despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Anii 1978 – 1985. De pe străzi, în întreprinderi; dacă vă interesează (II)

scris de Alexandru Dinu

… Mi-am pierdut răbdarea şi pe 1 Martie 1980 m-am dus şi am depus cerea de plecare definitivă din ţară.

Reacţia lui Sile Dinicu îmbrăţişându-mă: “Aşa, mă, tată, foarte bine, da-i în p…. mă-sii, du-te şi fă-ţi o viaţă, acum cât eşti tânăr”. Am fost dat afară urgent din Radio, şi pe 3 Mai mă aflam în lagăr de muncă la Rafinăria Vega, Ploieşti. La circa de miliţie Vitan m-am dus devreme, pe la 6 dimineaţa am fost acolo, o ninsoare formidabilă cu fulgi cât monedă de 5 lei de pe atunci, şi am găsit deja acolo aşteptând cam 50 de personae. Mai ceva că la coadă la carne! Pe la 2 după-amiază am reuşit să ajung la ghişeu şi să-i dau formularele tovarăşului maior Ionaşcu, acelaşi care mai târziu m-a interogat după ce începusem greva foamei ameninţându-mă cu puşcăria pentru că nu lucram (adică nu mă angaja nimeni). Noroc că nu m-a prins revoluţia în România, că îl căutam, jur că îl căutam, şi de-l găseam, mai intram naibii în păcat. Nu era prima dată când făceam greva foamei, o începusem de copil, înainte de clasa a doua, în tabără la Pustnicul. Bineînţeles că habar nu aveam ce-i aia şi nici ce-i apucaseră, dar un grup de elevi cu mult mai mari, poate în liceu, hotărâseră să facă o asemenea acţiune şi ne cereau tuturor să facem la fel; cu felurile de mâncare a fost cum a fost, dar când am ajuns la prăjitura de la desert m-am răzgândit brusc şi i-am dat naibii şi pe ei, şi greva foamei.

La Ploieşti am fost duşi într-o unitate militară că vai de ea, lângă rafinăria Teleajen. După Canal mie mi se părea floare la ureche.

U. M. unde am fost repartizat la Ploiesti, gard în gard cu rafinăria Teleajen

Erau acolo mulţi că mine, dar şi multe haimanale, bişniţari mărunţi, barbugii şi cartofori, foşti staţi “înăuntru”, şi câţiva nevinovaţi, dumnezeu ştie cum de fuseseră săltaţi. Indivizi aduşi din toata ţara. Dimineaţa ne luă un autobuz şi ne ducea la rafinăria Vega. Aceeaşi muncă de salahor că la Canal. Rafinăria se moderniza, construiam nişte corpuri de clădire destinate laboratoarelor. Ca peste tot pe unde am fost, se muncea serios de tot. Că erau sudori, zidari sau pălmaşi, toţi lucrau cu o seriozitate ce impunea respect.

Corpurile de clădire la a căror construcţie am participat

De multe, multe ori, se luau de cei dintre noi care trăgeau chiulul şi îi împingeau de la spate, dar cu vorbe molcome, ţărăneşte. Nimerisem într-o echipa de necalificaţi, săpam, turnam asfalt, căram găleţi cu beton sus pe scări (asta mă cam termina, e drept) ce se nimerea. Pe mine mă pufnea râsul văzându-i cum săpau; la Canal, într-o perioadă am lucrat cu nişte lipoveni, echipă de civili, care săpau că nişte excavatoare. Îşi puneau sticlă de vodcă cam la 6-7 metri în faţă, se propteau cu târnăcopul şi lopăta, şi până nu ajungeau cu şanţul la sticlă nu se atingeau de ea. Trăgeau serios pe gât în jos, apoi o luau de la capăt. Dar şi la Vega, toată lumea, de la ai mei până la şeful al mare, munceau zi-lumină de parcă erau la ei în curte. Am avut şi un accident mortal, un cifarom cu beton s-a răsturnat peste şoferul ce coborâse din cabină şi fuma lângă maşina. Individul a murit în drum spre spital. La toate obiectivele mari a trebuit să fie o plată cu viaţă de om, legenda Meşterului Manole a fost un fel de blestem al neamului ăstuia.

Prin Septembrie am fost înapoi în Bucureşti şi a început periplul pe la câteva alte întreprinderi. La Forţele de Munca m-au trimis la ICS Bijuteria, depozitul din Turturele. Depozitul ăsta era o clădire cu un etaj, foarte solidă, construită de nemţi în al doilea război. Acum 3-4 ani încă era vizibilă pe Gooogle Maps, dar văd că s-a construit ceva în locul ei.

