Mierea noastra cea de toate zilele (VIII – ultima parte)

scris de Alexandru Dinu

Iulie

Inainte de liceu, tata îmi pusese la “româna” un preparator care avea ferestrele apartamentului deschizindu-se direct în Cismigiu. Primavara, multimea ghioceilor mă coplesea. Ma ducem la lectie mai devreme cu o ora să-i admir, şi dupa acea terminam meditatia, iar îmi pierdeam vremea cascând gura. A propos de ghiocei, anul trecut, chiar de Paste, eram cu Dan, Gelu, şi nevasta-să Gabriela, la Observatorul Astronomic. Organizasera tipii de acolo un fel de cenaclu, şi Dan avea de cântat nişte studii pentru chitara, productie proprie; dacă Isus Cristos ar fi cântat la chitara, ar fi făcut-o ca Dan. Spre final, apare un tip, cu un vraf de poezele, şi începe a citi. Absolut toate erau dedicate iubitei, împreuna cu care admirase ghiocei, careia-i daruise ghiocei, apoi admirasera din nou cât de frumos stateau ei într-un pahar cu apa, comparând pielea celei iubite cu catifeaua petalelor (nobil, nu ca mine, frunze de loboda!), regretând că nu-i poate darui toti ghioceii din lume, exprâmându-şi cât se poate de plastic tristetea că inflorescentele albe au o existenta atât de efemera, facând publica convingerea lui că dragostea lor va dura cu mult mai mult, vesnic chiar, şi promitând frumoasei muze că la primavara viitoare o să-i daruie iaraşi buchetele de ghiocei, ea să fie absolut sigura de treaba asta, să nu se îndoiasca nici macar o clipa, că el când ia o hotarâre… Şi a ţinut-o aşa, cu puţin mai mult decât o ora, timp în care, în disperare de cauza, Gelu s-a apucat să compuna un careu de rebus. Când l-a terminat şi mi l-a dat, victorios, să-l vad, am constatat că avea în grila de patru ori numele sarmanei flori, chestie care l-au uimit şi contrariat şi pe el în final, tema careului fiind “Derivatele din lapte în alimentatia copiilor în vârsta de până la trei ani”. Sincer să fiu, cred că nimeni, niciodata, nu s-a mai gândit să compuna un rebus pe un astfel de subiect, dar în conditiile date îi puteam acorda lui Gelu circumstante atenuante, şi încă unele puternice de tot. Am iesit cam stresati de acolo, noroc însă că, cu gândul la sarbatori, Gelu a scos din portbagaj doua sticle de vin de tara şi ni le-a dat, mie şi lui Dan, de sufletul mortilor.

Ca tot veni vorba de vin de tara, Rodica, nevasta lui Costică, e de loc dîntr-un sat din Baragan, nu departe de Amara. Când era aproape să nasca, eu şi Costică am tras o fuga până acolo să aducem nişte vin, aşa, de un pahar doua, adică o canistra de patruzeci de litri, doua de douazeci, şi una mica de cinci litrii. Gândul unei iesiri în mijlocul naturii, oricare ar fi scopul final, îti umple totdeauna sufletul de bucurie, fie ea şi efemera, a lasarii undeva, în urma, a controlorilor ITB şi mecanicilor de la “Ascensorul”, a sefilor de birou cu digestie dificila, şi a profesorilor care au ajuns la catedra fără să aiba vre-odată saptesprezece ani şi fără să copieze niciodata la teza la “româna”. Şi oricât de tocit ar fi reversul medaliei, adică praf, tântari, muste, mâini nespalate, şi, dupa caz, mirosuri suave de cocina şi cotet de gaini, n-aş putea zice că am stat vre-odată pe gânduri când a fost vorba de urcat în tren.

Din gara de la Slobozia exista doua posibilitati de a te deplasa înspre satele din jur: cu puţin noroc, autostopul, sau caruţostopul, dupa caz, şi bineînteles, romanticele autobuze IRTA. Oamenii folosesc însă tot vechea denumire, şi spun că iau RATA ca o alta notiune pentru autobuz, pentru ei aceasta neînsemnând sigla unei intreprinderi.

