat), Anda (ce la vremea respectivă era, după episodul cu Păunescu, retrogradată la “indezirabili”), Gil Dobrică (un om!). Dar mai ales erau cei din Orchestra de Estradă.

Am făcut câteva boacăne ce l-au scos din fire pe Sile Dinicu, dar mai apoi venea şi mă îmbrăţişa cerându-şi iertare că strigase la mine, un om ce i-a băgat în pâine pe mulţi, de o bunătate sufletească uriaşă, şi un talent uriaş. Ţin minte odată un concert la Sala Palatului, au cântat Sfinx, Sile Dinicu a stat şi i-a ascultat privindu-i din marginea scenei fumând 2-3 Kentane (păi ce, îndrăznea pompierul să-i zică ceva?) – apoi la final imbrăţisându-l pe Dan Aldea zicându-i “tată, eşti bun”. Profesional extrem de exigent, nu se prea înghesuia Sile Dinicu cu asemena laude…

Atmosfera generală în Radio era de turnătorie – încercând o parafrază, toţi pe unul şi unul pe toţi. Informatori de Secu colcăiau pe culoare şi prin birouri că nu aveai loc să arunci un ac. Printre şefii informatorilor se aflau “tov. Grosu” şi “tov. Roşu” – aşa le spunea toată lumea, şi aşa se chemau între ei. Tov. Grosu, ajuns magazionerul intrumenelor muzicale şi şeful recuzitei, fusese în tinereţe căprar, nu de armată, ci la propriu, adică îngrijea “caprele Radio”. În faţa intrării sălii de concerte se afla un fel de părculeţ, iarbă şi flori, unde la început se ţineau câteva capre ce asigurau laptele pentru restaurantul aflat la ultimul etaj, unde până să începa Ceauşescu revoluţia culturală, se adunau toţi artiştii, şi nu numai, la cafea şi coniac, o bere sau un şpriţ. Tov. Grosu îngrijea caprele, le mulgea, şi – bănuiesc – le dezmierda pe nume, mângâindu-le şi scărpinându-le. Cu un asemenea dosar, a urcat repede în ierarhia organizaţiei de partid, şi a ajuns şef. Nu avea idee în ce cheie cântă o vioară spre deosebire de o violă, dar partidul îi încredinţase o sarcină, şi asta conta.

O poza veche a Radioului. Caprele erau ţinute pe acel spaţiu verde din faţa coloanelor. Observaţi traficul auto...

Tov. Roşu, era şef de birou – dar ce birou, care, cum, nu ştia nimeni. Atâta doar că biroul respectiv avea un singur membru: pe el. Uneori ne chema la şedinţe într-un birou propriu-zis, o încăpere unde totdeauna ferestrele erau acoperite cu nişte perdele grele, verde închis, şi nu se aprindea niciodată lumina, stăteam într-un semiîntuneric greu, extrem de obositor. Ca şi tov. Grosu, ca şi directorul Sandulescu de care voi vorbi imediat, nu avea nici o tangenţă cu muzica – dar iarăşi, sarcina de partid se îndeplineşte, nu se discută. Uluiala generală a fost când domnul Buda, secretarul de formaţie la Simfonic a fost trimis pe alt post, şi înlocuit de tov. Roşu. Nu numai că domnul Buda (nu am auzit vreodată cineva să-l numească “tovarăşul”) era un profesionist desăvârşit, fost dirijor, ani de experienţă, el stabilea repertoriul şi programul stagiunii, dar, deşi fără un fizic impunător, avea şi o prestaţie şi o autoritate ce se impunea imediat, fără prea multe vorbe. Respectul orchestrei era maxim. La preluarea ei de către tov. Roşu, muzicanţii, o haită pusă continuu pe băşcălie şi farse, nu mai erau de stăpânit. Dar trebuia acolo cineva care să scrie rapoartele către Secu, mai ales în turneele din străinătate, iar spre deosebire de domnul Buda care nu era interesat decât de muzică, tov. Roşu era exact pe fază. Culmea ironiei: tov. Roşu avea doi băieţi, unul căpitan de miliţie, şi altul, oaia neagră a familiei, de care nu discuta niciodată. La Roma, petrecând cele 3 (3? – am uitat) săptămâni în tranzit către SUA, stând de vorbă cu tipul lângă care aveam patul într-o pensiune amărâtă, aflu că era acel fiu renegat al tovului Roşu… Mai mult, într-un moment de relache pe Holul Mare din Radio, stând la taclale cu Paul, recuziterul de la Simfonic (acum secretar de formaţie la Simfonic), nu ştiu cum vine vorba şi-i spun că am mai cunoscut un individ având numele de familie Bârea, idiotul de lt. maj. de la Canal. “Cine, ăla? Păi e văru-meu, e un tâmpit, când vine pe la noi eu plec de acasă, tata se ascunde în dormitor, şi rămâne maică-mea săraca să stea de vorba. E ruşinea familiei, toţi îl înjură că s-a făcut ofiţer, cum o fi ieşit aşa de dobitoc nu înţelege nimeni”. De, mică-i lumea…

