despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Mierea noastra cea de toate zilele

scris de Alexandru Dinu

(manuscris, prima ciornă)

Este o poveste orientală, spusă acum multă vreme, a unui călător atacat pe un câmp de către o fiară sălbatecă. Fugind din calea fiarei, se ascunde într-o râpă, dar vede în fundul râpei un dragon deschizându-şi fălcile gata să-l înşface. Şi, nefericitul călător neîndrăznind să se caţere înapoi spre gura râpei de frică să nu fie sfâşiat de fiară, dar deasemeni neîndrăznind să coboare de frică să nu fie înghiţit de dragon, se agaţă de un păducel ce creştea într-o crăpătură a râpei. Mâinile îi obosesc din ce în ce, şi simte că nu peste multă vreme va trebui să cedeze distrugerii care îl aşteaptă jos ori sus, dar încă încearcă să se ţină agăţat. Apoi el vede doi şoareci, unul negru şi unul alb, mergând pe trunchiul păducelului şi rozându-l de jur împrejur. Astfel, călătorul înţelege că în curând păducelul se va frânge, iar el, inevitabil, va cădea pradă dragonului. Dar, încă agăţat de o ramură, vede câteva picături de miere pe frunze, se întinde către ele şi începe să le soarbă, indulcindu-şi astfel aşteptarea sfârşitului inevitabil.
Astfel şi eu mă agăţ de ramura vieţii ştiind că dragonul morţii mă aşteaptă gata să mă sfâşie; şi nu pot înţelege de ce trebuie să fiu pradă unei asemenea suferinţe. Încerc să sorb mierea care mai înainte mi-a dăruit plăcere, dar care acum nu îmi mai oferă nici un fel de dulceaţă, şi şoarecele alb al zilei şi cel negru al nopţii rod ramura de care sunt agăţat. Acum văd doar dragonul şi cei doi şoareci de care nu am scăpare, şi nu îmi pot întoarce privirea de la ei. Şi această nu este numai o poveste, ci un adevăr real şi fără rezolvare, pe care toţi îl putem înţelege.
“Confesiune”- Lev Tolstoi

Întâmplările ce vor urma aici descrise nu este neapărată nevoie să fie reale. Totuşi, unele s-au desfăşurat aievea, sau aproape, poate cu alţi eroi, sau poate cu eroii respectivi; altele nu s-au produs niciodată, dar s-ar fi putut petrece personajelor respective, în locurile respective, mult frecventate de ele, pe la sfârşitul anilor 1970, şi începutul anilor 1980. A face afirmaţia că asemănările cu evenimente şi personaje reale sunt absolut întâmplătoare, ar fi o aberaţie…

Tuturor celor care nu m-au uitat, lui Tolstoi, Camus şi Durkheim

Ca ovăzul sălbatec venim,
ca ovăzul sălbatec ne ducem,
şi nimeni nu va face inventarul
umilelor noastre comori
(Modest Morariu)

1.

Tipul apucă o lădiţă cu mere din potbagajul Daciei, apoi dispăru în scara blocului. După câteva minute se întoarse, şi se aplecă iarăşi sub capota ridicată. Apăru cu o altă lădiţă, stătu o clipă cu ea în braţe, gândindu-se, privind spre banca de cealaltă parte a aleii unde o pereche de tineri ieşiţi nu de mult din adolescenţă vorbeau, râdeau, şi din când în când se sărutau. Alese două mere mari, cele mai mari pe care le găsi printre celelalte, şi se îndrepta spre ei. Tinerii se opriră din râs, aşteptându-l cu o uşoară urmă de mirare în priviri. “Luaţi şi voi nişte mere. Aşa sunteţi de frumoşi, ca astea de aici.”

Cei doi luară fructele mulţumind şi începând din nou să râdă, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care închise portbagajul şi se făcu nevăzut după uşa de la intrarea blocului. După ce mâncară merele, aruncară cotoarele peste gardul şcolii de care era rezemată banca, mai stătura câteva minute, apoi plecară fără nici un ţel mânaţi de blândeţea serii unui octombrie că o bucată de catifea.

Unul dintre cei doi eram eu, iar fata de lângă mine, Adriana, pe care o cunoscusem la un ceai dat de un prieten. Nu prea avusesem chef să mă duc, dar el insistase la telefon, aşa că până la urmă mi-am luat magnetofonul şi benzile şi am plecat. Toată seara fusesem cam pleoştit, o puştoaică blondă cu părul lung mi se aşezase în braţe având în minte naiba ştie ce, silindu-mă să fac apel la toată diplomaţia de care eram capabil considerând circumstanţele pentru a o convinge să-şi aleagă alt auditoriu pentru torentul de aiureli pe care îl debita, nu băusem decât două-trei pahare de Cinzano cu Pepsi, şi pur şi simplu nu mai aveam ce face. Stăteam cuminte într-un colţ privind şi încercând să mă agăţ de vreo idee care să mă scoată din starea aia de leşin blegos, când îşi făcu apariţia o pereche, el tuns, ras, frezat, deodorat, spreiat, dezinfectat, pasteurizat, ea îmbrăcată de la Fondul Plastic, şi cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut în viaţa mea. Am făcut la repezeală inventarul hainelor ce le aveam pe mine şi am constatat cu oarece grad de pesimism, că, cu cele cinci petece de pe blugi, în adidaşi, tricou cu “Led Zeppelin”, şi părul lung pînă pe umeri, eram cam departe de ceea ce, în general, poartă denumirea de “băiat serios”.