Universul ratei este, ca toate universurile de altfel, imposibil de cuprins într-un contur precis. Autobuzul TV, prafuit, ruinat, stors, strivit, sau din contra, dilatat parcă, atunci când vezi cât poate încape în el, este poate simbolul cel mai reprezentativ şi umil în acelasi timp, al ruralului. Înjurata la cel mai înalt nivel de professionalism atunci când este asteptata să te duca unde ai urgenta nevoie, şi nu vine, rata are aparitiile cele mai surprinzatoare cu putinta, orarul oficial fiind o chestie nu numai inutila, ci chiar o injurie adusa imaginatiei şi nobilei nonşalanţe a soferilor. Când, în fine, se arată gâfâind, ea genereaza instantaneu o simfonie întreaga de îndemnuri cu vaste evocari genealogice, ce vin din doua sensuri opuse, odată din maşina către cei ce vor să urce, şi bineânteles din afară, către cei ce vor să coboare. Accesul în autobuz, dupa o matura şi inteligenta opinie, se face doar pe uşa din fata. Obisnuitii casei nu au probleme, se descurca nemaipomenit, pentru că au învatat dintr-o îndelungata şi bogata experienta o multime de trucuri şi de smecherii, dar nişte neinitiati ca mine şi Costică, nu prea au sanse. Cum faceam, cum dregeam, că toată lumea din jurul nostru se urca, iar noi, în afară de ghionturi în coaste, nimic, nici macar nu reuseam să ajungem la scara. În comparatie cu ce se întâmpla acolo, ITB-ul este pentru echipa de juniori, păi în autobuzul “31”, orice ai zice, nu sunt papornite, şi desagi cu gaini, şi damigene, şi saci cu porumb şutit de la colectiva şi dus în târg să mai faca şi omu’ un ban, chestie de înteles de altfel. Şi oricum, la autobuzele ITB ai mai multe usi de care să te folosesti, nemaivorbind faptul că, în disperare de cauza, poţi stai agatat pe scara. Într-un final, când ne-am vazut urcati, am aflat reconfortantul amanunt că soferul a dat o fugă până la un cumnat care are botez, da’ vine repede, în cel mult o jumatate de ora, până mai fumezi o ţigară, mai afli cum s-a făcut porumbu’, trece repede.

Marea gresala pe care a făcut -o Costică în deplasarea asta a fost că a cumparat canistre noi pentru vin. Putea să fi împrumutat macar, să fie şi ele mai zgâriate, murdare, să nu bata la ochi. Asa, când ne-am dat jos la destinatie, am constatat că o canistra de douazeci, rosie, stralucitoare, superba, disparuse. Bine că cel puţin a fost goala, că altfel, zau că faceam o criza de ceva organe interne.

În satul respectiv a fost prima oara în viaţa mea când am vazut oameni beti de pe un an pe altul. Privita mai îndeaproape, situatia era totuşi oarecum normala şi logica. Pe toată vatra satului nu erau decât doua fântâni cu apa dulce, restul erau salcii şi sarate, apa cu neputinta de baut. În schimb, viile o duceau minunat, şi oamenii le îngrijeau cu dragoste şi devotament, că stiau ei de ce. Şi când le era sete, trageau o juma’ de vin, în lipsa de altceva potabil. În conditiile date, se îmbatau odată în copilarie, şi nu se mai trezeau de-a binelea toată viaţa. Oamenii ca oamenii, însă animalele! Toamna la culesul viei, dupa ce se tescuiau strugurii, boasca o mâncau gainile, porcii, şi vacile. Normal că nu puteau mânca tot odată, şi dupa doua-trei zile, când procesul de fermentatie începea să dea o oarecare nota de particularitate resturilor, sarmanele animale se îmbatau, şi laptele avea un gust ciudat. De fapt, sunt convins că ele stiau care-i treaba, că asteptau cu nerabdare frumoasele zile ale culesului, şi că asta era singurul lucru pe care îl regretau atunci când erau sacrificate. Oricum, şi eu şi Costică ne-am straduit să fim la înaltime, şi banuiesc că am avut o comportare meritorie, pentru că toată lumea ne-a primit cu caldura şi simpatie.

Tot gândindu-mă şi mergând aiurea prin Cismigiu, ajung la unul din poduri, şi mă opresc la să mă uit la apa, e o atractie secreta, ceva ancestral, care te face să privesti focul şi apa, nu-i aşa? Fara exceptie. Într-o barca, doi pustani, tot arunca o sfoara în apa, pe care apoi o trag cu mare atentie. Nu înteleg nimic, mă aplec cât pot peste balustrada şi încerc să-mi vin de acasă. Un chiot victorios dezleaga enigma. Tipii pescuiesc monezile aruncate de lume, cu un magnet pe care l-au legat la capatul sforii. Recunosc, mie nu mi-ar fi trecut prin cap chestia asta, zau aşa, şi simt cum coboara asupra mea un sentiment de obida şi de necuprinsa inferioritate cerebrala. Astia, când or să creasca, cu siguranta că or să ajunga inspectori la finante.

Iulie

S-au terminat examenele, mai am încă doua zile de concediu. La seviciu le-am zis că mă duc la munte, doar Vova şi Sorin ştiu că am dat examen. Întrând pe poarta depozitului, primul lucru pe care îmi cad ochii este o bucata de hârtie pe care am lipit-o deasupra florilor ce le-am semanat asta primavara lânga un zid, şi pe care, acum scrie “atentie azorele”. Cineva a adaugat un “a” înaintea zorelelor, chestie care mă indispune în primul moment, dar nu pot să nu apreciez butada şi izbucnesc în râs, mâna respectiva a simtit bine poanta.

“Sorine, cine mi-a rebotezat florile?”

“Gică! Ce-i cu tine pe aici, ti s-a făcut dor de munca? Florile… a, Costel electricianul, păi cine mai are botanica lui? Da’ ia zi, mă , care-i treaba?”

“Nimic, vin din oraş, m-am oprit aşa, aiurea. Bem o bere?”

“Hai că tocmai trebuie să ridic un colet de la posta. Stai aşa să-l luam şi pe Vova.”

“Cum mergem, ai vre-un sofer?”