Nu pot să trec peste nea Constantinescu. De meserie croitor, se ţinuse de box şi înţeleg că ajunsese un nume chiar înainte de război. Pe timpul conflagraţiei boxa pe front pentru amuzamentul soldaţilor, după aceea recrutat de noul regim şi ajuns specialist în interogatorii (păi era boxeur…) numit şeful Serviciului Personal în Radio, unde activase mulţi ani făcând treabă, nu glumă. Numai el şi Dumnezeu ştiu pe câţi i-a schilodit pe viaţă şi i-a aruncat în puşcărie. Nu cu mult înainte să ajung eu în Radio fusese schimbat, îmbătrânise dar se şi cam sprijinea de sticla de vin, fusese dat la recuzită unde pur şi simplu stătea de pomană dar cu salariul de şef de personal. Mai avea câţiva ani până la pensie şi ne amintea de zece ori pe zi că el şi-a făcut datoria faţa de ţară şi partid. La salariu, invariabil, megea să mănânce un ficat la grătar şi să bea o sticlă de vin la o cârciumă ce se afla puţin mai sus de Conservator, unde se adunau mulţi din Radio la un pahar-două. Culmea este că deşi venea deseori beat la serviciu, nu l-au dat afară (era un decret nr…?) aşa cum s-a întâmplat cu nea Oprică, recuziterul corului “mare” (spre deosebire de corul “mic” adică cel de copii) de exemplu.

Cârciuma era pe colţ, unde văd că este acum o cafenea

Mai era apoi tovarăşul director economic Sandulescu, fost şef al aprovizionării cu creioane, gume şi ascuţitori (nu sunt maliţios, asta era individul), ce fusese uns de către Iosif Conta în funcţia de conducere respectivă datorită “binevoinţei şi devotamentului” materializate mai ales în cadouri sub formă de produse agro-alimentare şi mese plătite la restaurante, mai apoi ajuns şi secretar de partid. Nenorocirea mare era că tipul făcea parte din comisia de examen pentru angajarea muzicanţilor, deşi, că şi tov. Roşu, nu avea nici în clin nici în mânecă cu muzica, dar nimic din ăla solid, zero. Ţigan din Bariera Vergului, atitudinea şi mentalitatea de mahala îi devenise informaţie genetică – deşi funcţia de director îl silea oarecum la un proces de cizelare, făcea eforturi vizibile. Am înţeles că după Revoluţie a început o afacere pe cont propiu, nu mă îndoiesc că a reuşit pe deplin, mitocănia şi lipsa de scrupule au triumfat şi în cazul lui.

De nea Niculae nu prea am ce să zic, total apolitic, avea un singur dor, să câştige la Loto. Îşi cheltuia salariul calculând tot felul de combinaţii potivit unui tabel cu toate numerele câştigătoare catalogate din 1950 încoace, şi degeaba.