Oricum însă, apatia mi-a trecut că prin farmec, şi dintr-o dată m-am simţit, vorba lui Dan, “mai frumos, mai bun, şi mai tandru”, rămânând deficitar doar la capitolul deşteptăciune, că nu-mi venea nimic în minte cum naiba să-mi fac “prezentă prezenţa” (perla lui Neluţu) pe lîngă vrăjitoarea cu ochii verzi. M-a pufnit râsul gândindu-mă că ar fi fost într-adevăr o chestie să mă duc la ea şi s-o întreb candid “domnişoară, nu ştiţi cât e ceasul?” Alternativele ar fi fost doar două: să aibă simţul umorului, sau să mă creadă idiot. Nu merită să risc, aşa că mi-am aprins o “Carpată” fără filtru urmărindu-l pe individul bun de material didactic la Facultatea de Farmacie, ce se tot fâţâia în jurul ei scoţându-mă din sărite. De unde mi-o fi venit în clipă următoare să mă duc la ea şi s-o invit la dans, rămâne una dintre întrebările la care nu s-a răspuns încă, şi totuşi niciodată luată în discuţie de către domnul ăla cu emisiunea de la televizor.

Mi-am revenit când am început să ne mişcăm, aducându-mi brusc aminte faptul verificat şi răsverificat că habar nu am să dansez; mi se pare o chestie inutilă, dacă vrei să asculţi muzică te duci la concert, dacă vrei să faci gimnastică te duci la sala de sport, de ce naiba trebuie să le amesteci? Culmea este că am făcut balet când eram mic, mi s-a prezis un viitor de aur; am crescut cu muzică în urechi, cânt binişor la chitară, nu cântecele de genul “Valenti-i-i-na, nu fugi, inima mea, e a ta”, pe scenă când am chitara în braţe totul este în regulă, dar dacă trebuie să fac doi paşi şi jumătate ascultând “Boney M”, am terminat-o.

Acest trist adevăr a fost imediat remarcat şi de domnişoara pe care o ţineam în braţe, am încercat să-i explic că e oarecum dificil să înveţi să dansezi ascultând în demenţă “Yes” şi “King Crimson”, dar că sunt dispus să încerc.

“Bine, hai că-ţi arat eu.”

“Nu, nu acum, nu cred că sunt în stare.”

“De ce?”

“Nu ştiu, hai să o lasam pe altădată, nu vrei să ne mai vedem, ce faci mâine seara, hai la film, la Patria joaca ‘Ultimul Vals’, e super.”

“L-am vazut…”

“Şi eu, dar ce dacă , merită vazut de zece ori.”

“Da, aşa e, la ce oră?”

“Păi…”

“La şase e bine?”

“Perfect, te astept la intrare, una dintre coloane.”

A două zi i-am văzut pe “The Band”, pe Eric Clapton şi pe toţi ceilalţi, iar la întoarcere i-am spus că o iubesc, într-un decor nespus de romantic: pe palierul etajului şase al blocului în care locuia, ea rezemată de cotul făcut de balustrada scării, eu un păs in faţă ei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mai târziu am aflat că nu m-a crezut, aveadreptate, în douăzeci şi patru de ore îţi iei rufele curăţate de la “Nufărul”, declaraţiile de amor au nevoie de ceva mai multă vreme. Atunci n-a comentat însă, doar m-a sărutat pe obraz şi mi-a urat noapte bună.

După douăzeci de minute de stat în staţie aşteptând cu oarece speranţe totuşi , am făcut unele conexiuni între tramvaiul 30, direcţia ITB-ului, şi genetică – ştiinţă a viitorului, şi am decis să o iau pe jos, entuziasmat de perspectiva celor câteva staţii ce mi se întindeau în faţă. Pe pod la IOR, bineînţeles că un majestuos vagon silenţios V-3A imperator al transportului în comun, m-a depăşit într-o veselie, drept care că am ajuns la Dan cătrănit, gata să dau peste cap totul în calea mea, inclusiv paharele de vodkă ce mi s-au oferite prompt de către audienţă. Fumul Carpatelor de Tg. Jiu şi-a adus şi el aportul (orice-ar zice doctorii) în găsirea unui climat de linişte şi pace, rezultatul fiind că pe la jumătatea sticlei eram în stare să pot purta o discuţie în condiţii normale, de om civilizat. De declarat o oră internaţională a destăinuirilor nu aveam chef, “Rapidul” e întotdeauna un subiect fierbinte iar eu aveam nevoie mai mult să vorbesc decât să gândesc. Fotbalul este un subiect excelent în această direcţie, Dan nu este microbist, dar Lucian da, şi lui Neluţu îi place să-l tachineze pe chestia asta, am dezvirginat şi a două sticlă ajungând, pentru a câtă oară la concluzia că ruşii fac, fără nici un dubiu, cea mai bună vodkă din lume, cele câteva chitări împrăştiate prin casă au început să ne ademenească precum trupuri de femei, decidem că ne mai trebuie o sticlă plină, dezolantul decor oferit de prezenţa celor deja golite făcând notă discrepantă cu statutul nostru de tineri încrezători în viitorul luminos pe care ziarul Scânteia ni-l oferea zilnic, contra a douăzecişicinci de bani.

(va urma)

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>