Locul depozitului Turturele este marcat cu "A", Casa de Cultură Turturele cu "B"

Angajarea a fost temporară, pentru perioadă mărţişoarelor, ce începea prin Octombrie. Bineînţeles, hamal. Cărat lăzi de ambalaj, bătut baloţi pe lăzi, încărcat-descărcat camioane. Clădirea o fi fost ea solidă, dar iarna era atât de figuroasă, că lucrăm cu toţii îmbrăcaţi cu paltoane. Porecla locului era Ţurţurele, în loc de Turturele. În plus, clădirea colcăia de şobolani uriaşi, mai mari că o pisică, duhoarea de excremente şi exemplare moarte ajungea imposibilă. Mai mult femei lucrau acolo – şi încă odată, se muncea pe rupte, câte zece-douăsprezece ore pe zi, plusul neplătit, salariile erau oricum execrabile deşi unii dintre cei de acolo lucrau de la înfiinţarea întreprinderii pe la începutul anilor 1950, se dădea recuperare la concediu. Extraordinari oameni. Cu toţii conştienţi de munca fizică pe care o făceam, odată nu am auzit o vorba rea, totdeauna îmi aduceau borcane cu dulceţuri de tot felul, prăjituri, tot ce făceau pe acasă. Înţeleseseră că îmi plăceau dulciurile, şi de multe ori cumpărau prăjituri de la cea mai formidabilă cofetărie din Bucureşti, o dărăpănătură în piaţa Vitan (Poşta Vitan) chiar în staţia maşinii 42 şi a tramvaiului 19, o încăpere sub nivelul trotuarului unde ţi-era frică când întrai să te rezemi de pereţi să nu pice pe tine. Cred că şeful de acolo era mandatar, că în Bucureşti nu mai găseai o ciocolată să dai cu tunul, iar acolo erau expuse tot ce a produs vreodată mai rafinat arta cofetarilor, o gamă nesfârşită de prăjituri şi torturi totdeauna proaspete, nici nu aveau timp să se învechească, bomboane de ciocolată, îngheţată de nu ştiu câte feluri, sarailii şi baclavale – pentru mine era efectiv raiul pe pământ. Peste drum, tot în staţia tramvaiului, era o cârciumă al cărui nume niciodată nu l-am ştiut, şi care era cunoscută sub porecla de “Picioare Goale”. Nu înţeleg de unde venea putoarea respectivă, dar de aşteptai tramvaiul în staţie te dobora, trebuia să te muţi mai încolo.

În general însă, viaţa în Bucureşti începuse să între pe făgaşul nevoii, cozile la carne să devină o realitate permanentă, şi când se aduceau pachete de unt la o alimentară mică de lângă depozit nu se dădea decât câte unul de persoană – căpătăm două pachete după ce începuse să mă cunoască vânzătoarea că îi lăsăm şi ei bacşiş câte un leu la pachet.

Există acolo la depozit şi o bibliotecă micuţă dar bine garnisită, dar nu din grija conducerii ci tot a angajaţilor, oamenii mai aduceau cărţi pentru întregirea colecţiei, aveau fiecare grijă de starea fizica a volumelor, să nu se rupă sau murdărească.

De altfel, povestea cu cărţile ajunsese o nebunie totală pe la începutul anilor 1980, şi a continuat să se accentueze cât am mai stat în ţară. Traducerile fuseseră tăiate drastic, iar noutăţile româneşti în librării din ce în ce mai puţine. Ajunsesem să împrumut de la vreun prieten o carte la ora unu noaptea, o aveam până dimineaţa la şase când trebuia să i-o înapoiez pentru că el să o ducă la serviciu altuia ce trebuia să o citească în timpul programului, şi să o dea mai departe. Nici nu se mai ştia a câtă mâna erai la cartea respectivă, multe erau trase la Xerox, erau şi traduceri de mână, uneori dădeai o carte cuiva şi o primeai înapoi după ce făcea un tur de oraş, după câteva luni, alteori nu o mai vedeai. Afacerile cu cărţi începuseră să fie la fel de avantajoase că cele cu carne, şi totuşi oamenii plăteau şi citeau – încercaţi să explicaţi asta celor tineri de azi ce ne acuza de melancolii blegoase.

Ce melancolii, că începuse dezastrul. Dacă am melancolii, ele sunt despre atitudinea oamenilor, care erau interesaţi de altele decât scandaluri sexuale sau programe TV pentru retardaţi mintali. Da, era şi masa mare a celor pentru care care echipa de fotbal favorită însemna totul, dar chiar şi ăştia, şi beţivii cu care îmi plăcea să mă întind la vorbă prin cele mai ordinare cârciumi, aveau în ei ceva omenesc ce nu am mai găsit la întoarcerea în ţară. De asemeni, computerul are şi el calităţile lui uriaşe şi de necontestat, dar nu pot accepta că una dintre aceste calităţi să fie producerea în masă de ignoranţă, incultură crasă, şi superficialitate. Şi eu sunt legat de mâini şi de picioare fără computer, dar dacă ştii a folosi un computer şi n-ai habar cine au fost a zicem Georg Trakl, Aubert le Vieux sau Dave Brubeck, crede-mă, nu prea e bine. Asta este marea deosebire dintre situaţia de acum şi de dinainte de 1989, când profesionalismul era apreciat, dar la fel era şi cultura generală, şi mai ales, cei şapte ani de-acasă.