Mai era dragul de Dore, pe care îl regăsisem după atâţia ani, mai mult lat decât înalt, încă împărţind ciocolate copiilor din cor, amărât că nu-şi putea mărita fata, şi făcând un vin roşu-negru din strugurii boltei de vită ce-i acoperea acasă intrarea de la stradă, de putea concura cu orice Chateau Margot, Latour, ori Laffitte, pe cuvânt de onoare.

Iosif Conta nu era nici iubit nici respectat, şi asta nu numai de orchestră. Dar era şeful al mare, nimeni nu îndrăznea să zică nu în faţa lui. Rămăsese proverbială remarca lui Sergiu Celibidache la adresa lui, “domnule, dumneata dirijezi de parcă ai tăia caşcaval”, şi comentării din ziarele italieneşti în timpul unui turneu, “este uimitor cât de bine poate cânta o orchestră fără dirijor”.

Pentru a va edifică mai bine despre atmosfera generală de la orchestră, să va spun următoarea poveste. Există acolo un ţigan, Mihai Georgescu, patru clase primare – dar îşi aducea aminte tabla înmulţirii doar până la 7×7=49. Timp de 18 de ani fusese şeful partidei de contrabas şi dirijor secund la Orchestra de Cameră şi la Simfonic. Unanim considerat cel mai bun contrabasist al ţării. După acel decret al cărui număr nu mi-l amintesc, care reglementa ocuparea unui loc de muncă în funcţie de pregătirea şcolară, Conta a găsit motivul legal de a-l pune pe liber, nu-l agrease niciodată. În plus, Mihai Georgescu, precum toţi din orchestră, nu-l prea respecta pe Conta ca muzicant pentru că de fapt, deşi trompetist, nu excelase niciodată, nu era “meseriaş”, cum zicea nea Gigi Bucătaru, şeful partidei de trompete. Aşa a ajuns “metre Jorj” hamal la orchestra unde fusese şef de partidă şi dirijor secund. Dar respectul oamenilor rămăsese acelaşi, de multe ori era rugat să le arate cum să interpreteze anumite pasaje mai dificile, îl tratau cu aceiaşi consideraţie că înainte. Că şi în anii precedenţi, după mazilire omul primea tot felul de oferte de la diverse orchestre din vestul Europei, şi chiar de dirijor principal şi director al Operei din Cairo, nici una aprobată de Conta (lui nu i s-a oferit niciodată un contract de dirijor în străinătate, doar invitaţii prin estul Europei, că de, sfânta prietenie comunistă impunea o anumită conduită) care nici măcar nu a acceptat vreodată să stea de vorba cu respectivul, cu toate încercările acestuia de a obţine o audienţă ori de a-l aborda la repetiţii sau pe hol. Ironie amară, la un moment dat s-a organizat concurs pentru contrabasist la Simfonic. Orchestra a început a comenta cu voce tare, fără oprelişte cum este posibil aşa ceva când cel mai bun contrabasist al ţării era ţinut pe post de hamal, pe la repetiţii îi aruncau câte o vorba lui Conta, dar degeaba. În ziua concursului, eram pe Holul Mare cu “metre” şi alţi câţiva, aşteptau candidaţii să între la examen – unde Săndulescu era prezent să-şi dea cu părerea – şi cineva îi zice în glumă lui Georgescu să ia un contrabas să le arate meserie celor ce îşi aşteptau rândul. După oarece insistenţe, se duce “metre” la unul ce aştepta cuminte, îl roagă să-i împrumute instrumentul şi începe a cântă din memorie nişte studii de Bach, pentru violoncel. După ce termină, mulţumeşte, şi înapoiază contrabasul respectivului.. “Dumneavoastră sunteţi pentru concurs?” “Da, sigur, că da”. În hazul general, s-a făcut gol pe hol, oamenii şi-au luat instrumentele şi au plecat. Iese Sandulescu din studio: “Unde sunt restul, ce se întâmpla?” Nea Titi Badea de la percuţie: “S-or fi dus şi ei să bea o bere, tovarăşe director, dar până se întorc de ce nu-l luaţi pentru examinare pe Georgescu, că uite, e disponibil?”

