scris de Alexandru Dinu
Iunie
O voce pesteroasa şi hârâita anunta, aproape imposibil de înteles, că trenul dinspre Botosani are peste o ora întârziere, şi mă lasa privind melancolic cum liniile de fier se pierd înspre Stadionul Giulesti. Ce naiba să fac atâta vreme? Poate să mă duc să mă uit iar la locomotivele alea muzeu, lamentabile şi resemnate. Când eram mic, mă aducea tata mereu pe aici “să vad trenul”, era o chestie colosala, mă dobora maretia de fier a cailor putere pufaind între peroane. Acum, însa, mai degraba aş bea o bere decât să mă uit la locomotive. Lume împrejur că la doua intersectii mai încolo când are meci “Rapidul”. Motivul pentru care am ajuns în gara este că verisoara-mi, dintr-un sat de pe lânga Botosani, îi zice Suliţa, i-a venit idea că bine ar fi dacă ar intra ea la filologie, limba franceza, în Bucuresti. Drept care ne-a trimis o scrisorica vernil într-un plic vernil, totul cu floricele alb-arginti în filigran, o pagina scrisa frumos cu litere rotunde, aliniate şi clare, prin care îşi anunta aparitia în Gara de Nord cu trenul ce are acum întârziere. Cel mai amuzant (sau tragic?) în toată povestea asta este că am vazut-o pe respectiva o singura data în viaţa mea, acum mai bine de cincisprezece ani. Habar n-am cum arată, pentru recunoastere initial mi-am făcut o plancarda pe care am scris “Facultatea de Filologie – apelati cu încredere”, dar dupa o matura chibzuinta, am renuntat. Locul asta este unul dens populat şi cine ştie câti or vrea, din cei veniti din provincie sau atii care se perinda pe aici, să intre la “franceza”. Era riscant. În final, i-am raspuns la scrisoare dându-mi semnalmentele într-un mod foarte precis: blugi, tricou, adidasi, păr lung. E imposibil să nu fiu remarcat imediat, nu-i aşa… ? În caz că se întâmpla vre-o drama şi trecem unul pe lânga celalalt fără să dăm parola, are adresa. Când vii dintr-un sat pierdut printre dealuri, de pe lânga Botosani, nimic mai simplu să gasesti uşor şi repede un bloc în Balta Alba. Pai dacă a nimerit el, orbu’, Braila… Totdeauna m-am gândit că de fapt “Orbu” o fi fost numele de familie, şi de meserie profesor de Geografie, deci nici o problema. Totuşi, şi oarecum evident, întrebarea logica ce mi-a rasarit în minte a fost că de ce niciodata, nimeni, nu i-a pomenit şi numele de botez, o lipsa, zic, eu, total condamnabila.
Vreau, nu vreau, acum trebuie să mişc un puţin prin împrejurimi până vine trenul. Noroc că nu i-am luat flori verisoara-mi, că se pleosteau, naibii, de tot. Cel mai cinstit ar fi, înainte de toate, să dau un telefon acasă să nu creadă mama că ni s-a întâmplat ceva pe drum, deşi, mă gândesc că în compania mea nu vad ce chestii deosebite i s-ar putea întâmpla verisoara-mi… ! Ma strecor pe lânga vitrinele cu relicve Geto-Dace şi gasesc un telefon mai puţin aglomerat. Adica nu e coada, ci un singur individ ce tocmai vorbeste. Ma postez destul de aproape de el, să nu care cumva să se bage cineva în fata, aşa că prind frânturi din conversatie: “… da… sigur… nu-ti fa griji… da… sigur… da… am grija… da… sigur… bineînteles… da… da… sigur… ” şi tot aşa pret de cinci minute. Eu credeam că genul asta de conversatie cu o nevasta (evident!) e doar, aşa, un banc scos de Nicu Constantin sau mai ştiu eu cine, dar tipul de la telefon are o mina serioasa de tot, şi se vede cât de colea că nici prin gând nu-i trece a face glume. Alaturi are parcat un carucior încărcat cu doua geamantane, doua genti şi doua sacose, mai are şi el una mica pe umar, şi un termos pe celalalt. Unde naiba s-o fi ducând? Astept cu rabdare să agaţe receptorul în furca şi mă duc glonţ la el: “Hai, dom’le, că trenul de Brasov pleaca peste cinci minute, auzi ce zice tovarasa anuntatoare”. Cred că am o faţa destul de ravasita, pentru că tipul face o miscare de o secunda către carucior, dar îşi revine brusc, “Ce Brasov, dom’le, eu plec în delegatie la Calaraşi”. Pleaca în delegatie! Pentru câte zile, doua, trei, poate patru, şi unde – la Calarasi, şi a luat cu el jumatate de apartament?!