“Nu, Gică, iesim la “42”, şi nu-i decât un pachet cu piese pentru ceasuri, uite ce scrie aici, 340 grame.”

Apare şi Vova, bineînteles stergându-se pe mâini. Tocmai s-a spalat. Vine către mine zâmbind.

“Hai să traies ti. Ia zi, domnule, ce-ai făcut ?”

“Nu ştiu Vova, nu s-a afisat încă, ce, tu… “

“Bine, dar oricum ai o idee de cum ai scris în teze, poţi să apreciezi.”

Vova, totdeauna cu logica! Printr-un joc al sorti, a făcut trei ani de “istorie” la o facultate dintr-o tara îndepartata geografic, chestie neimportanta, dar şi îndepartata economico-politico-ideologic, chestie atât de importanta încât la întoarcere nu i-au recunoscut cei trei ani, şi deci nu l-au lăsat să continue în Bucuresti, drept care a comunicat comisiei ce i-a analizat cazul că-i trimite de unde-au ieşit, retezând astfel de la radacina orice alternativa de compromis.

Sorin perforeaza o bucata de hârtie taiata pe dimensiunile unui billet ITB, apoi începe să consulte tichetoteca. “Gata, am gasit, uite, am trei”. Adevarul este că pentru deplasari de serviciu primim bilete pentru ITB, dar nu are nici un rost să le folosim aiurea, nu-i aşa? Prevederea este mama întelepciunii, o ştie toată lumea.

Cladirea postei, serioasa şi dreapta, apare contrastând mult cu restul cartierului. Pur şi simplu, parcă ar fi fost aruncata peste umar de cineva care nu s-a prea sinchisit unde o să cada şi cum o să arate. Zona e plina de un pitoresc aparte, sau poate un fel de pitoresc conservat mai ales la “Hotel Rahova”, şi pentru variatiune, “Poarta Alba”, “Insuraţei”, şi alte locuri selecte din categoria respectiva. Ancestrale impulsuri spre arta pura s-au maetrializat puternic într-un dispreţ total în ceea ce priveste locul unde are loc manifestarea respectiva. Cele mai variate decoruri sunt folosite fără nici o preferinta deosebita, şi cu maximum de succes: trotuarul, tramvaiele de pe liniile “19” şi “30”, autobuzele “34” şi “42”, cârciuma “Picioare Goale”, şi subsolul militiei din apropiere. Daca la Rio de Janeiro fiesta tine doar câteva zile, aici, parafrazându-l într-un fel pe Hemingway, este o sarbatoare continua. Creatia populara orala se împleteste ora de ora şi minut cu minut cu o forma particulara a artei cu “tendinta”, rezultatul fiind, pe lânga slagare de genul “mi-am uitat ciorapii în dulap la tine când aseara m-am ascuns de sotul tau nebun” (romanta de suflet biciuit de soarta), şi o gramada de formule publicitare şi de reclama precum “ia Kentu’ parfumat, ia Dunhilu’ aromat, ia tigar’ americana că e buna şi usoara”. Întronata pe cea mai de sus treapta a pretuirei şi stimei, stă însă vechea, arhicunoscuta, şi de neânlocuit “cu sare, baieti, de bostan, de floare, un leu o mâna mare”. Imbatabila!

Manifestatia cea mai plenara o constituie aceea de pastratori, interpreti şi transmitatori de datini (mai mult sau mai puţin) stamosesti, chiar dacă acestea mai sufera în procesul de interpretare unele mici modificari, prescurtari, sau dimpotriva, adaugiri. Înjuraturi, zapada, viscole, nimic nu împiedica pe vajnicii menestrei juniori să ia cu asalt cetatile mobile ale ITB-ului, şi cele fixe ale IAPL-urilor. Mie, cel mai mult îmi place aia cu “da’ tu cine eşti, Stefan. ori Mihai glorios venit din Rai”, mai ales când sunt doi protagonisti şi totul se desfasoara cu aer de sceneta care, pe rând, capata când aspect de comedie, când de tragedie, totul depinzând de cât de raciti sunt respectivii şi de câta abilitate şi promptitudine în reflexe au în a-şi trage nasul la timp.

Chiar în statia de autobuz este o cofetarie de peretii careia, dacă te sprijini, ai impresia că or să cada pe tine. Arata rău a maghernita, cu uşa strâmba, pragul îngropat, şi podeaua de ciment crapata şi lasata sub apasarea anilor. De intrii, trebuie să fi atent la buzunare că altfel ramâi doar cu amintiri. Când ajungi însă să privesti rafturile frigiderelor, îti trec toate supararile. Amandine mustoase şi aromate, savarine fragede şi îmbibate de sirop, ce te obliga cu agresivitate să ingurgitezi câte poţi de multe în timpul cel mai scurt, choix a la crème, eclairuri, sarailii, baclavale, joffre, mascote, negrese, “Foret Noire”, acele forme diafane de ciocolata şi friscă numite “Cismigiu” care nu ştiu de ce naiba îmi evoca o manseta de frac la o receptie la Buckingham, tot felul de tartine de fructe cu creme şi frisca, înghetate, ciocolati de toate sortimentele, şi deasupra tuturor, regele tort cu nevasta, copii, şi toate rudele lor, înşirati într-un colt aparte. De unde naiba şi cum or fi facând rost tipii de toate cele pentru manufacturarea bunatatilor, nu pot să-mi închipui, că în restul orasului, exceptând “Capsa” şi “Athenee”, e seceta cumplita. Am auzit vorbindu-se că seful de unitate a fost de fapt proprietar, anumite poticneli istorice au încercat să-l dezvete de “huzur”, pe urma, pentru că treaba nu mergea prea grozav l-au pus sef de unitate, ca în final, să obtina marea favoare de a fi mandatar, totul petrecându-se între peretii ăştia coscoviti şi uşa aia strâmba, aproape prabuşita.