Aceştia erau oamenii pe care nu i-am mai regăsit când m-am întors în România, după Revoluţie.

O altă scenă cu respectivul şi Johnny Răducanu pe Holul Mare din Radio, plin de artişti: “Mai, Mihai, uite 10 lei, adu-mi şi mie basul, că l-am lăsat la intrare”, “Ce să fac mă, să-ţi car ţie basul? Mă, ţie nu ţi-e aşa un pic ruşine? Nu mai ţii minte când plângeai după mine pe aici pe hol să-ţi acordez intrumentul, că nu erai în stare, şi acum îmi dai tu mie 10 lei să ţi-l car? Mă jigodie, tu chiar nu ai obraz?” “Ssssst, Mihai, te aude lumea, eu am publicul meu…” Nu că nu l-am apreciat pe Johnny, era excepţional, ce să zic. Când stătea în Baltă, pe lângă “Potcoavă”, cânta în balcon, ne opream şi ascultam oricât ar fi durat.

Situaţia respectivă am întâlnit-o cam peste tot unde am muncit, sau am avut cunoscuţi. Se mergea din greu pe principiul “dacă e omul nostru, chiar de-i tâmpit, e în regulă”, motiv pentru care lucrurile mergeau aşa cum mergeau peste tot. Pentru că altfel, în RTVR de exemplu, se muncea. Mult, în unele sectoare plictisitor, şi peste tot prost plătit. Se lucra neplătit peste program, stăteam în Televiziune cu orchestra câte 20 de ore, uneori dormind acolo pe vreo canapea pe holuri, a doua zi luând-o de la capăt program normal.

Tudor Vornicu, atotprezent, nu avea nici talent, nici rafinament, nici viziune, era de o rigiditate intelectuală şi o incultură monumentală. Statutul lui de reporter în războiul din Coreea l-a catapultat spre vârf, dar nu avea stofă. Scenă între el şi Liviu Tudan: “Să fim clari, nu vreu să văd atâtea amplificatoare şi difuzoare, la ce va trebuie, ce, Beatleşii cântau fără aşa ceva, uite ce au făcut”. “Cum o să cânte fără amplificatoare, tovarăşe Vornicu, dumneavoastră chiar vorbiţi serios? Dar oricum în 1965 se cânta altceva, se cerea altceva, se folosea alt echipament, dacă trăiţi cu impresia că nu s-a mai schimbat nimic de atunci… cum să scot un anumit sunet fără amplificarea de care am nevoie – poate îmi arătaţi? Şi dumneavoastră aveţi idee pe ce cântau ei? Aveţi idee cât costă un Rickenbacker? Nemaivorbind că trebuie să apară Sinxul, ce faceţi, că au un camion plin de scule, n-o să le daţi voie să cânte?” Cam aşa era mai mereu Liviu, le zicea fără nici un fel reţinere.

Poza veche cu Studioul 4

Am ales poza de mai sus pentru că orga este ridicată pe scenă, şi vreau să va povestesc o întâmplare din multele, foarte multele la care am asistat, în radio, în TV, pe la concerte sau turnee. La cutremur, câteva din tuburile mari de orgă din stânga se îndoiseră aproape de 90°. Orchestra Simfonică repeta ceva din Beethoven. Dirijorul, de la Cluj, extrem de apreciat şi respectat. Era un pasaj mai dulce urmat de un crescendo brusc şi puternic. Dirijorul opreşte de câteva ori orchestra cerându-i să între mai decisiv. A cincea-şasea oară, parcă ar fi fost vorbiţi, cei din orchestră, arătând spre tuburi: “maestre, noi am face aşa cum spuneţi, dar ne e frică, ştiţi, noi am mai încercat odată chestia asta, şi uitaţi ce s-a întâmplat”.