“Aaaa, la Calarasi… păi s-a suspendat trenul de Calarasi, că a fugit mecanicul cu nevasta sefului de gara, amor mare, dom’le, glasul inimii… ” Face nişte ochi mici şi rai, şi se uita la mine ca la un agent patogen aducatori de molimi criminale. Noroc că îmi vine doar cam până la piept, dar mai şti ce zace în el? Aveam eu o prietena, taica-sau era tot aşa, avea cam un metru şi vre-o saizeci de centimetri, slab, era vegetarian individul. Odata, s-au luat nişte smecheri de fica-sa, chiar în capatul blocului. Ea i-a ţinut minte şi cu prima ocazie i-a raportat lui taica-sau. S-a pus omul cu batuta pe ei, şi nu erau decât patru haidamaci, de i-a făcut chiftele. Ulterior am aflat că tipul avea nu ştiu câti “Dan” în Judo, fusese campion national de nu ştiu câte ori, era şi antrenor national! Nu i-am declarat niciodata amor fica-si.
Într-un sfîrsit, reuşesc să vorbesc cu mama, să-i explic care-i situatia şi să o asigur că venim direct acasă, “să nu se raceasca mâncarea, Marian, că o fi fata înfometata de pe drum”. O să-i fac respectivei verişoare un tur de oraş din troleibuz. Pâna una, alta, realizez că mă îndreapta picioarele spre Piaţa Matache, dar de ce oare, nu ştiu. Oricum, mi-e perfect egal, şi, în fond, îmi mai fac şi eu cultura generala citind “mecurialul”, trebuie să fie afisat acolo, la vedere.
Un “ARO” prafuit rău, opreste oftând din greu. O femeie ce pazea o taraba goala se repede şi începe să vorbeasca tare, gesticulând, “hai, mă , la ce v-a trebuit atâta, mocaitilor”. Cei doi barbati ce-au coborât din maşina, probabil tatal şi fiul, sunt asudati bine de tot, nerasi de o săptămână, mirosind ametitor a secretii sudoripale şi sirop de prune, şi se pun imediat pe îndemnuri şi explicatii, “hai, fa, mai taci şi tu dracului din gura aia, facuram pana, na, s-a rupt cureaua de la ventilator”, şi se apucara cu râvna să descarce tot felul de lăzi şi un butoi de plastic. Intru în vorba, curios.
“Auzi, sefule, da’ ce-ai în butoiul ala?”
“Castraveciori acrii, acu-i desfac, un minut să stati”
Parol de am vre-un chef să cumpar ceva, am vorbit şi eu doar să mă afu-n treaba, şi ăştia au luat-o în serios. Pâna să mă dumiresc, fiul a şi desfacut butoiul, şi îmi întinde un castravete mic cât un deget. Pus în fata faptului împlinit, îl iau şi îl gust. Demential de bun, e acru şi crocant, şi îmi pofida caldurii, încă rece, şi cred că au pus şi nişte hrean în butoi, se simte un pic iuteala.
“Da’ unde i-ai ţinut sefule, de-s aşa de reci?”
“Avem beci, gheata luata iarna de pe balta, tinuta în paie. Ei, cât să fie?”
Ma gândesc un pic, ce naiba să fac cu castraveciorii, să o întâmpin cu ei pe vara-mea în gara, cu muraturi în loc de flori? Caz unic…
“păi… eu ştiu, pune un kil, acolo, cât face?”