Cam tot aşa mai ştiu o poveste despre tatal unui cunoscut, sau cum să-l numesc altfel, un prieten cu care nu ies să beau bere, aşa parcă suna mai aproape de realitate. Şi cum spun, taica-sau tocmai îşi luase un doctorat în drept, puţin doar înaintea treminarii razboiului. În acei tumultuoşi ani, însă, de sfârsit al primei jumatati ai secolului douazeci, a avut o oarecare retinere în a-şi etala diploma, şi dupa ce s-a uitat pe geam şi a vazut cam ce se întâmpla prin tara, a chibzuit omul cât a chibzuit şi s-a făcut tâmplar, sau mai exact, a intrat ca “bun la toate” într-un atelier de tâmplarie. Nu era momentul cel mai potrivit să se prezinte ca intelectual, doar dacă n-ar mai fi putut de nerabdare să participe nemijlocit la matrializarea unui mare obiectiv economic, înspre Marea Neagra…

Baiat silitor şi modest, a fost remarcat de şefu’ de atelier care, dupa câtiva ani, l-a propus pentru a merge să-şi completeze cele opt clase primare. Omul nostru a încercat să bâiguie ceva, dar şefu’ de atelier (şi secretar de partid al unitatii) era un on hotarât, ce zicea, aia facea, aşa că l-au trimis la scoala. Acolo, cu chiu cu vai şi cu o jena care de fapt nu-şi avea locul, dar pe care el, om cu bun simt, o resimtea din plin, a reuşit să le spuna profesorilor că el a mai trecut odată prin cele clase, ba chiar că a făcut şi liceul şi are o diploma de Bacalaureat luata cu nota zece peste tot. Tambalau mare ce-a urmat, cum dom’le, un element atât de valoros al clasei muncitoare să stea nefolosit, păi ia să-l trimitem noi la scoala de maistri. Zis şi făcut . Şi ajunge respectivul sarman, maistru tâmplar, adică sus de tot. Desi acum pe o pozitie atât de înalta, continua să fie acelasi muncitor harnic şi modest, care-i uimea continuu pe cei din jur facându-i să declare necontenit, “bă ce-i merge mintea lu’ ăsta”. Mergându-i mintea, i-a mers şi numele, şi la un moment dat a fost propus de conducerea intreprinderii unde lucra, să fie trimis la un fel de facultate, să iasa inginer destoinic şi să devina şi mai om de baza. Aflându-se în aceasta situatie, tovarasul maistru tâmplar, luându-şi inima în dinti, aduse la cunoştinţă conducerii intreprinderii că el, de fapt, a mai făcut o facultate, e drept că nu atât de superioara că Politehnica, ci legile, să nu fie cu suparare, recunoaste cu smerenie că a fost o greseala a lui din tinerete, pe care acum o regreta cumplit, potrivit circumstantelor generate de conditiile social-politice ale vremii el nu a avut posibilitatea să prevada că acum intreprinderea o să aiba nevoie de el ca inginer, regreta din tot sufletul şi îşi face o autocritica severa.

