despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Mierea noastra cea de toate zilele (II)

scris de Alexandru Dinu

2.

Ceasul desteptator a urlat ce-a urlat pe marginea recamierului, apoi s-a plictisit şi a tacut naibii. Dupa oarece vreme am decis că aş fi vrut, totuşi, să mă scol, trebuia să mă duc la serviciu, dar cum să fac, doamne, să mă  dau jos din pat, că mă  simt făcut  din bucati dezarticulate, poate să-l strig pe taica-meu, să-l rog să mă  numere ca la box. Îi auzeam şi pe el şi pe mama la bucatarie, da, asta e, bucatarie, adică mâncare, asta este un motiv pentru care merita într-adevar să te dai jos din pat. Cu gândul la ouale cu sunca am început să cânt “la jour de gloire est arrive”, dusul mi-a readunat articulatiile aşezându-le pe locurile normale, iar aftershave-ul a terminat activitatea de reconstructie la modul cel mai optim posibil – “Nautique” este într-adevar unul bun.

La serviciu am ajuns într-un târziu, şefu’ însa participase la condicada pentru mine şi nu m-am ales din partea lui decât cu un “păi ce faci, bă, acu’ se vine?”- ITB-ul eternul pretext, ziarul “Sportul” eterna raza de soare arborata cu certitudinea unei concordii altfel de neatins. Sorin şi Vova mă  întâmpina cu o voioşie exploziva, “descarca bere proaspata la “Comedia”, o roim mai încolo?” Ma molipsesc imediat şi atât de puternic, încât până la ora zece când au deschis cârciuma, am crezut că mă  usuc până la os. Desi nu este pauza legala, cei câtiva masculi feroce din depozit ne-am făcut  un obicei aprobat tacit de toată lumea, ca la aceasta ora să iesim puţin prin împrejurimi. Din când în când directoarea mai zice câte ceva, dar a doua zi lucrurile reintra în normal. A doua repriza de bere se consuma dupa-amiaza pe la doua-trei, când terminam de descarcat lăzile la una dintre garile orasului. Nu de putine ori însa, noi începem pe la zece şi o prelungim până către ora unu; noroc că şefu’, nea Fane, pleaca dupa noi să ne caute şi se poticneste şi el în bar la “Carul cu Bere”, la un coniac.

Afară cald, un mijloc de octombrie bun de mers la munte şi în Delta, lăzile descarcate şi aranjate frumos pe marimi şi provenienta ne-au sleit de puteri; depozitul este la subsolul unei cladiri vis-a-vis de Banca Nationala, cărăm totul în jos, sau în sus, pe scari, cu cârca. Am muncit pe brânci să terminam repede, căratul ne-a topit rău de tot, braţele le simt scoase din încheieturi. Cornel “Killerul” apare cu semne de întrebari în ochi, “păi ce facem, tata, nu mergem?” Baiat bun Killerul, i-am zis noi aşa, dar de fapt el numai a bruta nu arată. Are cam un metru şi vreo saizeci de centimetrii, slab, cu vorba blânda. E tigan, stă pe undeva pe lina lui tramvaiului 19 şi are bun simt cum la puţini oameni am mai vazut. Nevasta şi copilul i-au murit acum mulţi ani în accident de motocicleta cu atas, a fost şi “înauntru” pentru o vreme, dar nu ni-a zis niciodata pentru ce fapta, viaţa l-a trecut prin ciur şi prin dârmon. Desi e cu mulţi ani mai în vârsta decât noi ne comportam ca şi cum aceasta diferenta nu ar exista, ne considera un fel de frati mai mici, sau cam aşa ceva. Toata lumea îl iubeste şi el caută să mulţumească pe toată lumea, dar nu dintr-o pornire de diplomatie meschina, ci pentru că aşa l-a lăsat pe el al de sus. Cu noi când merge, de obicei ia o cafea, dar dupa serviciu îl mai prindem şi la o bere. Când se ameteste un pic începe să ne povesteasca prin câte a trecut, şi atunci îl ascultam fără vorba, încercând să-i întelegem amarul.