La mine la Estradă lucrurile erau mai relaxate decât în alte departamente, mai ales pentru că nu erau turnători. Sile Dinicu încercă să se abţină de la comentarii anti-PCR, deşi uneori nu mai putea şi răbufnea, îl făcea albie de porci pe Ceauşescu, şi pe româneşte şi pe ţigăneşte. În orchestră nu există nici un membru de partid în afară de dânsul, care nu avea cum face altfel, era director. Profesionalitatea muzicanţilor era de neînchipuit. Îi amintesc pe nea Sandu Avramovici, Dan Dimitriu, Dan Mândrilă, “Piţigoi” Iliescu, Cornel Meraru, Nicolae Farcaş, Nelu Marinescu, Jony, domnul Romcescu – dar toţi din orchestră erau meseriaşi de neîntrecut. La o şuşanea într-un bar din Germania, Farcaş, abţiguit bine de tot drept care a produs unul din solourile de trombon ce l-au făcut celebru, a primit o ofertă de la Chick Corea, ce se afla acolo la o bere şi o şuetă cu prietenii. Nea Farcaş l-a refuzat pe româneşte, la un mod destul de imaginativ (…!), a doua zi, când s-a trezit din beţie, aducându-i-se la cunoştinţă incidentul de către ceilalţi, la început a crezut că e luat în băşcălie, abia mai târziu şi-a dat seamă pe lângă ce şansă trecuse. Da, acesta era nivelul profesional al tuturor, puteau cânta oricând, oriunde în lume, alături de cele mai de seamă nume ale jazzului.

Singură lichea din orchestră era nea Jean “Balamuc” Teodorescu, un ţigan gras cu aspect unsuros şi un tupeu ce nici acum nu prea întânleşti. Relaţia dintre el şi ceilalţi era ca atare.

La înregistrările zilnice din Studioul 8 (se lucra cu normă, trei piese în 6 ore) nu se făcea repetiţie, totul era la prima citire, Sile Dinicu nici nu accepta altfel. Reluările erau cerute de la cabina de sunet. Începuseră şi problemele cu frigul, iarna nu mai prea mergeau caloriferele drept care nu se puteau acorda instrumentele – dar producţia trebuia să meargă. În plus, erau toate acele cântece patriotice, “Tinereţe, hai pe şantiere”, “Tinereţe, muncă, bucurie”, şi cred că va amintiţi de culmea culmilor “O chemare nouă ţara o străbate, cincinalu-n patru ani şi jumătate” impusă lui Gica Petrescu – piese de genul respectiv se înregistrau pe echipament Uher şi Studer. Studioul 8, 4 şi Televiziunea erau dotate astfel, în studiourile 3 şi 6 erau Philipsurile de când se construise clădirea nouă. Ca dotare, TV Română era printre cele mai moderne din Europa.

Apăreau şi tot felul de vocaliste de prin ţară, neveste, fiice, nepoate de secretari de partid şi alţi sus-puşi, care vroiau cu tot dinadinsul să ajungă “hartiste”, se cheltuiau sume imense, nu mai ţin minte cât costa o oră în studio, dar era o sumă uriaşă.

La un moment dat mi s-a propus să fiu secretar UTC pe Direcţia Artistică, şi secretar sportiv, adică cumulam funcţii, exact că Ceaşcă. Chestia a durat mai bine de o lună, tot fiind chemat la biroul UTC pentru discuţii interminabile. Avantajele erau enorme, dar însemna să mă tund şi să nu mai port blugi jerpeliţi, aşa că mă refuzat, şi rău am făcut. Căpătând încrederea “organelor”, nu aş mai fi ratat un turneu în Italia şi altul în Germania, adică singurul motiv pentru care mă aflam eu acolo.

… Mi-am pierdut răbdarea şi pe 1 Martie 1980 m-am dus şi am depus cerea de plecare definitivă din ţară.