Am fost de asemeni surprins de cât de repede dispăreau biletele la teatru ce se primeau prin întreprindere – adică noi le plăteam, doar că ni se făceau disponibile. Niciodată nu ajungeau aceste bilete pentru toţi doritorii, şi niciodată nu am înţeles de ce naiba nu se suplimenta numărul lor, că doar nu erau pe gratis. Şi mai ales la salariile ce le aveau oamenii, să cumperi în fiecare săptămână unul sau două bilete la teatru, era totuşi un efort financiar ce după o vreme începea să se simtă la buzunar. Comparaţi cu ce a ajuns teatrul românesc după 1989.

Anul următor în primăvară am fost pus pe liber, se terminase perioada de angajare. Am încercat să găsesc altceva – imposibil. Am hotărât să încep greva foamei, am trimis scrisori de înştiinţare în ţară şi în străinătate, au venit după mine acasă, am reuşit să fug, m-au chemat totuşi la miliţia mare de pe Victoriei, a trebuit să mă duc, maiorul Ionaşcu, ameninţări cu puşcăria – în fine am semnat că renunţ şi ei m-au trimis înapoi la ICS Bijuteria ce m-a angajat definitv la depozitul din Lipscani.

Intrarea în depozitul ICS Bijuteria arătată de săgeată

Depozitul se afla la subsolul unei clădiri în care de fapt era Banca Agricolă, şi aparţinea acesteia. O scară îngustă barată de două grilaje de fier cobora la o uşă masivă de fier groasă de vreo 35 de cm ce se descuia cu două chei diferite, în posesia a două persoane diferite. Securitate maximă, paznicul purta pistol. În depozit ceasuri, bijuterii, dar mai ales nea Costea care era “pietrarul” întreprinderii, adică o dată sau de două ori pe săptămână avea în servieta-i jerpelită câte doi pumni de diamante pe care le controla, şi apoi le preda într-o clădire câţiva paşi mai jos, chiar vis-a-vis de un magazin sportiv de care cred că va duceţi aminte, chiar la intersecţia cu Victoriei. Transportul se făcea în plină zi, fără nici un fel de alte precauţiuni în afară de încă o persoană din depozit că însoţitor-martor. Cine naiba s-ar fi gândit ce avea nea Costea în servieta aia? Şi cum arăta el, slab şi pirpiriu…

Clădirea marcată cu "A" este cea unde nea Costea ducea pietrele

Eu, Vova, Cornel “Killerul”, Ninel, eram hamali. Ne mai ajutau şi Paul şi Sorin, ce erau pe alte posturi. Munca era de hamal în port, căram cu cârca pe scări încărcând şi descărcând camioanele parcate în stadă, şi apoi încărcând sau descărcând mai ales în gara la Basarab, noroc că ne refăceam cu bere la barul Comedia – va mai amintiţi, chiar la intrarea gangului ce ducea în teatru? – sau când eram în Basarab la o cârciumă de-i zicea “Retezatul“, unde trebuia să aştepţi o halbă goală de pe la o masă, apoi ţi-o clătea într-o cadă mare zincată umplută cu apă ce nu se schimbă decât odată pe zi, apă ce se amesteca cu saliva lăsată pe marginea halbei rezultând într-un fel de lături.

Locul cârciumii "Retezatul" încercuit cu roşu

Toţi cei ce beau acolo erau convinşi că berea venea direct pe conductă de la fabrica “Griviţa”. Eu nu am înţeles niciodată cum SANEPID-ul nu l-a băgat în puşcărie pe viaţa pe responsabilul cârciumii.

În această fotografie "Retezatul" este acoperit de autobuzul din dreapta

Dar la 25 de ani ce conta, după ce terminam treaba, săream pe bicicletă şi făceam o tură până la Ploieşti şi înapoi, aşa, că un galop de sănătate. Lădiţele cu ceasuri ruseşti erau înfiorător de grele, după câteva ore de hamalâc abia îmi mai simţeam braţele, oricât antrenament aveam eu. Unul dintre punctele de vamă la ceasuri ruseşti era în Balta Albă, aproape peste drum de Şcoala 94, la parterul unui bloc, un fel de anexă ce fusese proiectată că centru de pâine, lapte, etc.

Vama-depozitul de ceasuri este marcat cu A. Erau acolo milioane de lei - cine naiba ştia?