Vova apare şi el, stergându-se pe mâini. Are o idee fixa băiatul asta, se spala de douazeci de ori pe zi. Gaşca e gata de ofensiva, aproape că doborâm recordul mondial de viteza pe cei o suta şi cincizeci de metri cât ne desparte de oaza cu bere rece. Sunt însetat şi epuizat de la cărat lăzi, dumnezeule, prima sticlă nici nu o simt, aproape că nu-mi dau seama că s-a terminat, e proaspata şi gustoasa, tocmai cât trebuie de rece, mi se împrastie în trup ca un fel de mângâiere interioara, dacă pot zice aşa – adaog o tigareta eleganta de Tg. Jiu, şi Sorin care a terminat şi el prima sticlă şi în fine se simte în stare să zica ceva inteligibil, ne propune cu candoare continuarea meciului dupa lucru, la “Rezematu”. Asta e o bomba împutita pe la Gara Basarab, unde avem de descarcat camionul. Îi zice de fapt “Retezatul”, dar dupa câteva halbe e absoluta nevoie să-I schimbi numele în conformitate cu realitatea obiectiva.

Ma trezesc spunând “nu”, lui Vova nu-i vine să creadă, Sorin face ochii mari, “da’ ce-i Gică, e ceva pe nasoale?” Pentru oarece motiv, îi place să mă  strige aşa, dar nici el nu ştie de ce şi cum. Uneori, când suntem împreuna şi cu Gică, fratele lui Vova, se produc confuzii minore.

“Nu-i nimic pe nasoale, dar la ora trei trebuie să fiu  în “Balta”, pe la “Caţelu”, am o treaba”.

“Hai, Gică, o halba şi gata….”

“…bă, tu eşti tâmpit, nu întelegi că nu merg?”

“Hai lasa, că tot te fac ei locotenent major, ce dacă bei şi tu o bere?”

Asta-i o gluma idioata de-a noastra, Vova totdeauna tuns, ras, cu camasa alba încheiat decent până la penultimul nasture, niciodata în blugi, pantaloni la dunga (este o uimire generala în intreprindere cum de reuşeşte să fie aşa, când are atâta şmotru de făcut ) arată a ofiter de “secu”, noi l-am ridicat la gradul de capitan, şi bineânteles că eu şi Sorin suntem locotenenti în travesti, că de, aşa cere misiunea. Uneori îi zicem şi în cârciumă “tovarase capitan” lui Vova, şi el ne admonesteaza blajin, parinteste, facându-ne tâmpiti şi cretini, încercând să ne explice repercusiunile legale dacă cineva de la “Secu” chiar ne-ar auzi.

“Prieteni dragi, pe voi v-a imbecilizat caratul lazilor, că înainte erati doar idioti, întelegeti româneste că nu merg”, şi mă gândesc că o voi aştepta când vine de la serviciu, n-am vazut-o de o zi.

Cornel “Killeru” intervine impaciuitor.

“Hai, mă , dacă are treaba baiatu’, ce va bagati voi”, apoi către mine, cu duiosie, “du-te Mariane, nu te lua dupa ăştia, lasa că-ti opresc eu berea, pentru mâine”

“Saru’ mâna Corneluşu, da’ vezi nu uita să o pui la rece.”

“Sigur, da’ nu ştiu dacă o să încap în frigider.”

Ne hilizim cu totii, Sorin ne serveste cu “Kent”, doar că de multe ori eu nu le pot fuma, mi se păr extrem de tari, “bă, haideti să terminam şi să mergem înapoi că mai avem ceva treaba, să nu întindem firul”, fuga înapoi la depozit, nea Fane a plecat să ne caute. E clar. În continuare, “noi cu muschii ca otelul, vom culege musetelul”, vorba cântecului.

3.

“Ce faci acesta, ai cazut în visare?” şi ridic privirea descoperind-o la doi pasi în fata mea, frumoasa ca o padure împrimâverita. Întârzii să mă ridic de pe marginea gardutului ce împrejmuie iarba de lânga bloc, stau aşa şi o privesc cu nesat (Sorin, prozaic cum e, ar fi spus “ca vitelul la poarta noua”), vreau să prelungesc cât se poate fiecare clipa cât o voi avea aproape, “păi m-am gândit să te astept să-ti dau crizantema asta.” Râde încet, ca un copil ce se alinta, apoi mă  întreaba parcă m-ar dojeni moale,  “şi-acum ce-ai ramas aşa paralizat, hai să ne plimbam, hai prin parc”.