(va urma)

15 comments to Anii 1978 – 1985. De pe străzi, în întreprinderi; dacă vă interesează (I)

  • “[…] anihilarea acelor băieţi idealişti ce rezistau în munţi pentru că nu înţeleseseră nimic din realităţile politice/economice de după război […]”
    Cu oricati ani v’a inzestrat viata, cu oricate experiente v’a amarit comunismul, o asemenea fraza va descalifica total… Nu e primul articol in care vad ca aprobabti cea mai jegoasa faza a comunismului. Va recomand sa dati un ochi blogului http://despredemnitate.wordpress.com/ , imi imagninez ca va va fi greu sa’l cititi.
    @hm: poate ca Alexandru Dinu este o resursa vie fata de Bucurestiul de alta data, si este de apreciat ca e capabil sa scrie atit de elaborat, dar ca gazda a acestui blog, cred ca esti responsabil cu un pic de editorializare politica, mai ales cind tin minte cum ne’am incontrat pe politica de cind ne’am intilnit. Mai lipseste sa gasesti pe un batrin scriitor gata sa elogieze viziunea Garzii de Fier asupra Bucurestiului si am rulat toata galeria de ofense care se pot gasi.
    Stii bine ca sunt de acord ca inainte de 89 unele lucruri se faceau mai bine, ca exista un grad mai mare de civilizatie publica, dar de aici si pina la a cautiona anii cei mai murdari ai comunismului, sau a trimbita conspiratii internationale si mondiale indreptate importriva Romaniei e distanta mare. Scuza’ma daca m’am aprins prea tare, dar unele subiecte au darul sa ma faca sa reactionez cu cald.

  • Freesys

    Hm daca erai voyo imi faceam cont si cumparam episoade in avans cu A.Dinu. Extraordinar !

  • Mihai

    Superb stilul de a scrie. Felicitari si mai astept articole. Foarte bine surprinsa mentalitatea “de partid”.

  • hm

    draga Valentin, voi declara doar ca aici nu permitem apologia nazismului (fascismului, legionarismului samd) si negarea Holocaustului. Din principiu – nu doar si pentru ca exista o lege (107/2006)
    ————–
    Dar, tot din principiu, aici nu avem o politica legata de politica.

  • Alexandru Dinu

    Domnule Berceanu,

    Eu m-am ferit, si in Romania si in USA, sa devin un fel de clown politic purtand ca pe un drapel relatiile mele cu autoritatile Romaniei comuniste – pot sa va povestesc cum la Timisoara un om a murit legat de mine, catusa sfartecandu-mi incheietura maini stangi, semn cu care am ramas pe viata. Deasemeni va pot spune despre conditiile de la Insuratei, unde carcera era un cub de beton afara in curte, gol si pe dinauntru si pe dinafara, unde vara iti fierbeau matele in tine si iarna inghetau, doua zile de carcera fiind echivalentul unei dezabilitari si fizice, si psihice, pe viata – vorbesc despre 1982, iara nu 1952. Sunt insa in viata lucruri care doar se tin in suflet, odata ce vorbesti despre ele devin comert, gunoi.

    Nici nu am incercat vreodata sa fiu necuviincios arborand injurii la adresa altor persoane ce nu impartasesc opiniile mele, nici nu am incercat vreodata da demonstrez superioritatea sau inferioritatea unor vederi legate de trecutul vechi ori recent al Romaniei. Este o diferenta mare intre a avea o opinie, si a incerca sa demonstrezi ca acea opinie este corecta. Poate ca opiniile mele nu sunt corecte – ati remarcat vre-o incercare din partea mea de a le impune un statut de adevar neatacabil?

    Mai mult, evident acest sit nu este dedicat polemicilor de natura politica, deci asemenea polemici nu cred ca-si au rostul. De aceea nu voi continua sa va raspund daca dumneavoastra veti posta ale comentarii cu o asemenea tenta. Tin totusi sa va reamintesc un lucru: platforma ideologica a comunismului este tare frumoasa, dar din nefericire a fost aplicata in practica de catre comunisti. La fel (un exemplu ales la intamplare) platforma ideologica a crestinismului este foarte frumoasa, dar din nefericire a fost aplicata in practica de catre crestini. Banuiesc deci ca atunci cand spuneti “cea mai jegoasa faza a comunismului”, va referiti de fapt la activitatea comunistilor din acea perioda (cand se stie foarte bine, in mici detalii, ca Romania era controlata de o gasca de straini trimisi de Kremlin, ce luasera nume romanesti, lichidand cu bestialitate atat pe “dusmanii” – printre care acei baieti idealisti si curajosi din munti – cat si pe cei cu carnet de menbru de partid, pe vinovati si nevinovati laolalta, distrugand valorile nationale cu aceeasi dedicatie ca si prietenii vestici de acum. Eu incerc doar sa-l inteleg pe Dej care a strans din dinti si a rabdat sarutand mana criminalilor, sperand ca intr-o zi va scapa tara de ei). Cu alte cuvinte, dracul nu ar fi fost al dracului de nu il faceau oamenii sa fie asa.