Pusa într-o astfel de situatie şi având în fata respectiva autocritica detaliata şi la obiect, plus un dosar nu prea voluminos că nu avea de ce să fie voluminos, conducerea a făcut o profunda analiza a situatiei tovarasului maistru, şi a hotarât că are dreptate, n-a fost vina lu’ tov. maistru că nu s-a făcut inginer, chiar dacă ar fi putut să aleaga şi el, acolo, altceva decât să se pregateasca pentru apararea un sistem injust şi pus pe jacmaneala. În concluzie, deci şi prin urmare, nu are nici un rost să-l mai trimita la alta facultate, şi că, având în vedere comportamentul lui de până acum şi devotamentul aratat idealurilor clasei muncitoare în lupta ei pentru traducerea în fapta a maretelor sarcini, n-ar vrea tovarasul maistru să primeasca postul de jurit consult? Şi tovarasul jurist îşi lua în serios noua functie, impartial, autoritar fără excese, demonstrându-şi pe deplin educatia atât cea de la scoala, cât şi cea primita în cei sapte ani petrecuti acasă. Când puţin dupa aceea a fost solicitat să mearga la alte scoli, dupa parerea unora, superioare foarte, tovarasul jurist, în sfârsit, şi-a scos diploma de Doctor, şi a expus-o, cu oarece retineri, totuşi , pe biroul mai marilor. Normal, a urmat stupoare, bâlbâieli, explicatii, justificari, dar omul nostru, cu acelaşi simt al bunei cuviinte învatat de la parinti, a scos-o la capat. A urmat un fotoliu de director la un minister. Toate bune şi frumoase, numai că cineva a remarcat brusc că data scrisa pe respectiva diploma de doctor are un dubios iz de trecut nevrednic, chestie inadmisibil de infioratoare din punctul de vedere a anumitor coperte de publicatii, şi tovarasul director a fost trimis profesor într-un sătuc de deal, atmosfera idilica, plaiuri acoperite cu flori, turmele de miei zburdând, flacai şi fete facând seara amor prin gard, şi alte pastoralisme d-astea. Tovarasul professor n-a fost lovit de deceptie, nici nu era cazul, el fiind un om integru şi cu o judecata sanatoasa. Aspectele pozitive ale noi vieti s-au reliefat repede şi evident: nu tu stress, aer curat, activitate fizica moderata, darnicie de culori şi mirosuri “Rai-isime”. Adevarat că scoala era cam în paragina şi că trebuia să predea în afară de istorie, pentru care fusese trimis acolo, şi artimetica, geografie, franceza, româna, sport şi caligrafie, dar asta nu a constituit un impediment. Spre stupefactia generala, în urmatorii ani, copii nu numai că au început să vina regulat şi cu placere la scoala, dar au continuat cu success pe la liceele din orasele de prin jur, şi mulţi dintre ei au trecut cu brio examenele de admitere pe la tot felul de facultati. Numele umilului profesor dintr-un sat de deal a început să fie cunoscut de tot mai multă lume, şi mai ales să fie rostit cu respect şi dragoste. Cei de la judet, auzind şi tot auzind şi ei, bineînteles că au procedat, mai înainte de orice, la verificarea dosarului ala nu prea voluminos că n-avea de ce să fie voluminos, astfel aflând de tovarasul director de minister Doctor în legi într-o perioada tulbure din istoria recenta. Au tot stat ei pe gânduri cât au stat, au cerut relatii la Bucuresti, au întors-o pe toate partile, şi în final, cineva a riscat o semnatura şi a trimis dupa bietul om o “Dacie” neagra cu numar scurt, la care, bietul om, s-a speriat rău, că stia el prea bine de acum ce surpriza poate aduce cu ea o astfel de masina. Riscul asumat de cea persoana suspusa i-a adus însă omului nostru o surpriza buna, că l-au numit iar director, doar că în judetul respectiv. Acum, cât timp a activat el acolo pe post, om harnic şi onest, a mai mers treaba, dar dupa câtiva ani, a iesit la pensie, că între timp tot încercând să-şi completeze la seral opt clase şi predând caligrafie şi tabla înmultirii, îi albise părul.

Pachetul luat de Sorin e mare cât o cutie de pantofi, stă bine într-o punga de un leu şi nu ne încurca în nici un fel. Banuim că cei de la depozit nu au neaparata nevoie de continutul lui până a doua zi, şi cum la “Picioare Goale” nu avem curaj să intram din cauza mirosului de hoit stat la soare câteva zile, hotatrâm să mergem acasă la Sorin, că i-a adus nevasta-sa o sticlă Smirnoff, pe care i-a spus să nu o desfaca, să o aiba şi ei la o ocazie mai speciala. Drept care Sorin o să-i explice că ocazia speciala s-a produs, că a câstigat Vova sase lei la “Loz-în-Plic”, sau că, în fine, a câstigat şi “Rapidul” un meci, mă rog, o să gaseasca el ceva, deşi am crunte îndoieli că o să fie pe aproape de notiunea nevesti-şi de “eveniment special”. Acum ea este la Abu Dhabi, lucreaza la TAROM, şi până poinâine când s-o întoarce ea din cursa, Sorin are tot timpul să stea să se gândeasca la o motivatie plauzibila.

Apare şi tramvaiul “30”, acum nefiind ora de vârf vine la intervale ceva mai regulate şi destul de gol, cel puţin de la Sf. Vineri încoace. Sorin repeta jocul cu bilete, alta culoare, alta tichetoteca. Locuri pe scaune sunt berechet şi gasesc pe unul din ele un caiet format studentesc, de matematica, pe care îl deschid.