Parcul IOR, jumatate sistematizat, masurat, “injectat cu civilizatie”, jumatate salbatec, parasit, mirosind a vegetatie putreda, a libertate şi excremente; în mijloc, lacul (sau balta?) cu doar câteva saptamâni mai devreme invadata de balacisti, mai strânge abia pe maluri câtiva pescari optimisti. De admirat, indivizii. Mergem tacuti pe marginea apei, îmi pastreaza mâna când i-o iau într-a mea, apoi deodata, “Marian, tu vorbesti serios, chiar mă  iubesti?” Instantaneu îmi vine în minte un tip din armata, tigan din Cartierul Latin altfel numit şi Vitan, pe numele lui Sandu Dumitru a lu’ Marin, cânta la acordeon (se putea altfel?) îl corupsesem să citeasca Eugen Ionescu şi chiar începuse să-i placa, ne oferea tot timpul citate. Într-o dumineca, venise tata să mă vadă. Sandu se afla ceva mai încolo, pe iarba, într-o adunara de 12-15 persoane, veselie mare, şi-l aud spunându-i lui nevasta-să, “I lav iu, fa, jio tem, pa ochii mei”. Nu mă  pot abtine şi izbucnesc într-un râs cu torente de hohote. Cu lacrimi în ochi şi taindu-mi respiratia. În sfârşit mă potolesc şi realizez că în tot timpul asta ea nici macar nu a clipit (nici nu avea vreun motiv…),

Buzele îi sunt strânse şi ochii uşor închisi, mi-aminteste de profa de mate din liceu, şi o vaga senzatie că am făcut -o de oaie începe să-şi faca loc încet-încet pe sira spinarii, urcând sigur către cerebelul meu atrofiat.

4.

Telefonul ţârâie cu voiosie. Ridic receptorul şi îl aud pe Dan care mă întreabă cu oarece dificultate în articularea cuvintelor dacă  am ceva special de făcut . Nu, nu am. “Păi atunci vino pe aici, messire, şi în drum invit-o şi pe prietena noastra, domnisoara Stolichnaya, cu decontul respectiv”.

Ma opresc între rafturile complexului din capatul blocului, şi cu tot ceremonialul de reverente şi fraze pompoase propun unei sticle made în USSR să mă însoteasca. Lumea din jur se cam uita crucis  la mine, nu-mi pasa şi continui cu seriozitate ritualul, îi aduc la cunoştinţă casieritei că este cea mai frumoasa femeie din lume şi că tot ce îmi doresc este să fi fost pictor, am fi ajuns amândoi celebri, eu cu talentul, ea cu formele pe care i le-a daruit natura, respectiva îşi exprima convingerea că sunt nesimtit, încerc să o fac să înteleaga relativitatea notiunii, şi mă  îndrept către iesire cântând cât mă  tine gura “Chanson d’amour”.