    In legatura cu situl si cartea ce-mi recomandati, aici unde sunt nu pot face rost decat de lucrari incluse in WorldCat(alog). Nu am gasit inclusa nici cartea, nici autorul respectiv. Mai mult, inca un lucru pe care nu-mi place sa-l port ca pe un stindard dar acum ma vad nevoit sa-l amintesc, eu am reusit sa obtin aici in USA doua titluri academice, unul minim (in istorie) si altul maxim, intr-o alta disciplina. In toti cei multi ani de studiu necesari obtinerii acestor titluri (pentru ca aici titlurile academice nu se obtin ca in Romania) am fost cu rigurozitate si strictete spalat pe creier de a accepta ca surse de studiu doar argumente academic formulate, adica nu afirmatii si publicatii de pe Internet ce nu au nimic in comun cu logica de construire a unui argument stiintific. Simpla ingramadire de date, afirmatii, acuzatii, citate si sursele respective, cu intentia de a demonstra ca ceva este adevarat, constituie o negare flagranta a metodei de lucru academice, drept care eu nu o pot accepta. Pentru a fi mai clar, sa presupunem ca eu am un creion ce se numeste comunism. Creionul este albastru. Vreau sa demonstrez ca este albastru. Nu voi aduce argumente in favoarea faptul ca ESTE albastru, ci voi incerca sa demonstrez ca NU ESTE verde, NU ESTE galben, rusu, negru, etc. Daca nu este nici una dintre aceste culori, mai ramane una singura, albastru, deci creionul nu poate fi decat albastru. Nici una din publicatiile romanesti de dupa 1989 despre comunism sau securitate, pe care eu le-am citit, nu a urmat aceasta logica. Singura formulare alternativa ce poate fi considerata valida este relatarea istorica, asa cum a facut-o Victor Frunza in “Istoria Stalinismului in Romania”, pe care, la randul meu, ve-o recomand cu multa caldura. Ca atare, intre lucrarea lui Frunza si situl dumneavoastra, am tendinta sa o aleg pe prima.

    Inca un gand. Intr-o iarna, cred ca prin 1983-1984, ma aflam in autobuzul 111 venind dinspre Rosetti catre Mantuleasa. Era pe sera, intuneric afara si toata mizeria ce iarna o varsa asupra Bucurestiului. Autobuzul inghesuit pana la maxim – odata prins la mijloc nu mai puteai cobori decat spre capatul liniei. Langa mine cateva persoane care discutau vaitandu-se ca nu se mai gaseste nimic in magazine, ca sunt cozi interminabile. Ascultandu-i, la un moment dat am strigat cat am putut de tare sa fiu auzit in tot autobuzul, cerand tuturor sa coboram si sa incepem a demonstra mergand catre Palat, pentru ca ni se vor alatura multi altii. S-a lasat o liniste de mormant in autobuz, nimeni, dar nimeni nici macar nu a avut un comentariu cat de neinsemnat, toti si-au ascuns nasul in fulare si gulere. Sunt convins ca dumneavoastra nu va aflati atunci in autobuz, dar oare de ce sunt deasemeni convins ca daca erati acolo, ati fi facut la fel ca ceilalti?

    Cu respect,
    Alexandru Dinu

  • Anastasiu

    Jos palaria,domnule Dinu,pentru caracter si modestie!