“… a fi ‘domn’ reprezinta o stare nu atât materiala, cât de spirit, vezi întelepciunea populara, ‘domnu-i domn şi-n sanţ’, materialul nefiind decât consecinta sau decorul spiritualului, iara nu un scop în sine. Situat la polul opus, pentru mârlan nu exista aceasta delimitare, el a acceptat poleiala facându-şi din ea un drapel pe care îl arboreaza cu impertinenta şi ostentatie. Paradoxal poate, a-l acuza pentru aceasta este un non-sens, în primul rând pentru că mârlania exista prin conceptie, nu prin origine sociala sau (ne)formatiune intelectuala, iar apoi, ca întotdeauna, copiatul exclude fondul, şi deci, a acuza pe cineva că nu are acest fond, când din motive mai apropiate sau mai îndepartate de el, dar în genere nu departe de obiectiv (DEX. 1984:614. Adj. 1. Care exista în afară constiintei omenesti şi independent de ea), înseamna a nu lua în consideratie conditiile care au generat situatiunea, şi de care, în final, mârlanul este, poate, mai puţin vinovat decât îl califica acuzatia. Adevarata lui vina (şi arama pe fata) începe cu mult mai târziu, când (şi dacă), oferindui-se posibilitatea (şi numai în acest caz) de a întelege natura procesului social-economic ce i-a garantat accesul la poleiala, refuza cu buna stiinta să se îndeparteze de o paradigma ce ofera solutii echivoce la o problema falsa. Atunci, respectivul mârlan trebuie exterminat, el devenind un pericol social. Exista şi cazul în care mârlania a fost ridicata, etic şi estetic, la rangul de morala nationala, ideologie oficiala, religie de stat, postulat sacru, situatie extrem de grava întrucât în acest caz, mârlanul reprezinta un pericol pentru supravietuirea ethnos-ului, afectându-l istoriceste prin celelalte catgorii: economic, social, dar mai ales cultural (în sens academic, şi antropologic). În acest caz al instaurarii mârlaniei ca standard de existenta hipertrofiata la dimensiuni de epopee nationala, mârlanii întregii tari nu mai sunt supusi unor elemente de coercitie (pentru că acestea nu mai exista) în a cunoaste gustul miezului existentei noastre ca membrii ai societatii; având şi oferind exemplu de sclipici şi peltea oferit cu darnicie de consumatorii de coji, de superficial facil, vor considera că spirala cotidiana cu impresie de prosperitate este arhideajuns şi unica necesara pentru a-i clasifica în fruntea genului Homo şi a vietii societatii respective în general. Odata aceasta rascruce întâmplata, nu mai exista drum de întoarcere pentru societatea respectiva. Este pierduta pe vecie.

Domnilor şi doamnelor, aş vrea să fac aici o precizare, pentru a fi înteleasa mai bine notiunea de ‘mârlan’. Eu nu îi numesc aşa pe cei nevoiaşi, truditori fără speranta în încercarea lor disperata de a supravietui încă o zi. Acestia sunt diamantul genului Homo , şi stau pe aceiasi treapta cu înteleptii lumii, având în comun capacitatea pretuirii valorilor pure, rodite de munca… “

“… mă scuzati, asta-i caietul meu, doamne, bine că l-am gasit, noroc cu taxiul şi soferul, a ignorat toate regulile de conducere… “

Trecerea e brusca, în fata noastra stă o creatura de gen feminin, dauazeci şi doi, şi trei de ani, blonda, păr bogat, lung până peste umeri, ochelari cu rama subtire, verde închis de tot, unghii lungi de un grena adânc, fardata superb, discret, şi care în afară de ornamentele enumerate, are din plin de toate alte cele ornamente arhitecturale pe care tricoul negru, dintr-un material cumva elastic ce se muleaza perfect pe bust, şi pantalonii strâmti de crapa pe coapse şi fund, i le releva din plin. Nu mă mir că soferul de taxi a ignorat toate regulile de circulatie pentru ea. Şi eu aş fi făcut la fel.

Între timp, noi stam şi o privim, şi probabil că din ochi ne radiaza nişte lumini de idiotenie deplina, că o pufneste râsul, şi coboara la prima, facându-ne semn cu mâna.

“… Gică, ce-a fost asta?”

“Cred că un semn divin că trebuie să ajungem mai repede la vodka aia”

Sorin cerceteaza cutia de scrisori să vadă de are ceva, şi o luam la trap pe scari, stă la primul etaj.

Deodata îmi aduc brusc aminte de apartamentul ala unde am nimerit cu Bebe Drula. Acum ştiu ce m-a oprit în fata usii tipului, mi-a picat fisa uitându-mă la cutiile postale în timp ce Sorin o cerceta pe a lui. Pe placuta aia prinsa pe uşa nu era trecut nici un titlu, sau “Fam.”, sau “Fam. Ing.”, “Fam. Dr.”, “Fam. Prof.”. Niciodata nu mi-a fost clar, de exemplu “Fam. Ing.” înseamna familia inginerului, sau familia de ingineri? Sau alta, “Prof. Acad. Dr. Sti. Jur. Dipl. Univ”!. Şi nevasta-să? Cred că respectivul avea o licenta universitara în ceva, aşa mi s-a parut cercetându-i apartamentul, dar a ales să nu-şi etaleze performantele.

“De ce râzi, Gică?”

“… nimic, mă gândeam… de ce nu pui tu pe uşa o placuta pe care să scrie aşa: ‘familia noastra’, fără nici un nume. E şi patriotic, demonstrezi latinitatea limbii Române. Mai nasol este că s-ar putea să te trezesti la uşa cu tot felul de indivizi, care să creadă că acel ‘noastra’ îi priveste şi pe ei… nici n-ai avea vodka pentru toti”