“Când am intrat, prima chestie pe care am vazut-o a fost Marian care statea pravalit peste chitara şi zdranganea el stia ce. I-am zis salut, şi m-am gândit că-i prea patruns de melodie, d-aia nu mi-a raspuns. Mai apoi mi-au aparut în fata patru sticle de vodka, trei goale şi una încă pe jumatate plina. Am început să-mi mai vin de acasă, până la punctul respectiv decorul se încadra încă în parametrii normali. Trec spre camera mea, şi un nor de aburi mă  izbeste din uşa  baii, larg deschisa. Vad pe Ţuca plângând şi pe Gogu care nu ştiu ce-i spunea, era imposibil de auzit din cauza apei care curgea data la maximum la robinetul căzii. Mai târziu am aflat că li se paruse tuturor foarte frig, d’aia lasasera apa calda să curga în nestire. În dormitor, Dan doar în chiloti şi stând turceste în vârful patului, încerca să-i explice unei dame blonde şi crete ce se asezase în genunchi în fata lui, pe covor, că el nu se poate însura cu ea întrucât n-o cunoaste decât de patru ore, şi că acest rastimp n-a fost îndeajuns de îndelungat pentru a trezi în sufletul lui pustiit de vicisitudinile vietii, acele sentimente nobile care te fac să ceri mâna unei femei. Ea permisese a doua siruri de lacrimi să-i cada pe obraji, gasind totuşi  puterea de a-i revela amanuntul că va fi o nevasta ca nimeni alta, iubitoare şi gospodina, şi că n-o să-l însele niciodata. Am încercat să fac câteva conexiuni între datele problemei, dar mi-a fost imposibil. Tot ce mi-a venit în minte a fost că bietul Caragiale a jucat la echipa de juniori. Am ajuns totuşi  la o concluzie, şi anume că cel mai bun lucru ar fi să-mi torn şi eu un pahar de vodka, şi să vad ce naiba se mai întâmpla. În sufragerie, Marian continua să zdrangane în legea lui, şi n-a reactionat decât când am pronuntat cuvântul magic de provenienta slava. Mi-a întins paharul să i-l umplu, apoi am iesit total din sfera lui de atentie. În continuare, evenimentele au avut urmatoarea desfasurare: când erau Dan şi Gogu în bucatarie şi Ţuca cu respectiva blonda la baie, când Gogu şi blonda în sufragerie şi Dan cu Ţuca în bucatarie, şi mă  rog, toate combinatiile posibile împrastiate prin toată casa. Din când în când, poporul se mai revigora cu o înghititura  de vodka, aşa că a fost nevoie, la propunerea generala, să mă  duc să mai iau o sticlă. Încet-încet şi pe bucati, am înteles că Ţuca a aflat, nu se ştie de unde, că Gogu e la Dan acasă cu respectiva blonda, aşa că l-a luat pe Dan de la serviciu şi l-a prins pe inculpat în flagrant. Plânsete, explicatii, şi bineânteles, bauturi întaritoare. Acum se mai linistisera şi asteptau să se faca ora când domnisoara Discordia avea un tren spre Braila. Pe la unsprezece, când au plecat, dupa ce au dat coltul strazii, Marian le-a mai făcut  vre-o trei, patru minute semn cu mâna”.

Lucian stă la Dan de câtava vreme, până îşi gaseste un apartament.Venise şi el ca omul acasă, de la institut, cu gândul să se apuce de lucru. E grafician şi are de desenat tot felul de aiureli pentru un manual de biologie la care lucreaza de obicei noaptea.

5.

Dan: “În ceea ce priveste căderea camilelor, lucrurile s-au petrecut astfel. De ani şi ani camilele cădeau surâzânde, purtând în suflet nobilul sentiment al datoriei împlinite, fericite că pot contribui cu mica lor parte de moloz la uriasul santier al vietii. Zilele şi noptile treceau învesmântate în pace şi armonie, o adânca liniste cu puternice accente pastorale îşi întindea aripile de matase peste oraşul împacat. Dimineata, când soarele îşi întindea protector şi darnic braţele către decorul încă moţaind (s-au făcut  unele încercari de către Consiliul Popular de a ajusta vocabularul decorului, în sensul că ori să-l faca să taca, ori să-l învete să zica şi altceva decât moţ-moţ, dar totul a esuat la modul cel mai lamentabil cu putinta, decorul fiind ori tâmpit, acestea fiind singurele sunete pe care era capabil să le articuleze din motive obiective de conformatie cerebrala, ori de o siretenie nemaiîntânlita. Totuşi, nu s-a abandonat idea, întrucât atunci când începe să moţaie este extrem de enervant, şi disturba puternic sistemul nervos al bietilor citadini, la care deja au început să se observe unele accente de stress pe chestia asta.