  • darius

    Eu vreau sa va transmit respectul meu, domnule Dinu Alexandru. Pentru articol si pentru ce ati scris in comentariu.

  • Domnule Dinu Alexandru, vă mulțumesc pentru acest articol minunat.
    Îmi vine să sper că pofta vine mîncînd și vă va tenta să întrupați întrun volum amintirile și experiența dumneavoastră de viață.
    Cu respect, vă urez sănătate!

  • C.D.Mocanu

    Cred cu tărie că niciunul dintre noi nu deţine adevaruri absolute. Suntem doar în posesia unor adevăruri parţiale care reflectă fragmente de realitate. Ne rămâne doar să le punem, fără patimă, cu echilibru, unul lângă altul şi să clădim astfel scara pe care să ne apropiem cu încă un pas de adevărul spre care năzuim.
    Accept cu bucurie adevărul povestirilor dumneavoastră. Recunosc atmosfera şi mă „regăsesc” in multe dintre ele.
    Parafrazând un motto celebru, cei care vă judecă nu au amintirile dumneavoastră. Vă urmăresc cu interes! Felicitări!
    C.D.Mocanu

  • cata

    Domnule Dinu,va multumesc pentru toate cele scrise,atat in calitate de fost coleg de scoala cu dvs (eu clasa I iar dvs clasa VIII) cat si ca fost vecin de cartier (Balta Alba).Reusiti foarte bine sa redati atmosfera acelor ani ,in special noua,celor care am trait-o,cu amintirile despre Bucuresti si despre serviciul militar (am participat pe final la Poarta Alba -Midia Navodari).
    Astept cu interes continuarile in saptamanile care vin.
    Toate cele bune !

  • hm

    Doamne, Cătă, mică-i lumea.

  • Radu

    Stimate domnule Dinu,

    Ma alatur celorlalti si va multumesc si eu pentru toate lucrurile povestite mai sus, mai ales ca suntem aproape “un leat” (si eu am facut armata la Transmisiuni, Buzau, dar in anul 1980).
    CU aceasta ocazie, as vrea sa va rog ceva:
    Se intampla sa aveti cumva fotografii din zona strazii Uranus colt cu strada Salvatorului, sau chiar de pe strada Salvatorului, acolo unde m-am nascut eu ?
    V-as fi deosebit de recunoscator.

    Va multumesc inca o data si va doresc sanatate si noroc in continuare.

    Radu

  • hm

    Va multumesc pentru cuvintele frumoase si sper din toata inima ca Alexandru Dinu sa ne mai urmareasca.

    Din pacate, noi nu avem imagini din zona strazii Salvatorului. Stiu un articol despre ea si zona adiacenta: http://rezistenta.net/2011/07/intoarcere-pe-maidanul-academiei.html

    Noi am reusit doar sa publicam un set de imagini cu partea de jos a Uranusului, dinspre Izvor.
    http://www.simplybucharest.ro/?p=11693
    http://www.simplybucharest.ro/?p=11711
    http://www.simplybucharest.ro/?p=11727
    http://www.simplybucharest.ro/?p=11989
    Toate cele bune!

  • Radu

    Multumesc stimate domnule hm,

    Sincer nu ma astepteptam la un raspuns atat de rapid, mai ales ca am observat anul ultimelor comment-uri.
    Am sa urmaresc linkul pe care l-ati postat.
    Daca cumva, vreodata, obtineti niste fotografii cu zona respectiva, va rog respectuos sa ma instiintati si pe mine.
    O seara buna va doresc.

    Radu

  • hm

    Să fim optimiști! Au mai apărut surprize din arhive uitate. Poate sunt oameni ce nu știu ce comori au printr-un album uitat in fundul vreunei cutii.

    Știu ca s-au pierdut fotografii și in momentul mutării oamenilor care urmau sa fie demolati. Nu o dată aceștia nu au putut sa isi strângă toate lucrurile…

    Dacă vreodată vor apărea, deci, poze inedite, nu o să uităm să vă anunțăm.
    Cu prietenie,

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>