Întreprinderea avea două directoare, cea “mare” nevastă de colonel, habar n-avea comerţ, îngustă la minte şi de o aroganţă unică. Cea “mică”, nevasta nu mai ştiu cui, tot nu avea habar de comerţ, dar mai cu bun simţ, cu ea cel puţin se putea discuta, asculta ce aveai de zis, şi chiar îţi rezolva problemele. Omul care ţinea în cârcă toată întreprinderea era domnul Gheorghiu “Ghighi”, secretarul de partid – şi nu i-am zis “tovarăşul” ci “domnul”, pentru că aşa îl striga toată lumea, şi aşa şi era. Se impunea şi prin prezenţă, şi prin intelect, şi prin cultură, dar mai ales prin abilitatea profesională, pentru că în afară de latura ideologică (ce nu se simţea deloc, dar deloc în întreprindere) el era cel ce avea grijă de contracte şi interne, şi externe. Era născut să fie comerciant, deşi nu făcuse o facultate nici de profil, nici de altfel. Scria poezie, fusese şi publicat un pic. Spre deosebire de Săndulescu, nu mi-a trimis niciodată să mă tund – mai mult, întreprinderea aia devenise la un moment dat un fel de azil pentru cei ca mine, cred că la un moment dat eram 6-7 cu cerere de plecare, angajaţi temporar să n-aibă probleme cu miliţia. După o vreme am devenit mai apropiaţi, mi-a destăinuit că el fiind de pe la Dunăre, în adolescenţă a încercat să treacă “dincolo” într-o barcă cu încă un prieten, i-au prins, granicierii îi cunoşteau, că dealtfel pe toţi ăilalţi din sat, le-au tras o bătaie şi i-au trimis acasă – nu raport, nimic.

Între timp eu începeam să-mi pierd răbdarea şi controlul de sine, şi într-o zi în audienţă la paşapoarte, la generalul Ghenoiu, am avut câteva replici măgăreşti (aşa a zis el), drept care generalul mi-a oprit buletinul de identitate şi m-a arestat (prima oară).

TREBUIE să relatez întâmplarea. A venit miliţia cu un ARO, m-au urcat în spate şi ce văd? Un individ la costum, cravată, sevietă diplomat, bătut măr, de curgea sângele de pe el în şiroaie, era tot o rană, tumefiat, abia îşi putea ţine ochii deschişi, ochelarii cu lentilele crăpate, hainele rupte, murdar, şi urlând cât îl ţinea gura că le arăta el lor, că nu au ei idee cine este el, că îi scoate pe toţi la pensie sergenţi majori, etc. Ajungem la secţia din Ana Ipătescu, suntem băgaţi într-o cameră, şi aflu că tipul era nu ştiu ce mare profesor universitar, se ducea la Otopeni să aştepte pe un delegat de la un institut de cercetare din vestul Europei, pe drum se oprise parcă la “Doi Cocoşi” să mănânce ceva, chelnerii care erau alertaţi de miliţie în căutarea altcuiva potrivit semnalmentelor primite l-au confundat cu acel individ, au chemat miliţia, omul ştiindu-se curat a vrut să afle ce şi cum, atunci miliţienii au tăbărât pe el, bătaie, el s-a apărat, iar bătaie, şi tot aşa până l-au pus în cătuşe. La circa de miliţie încet-încet s-a dovedit că individul avea dreptate, maiorul de seviciu o băgase rău pe mânecă şi tot încerca s-o dreagă cumva, eu mă amuzăm copios. Maiorul m-a luat pe mine la rând, se vedea de sus până jos că nu are chef de nimic, m-a întrebat ce şi cum, i-am povestit, mi-a adus la cunoştinţă că nu are reclamaţie scrisă drept că nu are ce face cu mine acolo, m-a întrebat unde vreau să plec, “în Australia să salvez cangurii de la extincţie”, el nici măcar n-a clipit, a zis “bine” şi s-a dus să vadă de dom’ professor universitar, pe mine pasându-mă unui plutonier major care a început să-mi frunzărească buletinul şi mi-a dat 25 de lei amendă că nu aveam trecută grupă sanguină, apoi mi-a spus că sunt liber. Era cam ora 10 seara, mă prezentasem în audienţă la 8 dimineaţă. Da, dragilor, şi această era o latură a vieţii Bucureştilor înainte de 1989.

În vara lui 1982 nu am mai putut şi am trecut granita la sârbi. M-au dat înapoi după câteva săptămâni. Scena la punctul de vamă Jimbolia unde m-a preluat un colonel de vamă, în vârsta, ardelean get-beget, iarăşi un om: “mă, ficior, aşeaza-te şi tu pe undeva până or venii grănicerii”. După o vreme apare un echipaj de grăniceri, cu un locotenent imbecil “tovarăşe colonel, ăsta e, i-aţi tras câteva?” “Dar ce am eu, mă, cu el, ce mi-a făcut mie ceva, vreun rău, cum să mă ating eu de el?” Ei, ce ziceţi? În duba către Timişoara erau încă doi prinşi pe fâşie, bătuţi într-un hal fără de hal, cădea carnea de pe ei, mai mult ce să zic. Pocurorul de serviciu era o ea, cam la un pic peste 30 de ani, chiar în situaţia în care eram nu am putut să nu o admir, superbă femeie, şi frumoasă, şi nişte forme dumnezeieşti, conversaţia de rigoare plus “eu te-aş lasă să dai un telefon acasă dar dacă controlează ăştia şi mă află, am încurcat-o, te rog să mă înţelegi” – da, am înţeles-o. Deci nu erau cu toţii nişte canalii.