Oricum, viaţa tuturor se desfasura în pace şi armonie, şi dimineata, când oamenii îşi paraseau casele în vederea reînceperii activitatilor ce constituiau datoria lor zilnica de cetateni onorabili, acestia scarpinau cu gingasie între urechi sau sub mandibula camilele cazute peste noapte, care între timpul acesta se gudurau şi se alintau ca nişte pisoi. Câte unul alegea vre-o cireasa din pachetul de mâncare pe care nevasta i-l pregatise, şi, tinând- o de codita între degetul mare şi aratator, o întindea către o camilă ce i se parea lui mai deosebita. Ea se apropia încetisor, cu miscari elegante, coreografice, mirosea cireasa să se convinga că nu-i vreo cacialma din partea donatorului, apoi îşi întindea botul cu trasaturi nobile apucând fructul între buze, şi lasând să zboare către cer un geamat de infinita satisfactie gastronomica.

Astfel, viaţa îşi urma netulburata cursul ei firesc, şi toată lumea se bucura din plin de abundenta şi diversitatea modelelor de camile ce, la rândul lor, îşi ofereau cu generozitate prezenta fizica şi spirituala.

De la un timp însa, indivizii locuind la etajele superioare ale blocurilor, au început să actioneze împotriva intereselor generale ale colectivelor de locatari. Exploatând pozitia lor privilegiata de ocupanti a apartamentelor situate sus, ei au început să-şi aleaga camilele cele mai grase, mai lânoase, şi mai laptoase, lasând astfel pentru cei de jos doar ciurucurile. Respectivii stateau la pânda, mă  întelegi, la geam la bucatarie sau pe balcon, şi cum aparea cazând o camilă cu un design superior, o şi însfacau fără pic de ruşine şi urma de constiinta sociala, şi o trageau în casa. A mers chestia o oarece vreme, la un moment dat însa, ceilalti cetateni au cam început să înteleaga cum stau lucrurile şi au alcatuit, întru a-i prinde în flagrant pe netrebnici, un CCPAPOCC, adică, în traducere precisa, Comitetul Civic de Pânda şi Actiune Pentru Optimizarea Caderii Camilelor. Laprima cadere de camile, n-au reusit  are lucru, caci între timp, delapidatorii capatasera o dexteritate de necrezut, nici nu simteai când puneau mâna pe camilă, şi hat cu ea pe geam înâuntru în sufragerie. Ei, şi au asteptat cu totii urmatoarea cadere de camile. “E imposibil – şi-au zis – să nu vedem macar pe unul cum fura bunul colectivitatii”. De unde! Capatasera aia, domnule, o viteza în executie, ceva de speriat.  Vedeai cum vine frumos camila în jos, şi deodata, gata – ia camila de unde nu-i.

Sentimentul amar al înfringerii începu să-şi sape loc tot mai adânc în sufletele bietilor ocupanti de apartamente situate mai jos de etajul opt. Mai cu seama cei de la etajele unu şi doi erau cu totul demoralizati, nu mai vazusera în casa lor o camilă aşa cum scrie la carte de nu mai stiau când, iar cei de la parter, erau, se întelege, la pamânt… Cămilele de calitatea întâi disparusera pur şi simplu din vocabularul lor.

În disperare de cauza, frustratii au hotarât să faca o petitie către MPCECZCC, în traducere tot exacta, Minsterul Pentru Continua Evidenta şi Controlul Zilnic al Caderii Camilelor, în care să descrie pe larg şi cu lux de amanunte situatia ivita de pe urma lipsei de sentiment civic al locatarilor de sus. În Adunarea Generala ce a urmat, critica făcută de către reprezentantul MPCECZCC a fost necrutatoare, tipul îşi cunostea bine meseria de reprezentant. Nu că ar fi nominalizat cazuri particulare, că de prins tot nu au prins pe nimeni, dar generalizarea a fost atât de subtil prezentata încât nu numai că a palmuit fără mila obrazul celor ce se simteau cu camila pe caciula, dar a dat şi o lovitura de gratie ideii potrivit careia “toate generalizarile sunt false”…  În fine, Netrebnicii au fost striviti fără mila, în vazul şi spre uriasa satisfactie a Bietilor.