Iulie

Olguta plânge în disperare. Pâna la urma am convins-o să o lase naibii de franceza şi la anul să dea la “româna” principal. Are tren înapoi către Botosani peste trei ore. Eu nu m-am dus încă să mă caut pe lista. Abia le-au pus tipii, şi e îmbulzeala mare. De fapt, în zilele astea, pare că nimic altceva nu mai, sau nu prea mai conteaza, nici macar ce face “Craiova” în Campionatul European. Mai direct sau mai puţin direct, cam trei sferturi din oraş e bagat în aceiasi oala. Candidatii saracii, ei ca ei, dar treaba e cu chibitii de pe margine, adică parintii, frati şi surori, veri, nepoti, unchi, matusi, mai ştiu eu care neamuri, şi pentru întarirea catenelor, vecini, colegi de seviciu care şi ei la rândul lor au copii, şi uite aşa o luam de la capat din Bucurestii Noi în Drumul Taberii, şi din Soseaua Giurgiului în Balta Alba, plus comunele suburbane. Toate hotelurile de mâna a saptea sunt pline cu cei veniti de prin alte locuri şi nu au, că Olguta, un var de-al doilea, expresurile şi autoservirile sunt luate cu asalt, iar în troleibuz este o placere, păi tipii aia de la Etnografie şi Folclor nu au decât să ia autobuzul “31” şi rezolva o gramada de chestii. Fobia perspectivei de a ocupa în viitor un scaun nu în fata volanului unui tractor, ci într-un birou, fie el cât de murdar, mic şi neaerisit, dar care să miroase a cafea, fie ea şi cu nechezol, dar pentru domnu’ economist, cu scrumiere pline, macar cu mucuri de “Carpati”, dar de la domu’ inginer, şi care să-ti ofere posibilitatea ca, de vei mânca destul cacat să devi sef peste toate celelalte mese de scris, scrumiere, gume şi ascutitori, şi apoi, tot pe calea descrisa mai sus, sef chiar peste toate mesele de scris, scaune, creioane, şi gume din întreaga institutie, înnebuneste mintile şi întuneca ratiunile.

La fel însă, este foarte adevarat că pixul nu are spini ca palamida, iar pe holul dintre “Serviciul Personal” şi “Contabilitate” nu cresc “colti-de-baba”. Şi chiar de te vei întoarce în sat socotitor la CAP, una este să ti se zica “domnu’ contabil”, şi alta este să zici “domnu’ conatabil”, şi să-ti scoti basca. La urma urmei, nici nu conteaza ce facultate faci. Chestii ca “îmi place” sau “nu îmi place” să fac cutare lucru, încep să fie cuvinte de prisos în vocabularul limbii române, şi se înlocuiesc din ce în ce mai mult cu “a avea posibilitatea de a ocupa o pozitie cât mai avantajoasa, a primii un salariu cât mai mare”, sau, “a putea face bani oricum, dar cât mai mulţi”. Pai Olguta, saraca, care plâge de nu mai poate nu pentru că vede că s-a departat de ea o diploma, ci pentru că pur şi simplu a picat la un examen, e o sfânta, zau aşa. Stă pe un scaun în bucatarie, aşteptam un taxi şi nu ştiu ce să-i spun, în schimb mă trateaza ea cu o portie din limba lui Kogalniceanu:

“Of, da’ şie ma fac io acu’ un an di zâli?”

Am puterea să-mi opresc râsul, auzindu-i accentul.

“Ce să faci, Olguta, te apuci şi toce ti sintaxa frazei, vezi fa analize din Slavici că e încurcat, şi la anul vii iar. Auzi, de ce nu te duci tu la Iaşi, că e mai aproape, şi traditie are, slava Domnului. Şi mai zic eu că mai bine ar fi să nu te mai gândesti la franceza aia, las-o naibii, mi-e greu să-ti explic… “

Nici nu vreau să încerc să-i explic.

“M-oi duşie la Iesi… “

Flacara brichetei tremura nestatornic, se linisteste apoi şi îşi trimite lumina moale înspre lista afisata pe panou. Care va să zica am intrat al optulea din coada. Am făcut -o şi p-asta, halal să-mi fie! Ceasul e trecut de doua, noaptea e superba, asfaltul strazilor îşi reface fortele într-un somn binefacator pentru bairamul de peste câteva ore cu ITB-ul şi ICRAL-ul. În jurul meu, cinci-sase noctambuli ca şi mine cautându-se şi ei pe liste, o pustoaica plânge de mi se rupe inima, ce naiba să-i zic, o să auda ea destule de la taica-sau, mă duc totuşi spre ea şi-i întind pachetul de “Carpati”.

“Hai, aprinde-ti o ţigară şi linistes te-te, că oricum nu mai poţi schimba nimic, şi e şi pacat de ochii tai”

“……”

“Tu de fapt de ce plângi acum, c-ai picat, sau de frica de ce o să ti se întâmple acasă?”

“……”

O fi ea tacerea de aur, totuşi … Aleg doua cuie şi le aprind, îi întind unul.

“… eu nu fumez… “

A dat Domnul, şi în fine, a vorbit.

“Las’ că începi acum, cancerul este un prieten de nadejde”

Tuseste şi lacrimeaza de doua ori, odată pentru lista de “ne”, şi odată pentru noua îndeletnicire. De-ar fi posibil, zau că i-aş face cadou locul meu de pe lista. Sau poate să mă duc la secretara să-i mai dau un pachet de Pall Mall şi s-o rog s-o înscrie pe ea în locul meu.