Am ieşit cu un decret (dat pe la Crăciun 1982) în Februarie 1983, şi am găsit de lucru la GIGC, altfel, cum îi mergea vorba printre angajaţi, “Gigicu”, adică aia de săpau câte o groapă pe stradă şi o lăsau aşa câteva luni, de-i înjura tot Bucurestiul. M-am întâlnit iarăşi cu vechii mei prieteni, târnăcopul şi lopăta, plus unul nou, un pickhammer. Ce făceam noi de fapt era să controlăm conductele de termoficare, şi de era vreo scurgere săpam groapa şi remediam defecţiunea. Am descoperit atunci ce niciodată nu mi-am închipuit – şi nici voi, sunt convins. Erau aşa numitele “magistrale” de termoficare de-a lungul unor adevărate străzi pe sub Bucureşti, practic străzi pe care conduceai maşina fără nici un fel de probleme, de asta erau şi făcute, asta le era valoarea strategică. Pe când urmăream Revoluţia la TV, mi-am reamintit de aceste lucruri, şi mă gândeam că dacă într-adevăr M.I. ar fi trecut la o acţiune unitar organizată, puţine şanse ar fi avut cei din stradă.

Am stat puţină vreme la GIGC, mi-am găsit de lucru la o magazie de piese la uzina Republica, dar pe când îmi scriam cererea de angajare în biroul personal, a apărut un tip care m-a luat la întrebări “magazie, ce magazie, du-te la maistrul Bebe de la ‘inox’, la CTC, şi zi-i să te angajeze, că are nevoie de oameni”. Aşa am făcut, şi am ajuns controlor de calitate la “Uzina Nouă” de la Republica, unde am început să mă calific la locul de muncă, că habar n-aveam ce se întâmpla pe acolo. Salariul – excelent, şi după ce mi-am luat diploma de laminorist (încă o mai am, o păstrez că pe ochii din cap), şi mai excelent, scoteam şi câte trei mii pe lună, şi chiar mai bine. Examinator mi-a fost inginerul şef de la CTC, tare rău îmi pare că i-am uitat numele, tânăr, înalt, slab, cu ochelari, admirator înfocat al lui Laurant Fignon – era singurul de acolo cu care discutam ciclism. Mi-a dat un teanc uriaş de literatură pentru studiu, se ţinea tot timpul de capul meu, eu nu învăţăm nimic teorie (ajusesem cel mai bun controlor, şef de echipă, visam calitatea oţelurilor şi STAS-urile) şi la examen m-a întrebat ceva despre un individ Stossel, parcă, ce inventase nu ştiu ce, eu m-am gândit dar nu-mi venea nimic în minte aşa că i-am răspuns “Domn’ inginer, io nu zic că Stossel asta n-a fost bun, da’ după părerea mea tot Jimi Hendrix rămâne dumnezeul lor”, omul a început să se tăvălească de râs, mi-a scris nota 6 şi ceva pe diplomă – şi aşa am intrat cu dreptul în rândul adevăratei clase muncitoare, pentru care mi s-a întipărit în suflet un respect adânc şi de neclintit.

Cei mai mulţi din secţie erau foarte tineri, poate câţiva trecuţi de 30 de ani, doar inginerii şi maiştrii erau undeva pe la 40-45 de ani. Ce să spun? Munca era de fabrică, dar datorită profilului, foarte curat, se spăla cu furtunul pe jos în fiecare zi. Făceam în principal ţeava pentru Centrala Nucleară Cernavodă, la ţevile de apă grea lucram cu mănuşi albe de bumbac, le controlam şi le băgam într-un prezervativ de plastic apoi sigilat. Produceam şi ţeava pentru alte obiective de gradul zero, dar mai puţin pretenţioasă. Succint, uzina era dotată cu cea mai avansată tehnologie, cele mai moderne utilaje ce se găseau la momentul acela în lume, totul era “ultimul racnet” în materie, totul de import de prin vestul Europei şi Japonia. Linia de intruziune/extruziune era foarte complexă, totul se făcea la micron, era uluitor. Bebe, maistrul meu, fost jucător de rugby la Metalul, era considerat cel mai bun din întreaga uzină Republica, dar şi ceilalţi erau nu cu mult mai prejos, inginerii erau campioni în meseria lor.

Uzina Republica

Am înţeles că toate utilajele alea formidabile au ajuns în India, pe un preţ de nimic. Deci avea dreptate Europa Liberă că România se industrializa fără rost… Erau, de exemplu, strungari de seama mea care lucrau la nişte strunguri de nu ştiai unde încep şi unde se termină, complet automate, făceau adevărate bijuterii nu piese, controlorii de la ultrasunete (echipament german şi elveţian) tot aşa de vârsta mea şi mai tineri – şi pe ce maşini lucrau, şi ce responsabilitate aveau, doamne, făceau o calibrare un pic câş, şi consecinţa era că puteau muri sute de oameni – cei de la presele de intruziune şi extruziune (echipament francez) – când se rupea un poanson sau rămânea blocat într-o ţeavă, se puneau pe lucru uitând şi de mâncare, şi de ţigări, şi de pauze, şi de plecat acasă. Nimeni nu umbla hai-hui prin secţii, nu-şi pierdea vremea de pomană.