La închiderea lucrarilor, reprezentantul a fost purtat în triumf către masina să, florile l-au acoperit cu totul, iar ovatiile au fost atât de puternice că a doua zi i-a fost necesara o urgenta interventie chirurgicala pentru repararea timpanelor zdrentuite. Viata oamenilor a încput iaraşi să-şi urmeze cursul ei lin ca un râu de câmpie, iar copii n-aveau decât să spuna “tata, vreau şi io o camilă noua”, că respectivul parinte nu trebuia să faca altceva decât să deschidă fereastra şi să traga în casa un superb exemplar pintenog, spre deliciul şi fericirea familiei.”

6.

Sala e plina de pustime, toti sunt împodobiti de parcă au scapat de la o casa de nebuni, iar eu între tunsorile astea ca dupa o epidemie acuta de tifos, tot felul de lanţuri, ace şi chei (inclusiv de desfacut bere) prinse pe tricouri şi pantaloni, mă simt ca un peste pe uscat şi blestem clipa când am avut idea să vin aici. Pâna să înceapă concertul mai sunt cam douazeci de minute, ăştia se fâţâie de mă ametesc, ba în sala, ba în hol la fumat, discutii savante, glume şi mai şi. Prind frânturi de conversatie, “a făcut  chelnerul scandal, da’când i-am zis că taica-miu e general-maior, n-a stiut cum s-o dreaga mai repede”, ei se hilizesc, mi-aduc aminte de manualul de filozofie şi socialism stiintific, era acolo o chestie despre etica şi echitatea socialista, îmi vine să sar la ei şi să-i iau la palme socialist  etice si echitabile, sau macar să-i înjur puţin, dar tata nu e general-maior, şi parcă tot aş vrea să-i trimit o clătită între ochi respectivei progenituri de glorioasa particica a scutului de aparare a cuceririlor revolutionare, mă  ridic pe doua picioare (asta înseamna evolutie) să mă duc la ei, şi pe cine vad , doamne, pe mult adoratul de către public, lead vocal al trupei “Avis”, sau poate “Ovis”… nu am retinut exact, ce urma să se produca spre delirul fanilor, într-o cum nu se poate mai intima convorbire cu Adriana. Alaltaieri am fost împreuna la Sf. Iosif, şi pe drum, la întoarcere, ne-am certat ca prostii – iar. Stiam că o să vina aici, vroia să-l vadă cântând pe respectivul, dar nu ştiam că sunt aşa de amici. Între timp cineva turnase o fundatie de beton armat în jurul picioarelor mele, şi a trebuit să fac oarece efort pentru a mă zmulge de acolo.

Am unblat ce am umblat pe strazi, până ce mi-a ieşit în drum un “Gostat”, monumentala materializare a setei stramosesti. Niciodata nu i-am dat dreptate lui Burebista. Înauntru doar doi cumparatori care, pentru a fi siguri pe ce cumpara, degustau marfa, “câte-un pic, pic, pic” din fiecare produs, alb şi rosu, rosu şi alb, oarecum construind parafraze uriase la activitatea literara a celui mai iubit epigramist. Cumpar şi eu, tot pe gustate, doua sticle de extract de adevar, Babeasca Neagra, dar mai neagra decât adevarul nedorit, ies, şi ghinion, vine autobuzul 79. Asta trece pe la “Clubul Z”, şi cobor din masina repetându-mi că sunt un mare fraier, întru în casa de cultura – pauza, nici nu mi-am dat seama cît am umblat, picoarele mă  duc drept la ea. Eu, “buna”, ea, “buna, ce mai faci?” As vrea să-i zic că ce să fac, mut fuste, dar mă  abtin, îi raspund ceva, vorbesc pur şi simplu, “pa-pa”, “pa-pa”, şi o iau pe scari în jos luceafar blând. Se aud nişte paşi pe trepte în spatele meu, mă  întorc, o vad la un metru în fata mea, şi îmi arde o palma de cât pe ce să mă  lipeasca de perete. Îmi declara linistita că asta este pentru felul meu magaresc de a mă purta cu o fata, apoi mi se încolaceste de gât şi mă  saruta, şi îmi spune că mă  iubeste, şi plânge.

(va urma)

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>