O las plângând, n-am ce să-i fac, şi o iau din loc înspre Piata Universitatii, lafaindu-mă cu nesimtire pe trotuarul pustiu, pe care în conditii normale, trebuie să faci slalom. Odata, când eram pustan, veneam cu ai mei, nu ştiu de unde – cred că de la gara, oare? – tot aşa noaptea, eram într-un taxi. Totdeauna când trecem pe lânga turcul de la “Katanga” mă extazia lunima de neon colorat, pe vremea aia neonul aprins noaptea era încă o chestie normala, dar atunci am început să plâng, mi-era mila de el, saracu’ turc stând aşa, singur, lipit de zid. L-au dat jos de mult pe turc, au făcut agentie de turism în loc.

La ferestre, ici-colo, lunini razlete, oameni care s-au sculat devreme, vor să ajunga departe probabil, sau poate că încă nici nu s-au culcat, unii bolnavi poate, o noapte cu ore lungi de veghe pentru o frunte macinata de febra, dar şi pline de speranta, şi, nu mă îndoiesc, întrebari, “nişte zeama de varza nu mai avem noi în frigider?”, pentru alti bolnavi…

Peste doua ore începe iar veselia cotidiana, dorinta de a da la cap macar unui singur controlor ITB îşi va face iar loc în sufletele cetatenilor oricât de onorabili ar fi ei, Corina Chiriac ne va cânta iaraşi “opriti timpul, clipa asta minunata” tocmai când seful de seviciu va fi antrenat într-o remarca calduroasa şi amabila în legatura cu umila persoana a subalternului stagiar încă cu părul lung şi în blugi, şi care mai viseaza, curat şi înalt, aşa cum anul trecut încă pe bancile facultatii, la ce o să faca el şi cum o să faca, şi ce cu ochii în soare or să ramâna cu totii, dar nu-i nimic grav, sfânta rutina, sarcinile de plan, şi dorinta de a primii un salariu cât mai mare, îl vor face om normal, au fost altii şi mai grozavi decât el şi tot s-au domolit, au înteles ce aveau de făcut , şi acum stau pe fotolii confortabile în birouri cu usi capitonate în piele negra, sau visinie ca servieta aia “diplomat” a lui Cornel, da, oraşul se trezeste, o să citim iaraşi ziarul “Sportul” şi o să ne interesam cât e kilogramul de roşii în Piata Unirii, o să ne ducem la concert în strada Nuferilor, unii o să prefacem aurul verighetelor în tinichea – sau poate o să ne calce tramvaiul? Oricum, de vom avea norocul să scapam cu viaţa, ne vom bucura din plin de ea, nu-i aşa, poate chiar vom merge la mare vre-o zece zile, că anul trecut n-am putut, am zugravit, acu’ doi ani tot aşa, a trebuit să umblam pentru mobila aia şi covorul din sufragerie, acu’ trei ani am avut concediu în toamna, da’ a fost bine, că am fost la tara la cumnatu’, la vie, am făcut -o lata, băiat bun cumnatu’, sufletist, pâinea lui Dumnezeu, de câte ori trec pe la el, păi mă lasa să plec fără o canistra de zece kilograme macar, plus o gaina-doua, brânza, trei-patru kile de peste, că are gârla aia chiar în spatele casei, oua, mere, nuci, phiii… păi şti ce nuci are, niste aia înalti cât blocul, batrâni, coroana frumoasa, bogata, fac nucile cât piersica, păi ce, parcă poate să le adune pe toate, le mai lasa şi ciorilor să aiba ce sparge, pe iarna…

Ma razgândesc şi cotesc pe Batistei, să ies înspre Popa Petre şi Biserica Silvestru, dar nu ştiu ce-mi veni, vreau să revad strazile alea pe care goneam cu trotineta. Trec de Mosilor, şi pe la Foisorul de Foc, o întânlesc. Am mai vazut-o şi prin Cismigiu, dându-se în leaganele copiilor, deşi trebuie să aiba cam cincizeci de ani. Vorbeste tare, de una singura, din când în când topaie când pe un picior când pe altul. “Alain Delooo-on, Alain Delooo-on, Honolulu-lu-lu, Honolulu-lu-lu”, îi cunosc repertoriul. Unii trecatori mai tipa la ea şi o fac nebuna, deşi nu vad care ar fi ratiunea comportamentului lor, mie mi se pare invers, că ei sunt nebuni dacă nu pot întelege ce se întâmpla cu femeia asta. O privesc cum se îndeparteaza înspre strada Zece Mese; niciodata nu am simtit mila pentru ea, mai degraba o compasiune fără margini.

Ai mei dorm linistit, mi-e frica să nu-i trezesc, parchetul are locuri unde scârtâie, pe toane, aşa, când îi vine lui. În camara gasesc o sticlă de “Ceres”, îi iau şi un flacon de “Diazepam” maica-mii. Lamele “Rubin” sunt de calitate, otel fin, n-or să-mi faca probleme. Înghit pastilele, apoi continui să trag sanatos din sticlă. Ma aşez în genunchi aplecat peste marginea cazii de la baie, şi apas ascuţişul fin peste încheieturile mâinilor.

SFÂRŞIT

Fargo, ND; Octombrie 1986 – Mai 1987

Los Angeles; CA, Septembrie 1987, Decembrie 1987, Februarie 1988