Admiraţia pentru meserie şi pentru experienţa în muncă erau reale – un meseriaş bun era apreciat cum se cuvine şi i se ducea vestea în uzină, îl ştia toată lumea în cele mai îndepărtate secţii. Era impresionant cum oamenii se respectau între ei nu pe vorbe, ci pe fapte.

Cuvântul unui muncitor vechi devenea lege doar pentru că cei mai tineri acceptau aceasta fără nici un fel de silnicie, pur şi simplu din respect.

Da, ăştia erau oamenii Bucurestiului. Erau şi uscăturile pădurii, care făceau cadre de motoretă Mobra şi de săniuţe (poate că le şi vopseau în roşu şi verde!) din ţeavă de aliaj de titaniu, şi alţii care pregăteau băile de deglasare şi decapare sub norme şi astfel făceau tot felul de afaceri, care furau ţeava şi o vindeau instalatorilor ce lucrau pe sub mână, şi multe altele, dar aceştia nu erau reprezentativi pentru cei mulţi care munceau corect şi dădeau în opt ore tot ce se putea da.

Mâncarea la cantina uzinei era imposibilă, chiftelele de peşte (pe care le-am încercat de mai multe ori că să mă conving că nu le pot mânca) prezente în fiecare zi la orice oră, cred că erau de fapt făcute numai din oase de peşte şi pâine. Ciorbele de orice fel erau apă chioară în care poate că mai găseai câte o bucăţică de cartof, şi cam atât. Aveam prieteni care locuiau la căminul de nefamilişti, când chiar că ne răzbea foamea trăgeam o fugă şi făceam nişte ouă pe reşou, sau tăiam nişte slănină cu ceapă – mai toţi erau de la ţară şi îşi aduceau provizii, aveam un coleg din Ardeal, avea o clisă mamă-doamne, nu te mai săturai mâncând.

Clubul Uzinei Republica, binecunoscut mie încă din timpul şcolii generale pe când mereu eram duşi acolo la spectacole sau ţineam serbările noastre, era mare, în general bine întreţinut, dar cam atât. Acolo se ţineau adunările generale ale oamenilor muncii, şi şedinţele cu primarul Cioară. Exista şi o bibliotecă, multe volume, dar administrată execrabil, totul era vraişte şi pe bibliotecare le durea drept în cot. Uneori veneau câţiva poeţi şi scriitori, şi ne adunam şapte-opt la un fel de şezătoare literară.

Într-un final iarăşi am încurcat-o, dar complet nevinovat. Eram în concediu, au venit şi m-au luat de acasă zicându-mi-se că e daravelă mare. Se livrase trei capete de ţeavă la Făgăraş, categorie zero, şi nu corespundeau STAS-ului. Mă uit la ele – arătau mai mult ca un fagure de albine, numai găuri. Am fost învinuit că eu am făcut controlul şi livrarea, Secu călare pe noi – subminarea economiei socialiste, de am rămas fără răsuflare, cu dosarul meu însemna 20 de ani de puşcărie – un colonel mai mult mormăia decât vorbea, toţi erau fierţi. În noaptea aia n-am dormit, m-am tot gândit cum naiba am putut face eu aşa eroare. Dacă există Dumnezeu, el mi-a luminat mintea, a două zi am luat registrul de livrări, în ziua respectivă ţeava nu apărea pe numele meu, mă duc la registrul de prezenţă – în ziua respectivă am fost liber. Fug la colonel, îi explic situaţia, m-a trimis acasă, am terminat povestea. Situaţia a fost însă extremă de serioasă. Când m-am întors din concediu am aflat că cei doi directori (pe cel plin nu mi-l mai amintesc, pe adjunct îl chema Avram) au fost destituiţi, lui Bebe i se retrăsese licenţa, inginerii fuseseră mutaţi. Şi încă odată un exemplu pentru ce spuneam la început. Cei doi directorii erau doctori în metalurgie, studii publicate în ţară şi în străinatate, conferinţe internaţionale, simpozioane, etc. Chiar erau buni de tot, şi nu aveau nici un amestec în ce se petrecuse în secţie (mai târziu am aflat cine şi ce, dar nu îmi mai păsa).