Scot câteva monezi din buzunar, şi femeia, care a stat cuminte urmarindu-mă, prinde iar glas, “hai, un leu, că esti bun de saftea”, şi întinde mâna alegând moneda din gramada din palma mea întinsa.
Fac pasi, rontaind câte un castravete pentru divertisment, şi mă tot uit prin jur. Un gratar decapotabil sfârâie, şi mirosul mititeilor şi cârnatilor, umplându-mi sufletul de înalte simtiri patriotice, trece prin narile mele ca o extrema dintr-o echipa de rugby prin apararea adversa, darâmând totul în cale. Adevarul este că acreala castraveciorilor mi-a cam stârnit sucurile gastrice. Din nefericire, alte douazeci de persoane carora deasemeni simtamintele de mândrie nationala nu le dau pace (eu cred cu tarie că la Români, pe drapelul national ar trebui să fie puse, ca stema, damigeana şi porcu’) sunt deja la coada, asteptând docil. Din întâmplare, prind privirea unui pustan de vre-o saisprezece ani ce e aproape să cumpere, şi-i fac semn, o bere şi cinci mici. E de acord, pactul de cooperare şi într-ajutorare reciproca a fost semnat, mă trag lânga o masa şi astept. Dupa nici zece minute vine şi el.
“No, uite mă , numa, de juma’ de ora stau la coada. Încet de tot mere treaba.”
“Multumesc tare, da’ tu de unde eşti, că parcă ai un accent, sau gresesc… “
“Dara io mi-s Morosan, locuri faine la noi, frumos tare… “
“Şi, care-i treaba, ce-nvârtesti pe aici, are şi trenul tau întârziere?”
“Da’ care tren, că abia am sosât ieri, am tras aci la ‘Nord’, şi mai avem de stat, că sora-mea da examen la facultate, la medicina.”
Formidabil!
“La medicina? Nu la filologie, la ‘Franceza?”
“Tţî, la medicina-i. Aşa o zâs, că vrea să fie doctor.”
“… păi şi ati batut tot drumul până aici, nu putea să mearga la Cluj? Şi tu cu ce ocazie, să-i ridici moralul?”
“Da’ ea o zâs că-i musai la Bucuresti, şi io n-am mai fost niciodata în capitala, şi n-o mai scapat de mine, neam. Dara tu, pretine, la ce facultate eşti, că arati a student, numa’ nu-mi place că ai părul prea lung, parc-ai fi ăia de la “Ustoc”, cum de te-o primit aşa la scoala?”
O bucata de mititel mi se opreste în gitlej şi refuza cu îndârjire să mai plece de acolo, oricât aş îndemna-o eu cu bere.
“Cum ai zis, de unde să fiu?”
“… păi aia de la ‘Ustoc’, nu-i şti, aia de cântau dân chitare, da’ mie tot mai mult îmi place cum îi zic fratii Petreus.”
M-a treminat, m-a umilit, nici nu ştiu ce naiba să mai zic.
“Dragule, iarta-mi curiozitatea şi întrebarea, dar de unde ai auzit tu de ‘Woodstock’, că asta s-antâmplat mai acum ceva ani, eu eram copil pe vremea aia, iar tu… a props, câti ani ai?”
“Saptis’pe. Da’ ştiu, că ni-o trimis un cumnat din Germania videocasetofon, şi-am vazut la el. Sora-mea toată ziua se uita, numa că zice că acuma-i ‘panc’, nu-i mai ‘hipi’, şi că-i place mai tare ‘Duran-Duran’ ca ‘Tenierzaftar’, numa’.”
Pronunta Duran-Duran oarescum lenes, lungind şi acentuând litera “u”.
“Da’ nu mi-ai spus la ce facultate esti?”
Nici în Piata Matache n-am scapat să mă ia lumea la rost pe chestia facultatii, am uitat să şi mestec mâncarea din gura.
“Pai să vezi, eu de fapt am înclinatii mai mult către arta manuala, activitatile practice sunt cele care-mi canalizeaza toată energia, o parte importanta constituind-o munca în aer liber… “
“Aha, bun, bun de tot, da’ ia spune, de cosât, şti să cosăşti?”