Director plin fu numit secretarul de partid!! – deci totul a fost redus la ideologie – un individ care făcuse facultatea în trei luni, pe puncte, şi care niciodată nu lucrase o oră în acea fabrică, habar nu avea ce înseamnă un oţel W-4471, de exemplu. Îl cunscusem personal, direct, nemijlocit, ascultandu-l cum urla şi înjura în câteva rânduri când ne-a scos la cules porumb, execrabilă persoană; şi că apariţie şi din punct de vedere al caracterului. Nu am idee ce o fi făcut individul că director, dar bănuiesc că a continuat să ţipe şi să ameninţe traducând în faptă măreţile sarcini, că de altceva…

Am fost totuşi mutat la laminorul de 6 ţoli prăjini de foraj – o cu totul altă poveste. Plutea prin aer un fel de funingine unsuroasă care se depunea pe piele, îţi intra în păr, îmbâcsea hainele, acoperea totul. Există un furtun unde curgea în permanenţă sifon, ne mai puneam jetul în cap, sifonul şiroia în jos pe sub salopetă, era o binefacere. În schimbul de noapte era iad, şi totuşi cei patru indivizi cu care lucrăm, trăgeau pe rupte. Mai ales unul, bătea spre 45 de ani dar sprinten că un adolescent, un om simplu ce nu cred că apucase să facă 8 clase, cu un suflet de ciocolată – îmi amintesc o frântură de conversaţie la vremea când tocmai mijeau zorile, “când ajung acasă fac o baie, dar nu mă culc, mai întâi stau pe balcon la răcoare şi beau o bere pe îndelete”, o fericire simplă, ce s-a ales de astfel de oameni după 1989? Mai era un tip cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, locuia în Cartierul “23 August”, ne împrietenisem şi într-o zi nu ştiu cum veni vorba de cărţi, m-a făcut praf: “păi am acasă mai bine de 200 cărţi într-o cameră separată, sper să o umplu”. Individul nu avea decât opt clase, calificat la locul de muncă – dar dacă-i materialul bun…

Trebuia să plec, nu din cauza condiţiilor de muncă ci pentru că oricum nu mai eram dorit acolo. Era un fel de presiune tacită, de atitudine. În câteva săptămâni eram înapoi la Bijuteria în Turturele – Ghighi, secretarul de partid, m-a primit imediat fără măcar să accepte pachetele de Kent ce i le-am oferit, dacă va puteţi închipui. Mi-a strâns doar braţul şi mi-a zis “las’ că se rezolva, stai liniştit”.

Casa de cultură Turturele se afla la doi paşi. Tot pe când eram la Şcoala 21, ne duceau acolo la spectacole, la film, sau la adunările de UTC – secretara pe sector era soră poetului Labiş, detestabilă femeie ce făcea cariera politică pe mormântul lui frate-său, spre deosebire de taică-său, domnul învăţător Labiş ce preda la noi la şcoală, un om de o blândeţe şi o bunătate ieşite din comun, sunt convins că niciodată nu a reuşit să treacă peste moartea fiului. Înapoi la depozit, începusem să mă opresc des pe la casa de cultură Turturele din capătul străzii, Sorin Chifiriuc încropise o trupă cu care repeta acolo. Directorul era un om tânăr şi deschis la minte, la fel şi instructorul, un tip ce tocmai câştigase concursul naţional de proză umoristică, şi încropise un cenaclu literar-muzical. Acesta era restrâns, 15-20 de personae, se ţinea într-o încăpere foarte puţin cunoscută, în barul de la subsol, o încăpere mică şi bine aranjată, de obicei rezervată grangurilor de la partid pentru petreceri intime cu vin vechi şi fete noi, că de, nu consumau ei orice. Ironie maximă: mă luaseră în brigadă artistică a casei de cultură şi directorul îmi obţinea de la sectorul de partid scutiri de la serviciu pentru participarea la Cântarea României şi “acţiunile de popularizare a culturii în mase”. Cu dosarul meu!

Casa de Cultură Turturele. Cum era şi cum a ajuns…

Dar nu mai puteam să o ţin aşa. Am lăsat totul la o parte şi m-am dus la ambasadă, să-mi reactualizez dosarul. Când venisem din închisoare, am trecut prin cel mai josnic şantaj posibil – tata a fost pus să semneze o declaraţie prin care îşi asuma toată răspunderea faptelor mele. Adică eu treceam iarăşi la sârbi, intra el la puşcărie. Eu fiind major, vaccinat, dar în special cu putere de discernământ deplină potrivit legii, chestia era ilegală; eu eram responsabil de faptele mele şi nici o altă persoană. Am stat cuminte câtăva vreme, dar la un moment dat nu s-a mai putut: dat afară din serviciu, lagăr de munca, trecere de frontieră şi patru puşcării, două arestări la paşapoarte, greva foamei, sabotor al economiei socialiste de stat, munca de salahor. Ajunsesem la limită.

Şi un exemplu final că nu toţi dracii au coarne. La Ambasada SUA, am dat peste o doamnă, care că şi procuroarea de serviciu de la Timişoara, era de o frumuseţe neobişnuită – şi avea gradul de maior (că şi Ionaşcu, că mereu îmi aduc aminte de el), bineînţeles Secu. Prima dată când m-am dus – amabilă, zâmbet profesional rece şi distant, voce egală, dar m-a topit cât de frumoasă era. A două oară s-a întâmplat să fie 8 Martie, aşa că i-am cumpărat o floare; “ce-i cu asta?”, “păi sunteţi amândouă aşa de frumoase încât m-am gândit că cin’ se-aseamănă se-adună”. Ea, cu ochii mari, râzând înfundat, uitându-se împrejur, aproape şoptit, “sssst, ai înnebunit?” M-a dus la un birou într-un colţ, m-a ascultat până la capăt şi m-a ajutat enorm, aşa cum a făcut-o şi mai apoi, peste câţiva ani, cu fiinţa draga mie pe care am reuşit să o chem în SUA pentru a fi împreună.

Mare diferenţă între “oameni suntem” şi “suntem oameni”…

13 comments to Anii 1978 – 1985. De pe străzi, în întreprinderi; dacă vă interesează (II)

  • C.D.Mocanu

    Cârciuma aflată vizavi de cofetăria care mi-a “mângâiat” şi mie copilăria se chema Înfrăţirea (Calea Dudeşti Nr. 84). Pe gangul din dreapta, unde se găsea grădina acesteia, se intra şi la grădina cinematografului Vitan.(Calea Dudeşti Nr. 97 colţ cu Str. Vulturilor)

  • Anastasiu

    Simplu si cutremurator.
    Scrieti, domnule Alexandru! Poate nu meritam toti sa citim, dar scrieti, va rog!

  • Freesys

    Ce cauta o procuroare romanca la US EMBASSY ?

  • Amiral Snagov

    Vremurile acelea… Oamenii aveau inca o educatie, incercau sa creasca cum trebuie copiii. Cu toate ca era un comunism ticalos si nenorocit!!!
    Dar poate tocmai de aceea oamenii se ingrijeau de viitorul si caracterul copiilor.

  • “Admiraţia pentru meserie şi pentru experienţa în muncă erau reale – un meseriaş bun era apreciat cum se cuvine şi i se ducea vestea în uzină, îl ştia toată lumea în cele mai îndepărtate secţii. Era impresionant cum oamenii se respectau între ei nu pe vorbe, ci pe fapte.”

    Ceva din cele petrecute acum mă fac să cred că majoritatea meseriaşilor buni erau buni în meserie, dar stăteau cam prost cu IQul.

    Motivul e următorul: de câte ori au avut ocazia în “anii foamei” 1990-2002 să lucreze ceva pe bune şi bine plătit în meseria lor, s-au făcut că plouă. Nu atât muncitorii şi meşteşugarii, ei erau obişnuiţi să facă lucrări pe sub mână, dar şi inginerul, şi programatorul, şi artistul, şi alţii.

    În perioada respectivă mulţi specialişti făceau foamea la fel ca între 1985-1989, mâncau ciorbă de cartofi, aşteptau leafa cu lunile, veneau la serviciu cu costumul rupt în coate, dar nu făceau nimic “în mediul privat”.

    Exemplul 1: electronist foarte bun de la Electronica Bucureşti, putea pleca în 1990 să îşi facă propriul atelier, avea cu ce şi ar fi avut o armată de clienţi. A stat la E.B. până a fost disponibilizat în 1996, banii pe care i-a avut se devalorizaseră, rămăsese cu nimic.

    Exemplul 2: o tipă, fotograf amator. Se plângea că serviciul e de 3 parale şi că nu se ajunge cu banii. Era de ajuns să dea un mic anunţ că face fotografii la nunţi şi botezuri şi şi-ar fi asigurat rapid o sursă de venit (50-100 EUR pe eveniment). N-a făcut-o.

    Exemplul 3: un student la Conservator care cerşea. Sunt zeci de cafenele şi ceainării care caută artişti ce ştiu să cânte jazz şi muzică simfonică, tipul n-a apelat la niciuna, a preferat să rămână cu cerşitul, ca ţiganii.

    E inutil să mai întreb de ce lumea plăteşte mii de euro pe kituri de caroserie Abt, Oettinger, Spoon, Veilside, care nu fac nimic practic, nu au nicio funcţie aerodinamică… în timp de nimănui de la INCAS Bucureşti nu i-a dat prin cap să proiecteze elemente de caroserie pentru firme de tuning.

    Cam bizară tranziţia asta.

  • Freesys

    Nautlilus mediul privat pana prin 2000 era reprezentat de buticari, ca specialist pe ce post te puteai califica in mediul asta?

  • Adrian Nita

    Carciuma se numea “Infratirea”

  • Adi Niță

    Frumoasă povestire. Dacă nu te superi aș face mici precizări la zona Poștă Vitan. Stația de tramvai spre centru era chiar lângă poștă. Lângă cofetărie era o băcănie u un miros de cafea și bunătăți și în fața băcăniei era stația lu’134 autobuzul cu traseu bariera vergului, piața chibrit(clabucet) restaurantul era vizavi de cofetărie și se numea înfrațirea și nu era în stația de tramvai. În stația către depou era chioșcul cu sirop (sifon) tutungerie, aprozar și încă câteva cocioabe și pe urmă venea restaurantul înfrațirea. Eu sunt născut în 1969 și am învățat la școală 76 (turturele) timp de 10 ani. Ai suferit mult dar sper că ești bine acum. Salutare.

Leave a Reply to Anastasiu Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>