“Sa fac ce… iarta-mă , nu sunt sigur că am prins idea?”
“D-apai să cosasti. Daca ai oi şi vaci, doara trebe să le şi dai să mânce, s-aduni fân pentru iarna. Ma, pretine, tu şti, mă, cum miroare de frumos otava când trece coasa pân ea… “
“Da… dar tot n-am înteles… eu am ceva experienta în directia asta, dar la un mod destul de incipient, când eram copil mă duceam cu vaca la pascut, în satul lui taica-meu… iar de cosit… “
“… păi să-nveti, e musai, că altfel trebuie să platesti oameni să taie, şi gospodar eşti, sau ce? Şi-ţi spun, când eşti sus pe deal şi te uiti numa’, in jos, in sat, se vede ca la film, aşa-i de fain, şi pasarile… “
E ceva care-mi scapa, parcă am fi început să vorbim în limbi diferite, şi doar este binecunoscut faptul că datorita procesului de transhumanta limba Româna a capatat în decursul veacurilor un caracter unitar şi indisolubil, şi la urma-urmei nu am baut decât putina bere, încă nici n-am treminat sticlă. Trebuie să o iau mai pe îndelete, e musai, vorba lui.
“Amice, uite care-i treaba. Hai să o luam de la începutul tarlalei cu cositul, dar cu încetul, că bate soarele şi-mi lucreaza creierul retroactiv. Asa, acum da-i drumul, care oi, care fân?”
“No, păi mai pretine, io vreu numa să spun că te fac om la casa ta. Are fata zestre buna, o jumatate de deal cu iarba grasa, calitatea una, şi livada de pruni şi meri, o suta de oi şi zece vaci. Batrânu-i gospodar cu stare şi casa mare, frumoasa, şi te-oi întelege bine cu el, că nu-i betiv, dar linistit, îşi vede de ale lui. Numa’ tu să fi un barbat, să şti să chibzuiesti şi să-ti mearga bine. Şi fata-i cuminte, nu s-o maritat doara că parintii au tinu-o mai mult pe acasă şi cu grije, altfel îi frumoasa, şi nu ti-o iesi din cuvânt. Ei, ce zâci, vorbesc cu tatâne-su când m-oi întoarce?”
“Despre ce?”
“No dara, cum despre ce, păi nu-ti zâc, să faceti nunta, ei îs oameni de cuvânt, asezati, la ei vorba-i vorba.”
Încerc a trece într-o revista sumara banala mea existenta în aceasta zi de vara. Am plecat de acasă dis-de-dimineata s-o iau de la gara pe verisoara-mea care vrea să intre la “franceza”, şi am treminat prin a cumpara castraveciori murati şi a primi o oferta de însuratoare. Un bilant cât se poate de încurajator, cu o investitie minima. Şi când te gândesti că ceasul nu este decât unsprezece şi jumatate. Daca o ţin tot aşa, până deseara intru în Guinness Book of World Records.
“Mai fecior, uite care-i treaba, eu trebuie să plec. Tu vezi de vorbeste cu tata-socru, şi când oi mai veni tu prin Bucuresti, ne întâlnim tot aici, să stabilim amanuntele. Acum mă cam grabesc, că vine un tren în gara, sau cel puţin aşa sper”
Îi întind mâna şi dăm noroc, are o palma tare şi o forta ce mă impresioneaza, deşi nici eu nu-s de colea, că lăzile… Ne salutam luându-ne la revedere, am capatat simpatie pentru el, îmi place felul lui de a fi. Îi mai stâng odată umarul stîng, de despartire, şi o iau la trap către gara.
N-am timp să mă mai gândesc la nunta, că trenul mult aşteptat a tras deja la peron şi lumea a început să coboare buluc. Ma postez chiar la iesirea dintre linii şi încep să cânt cât pot “Red House”, zgâlţâind o chitara imaginara, scalambaindu-mă în tot felul. Se aduna în jur o gramada de gura casca, inclusiv o patrula de militari, spre norocul celor care sunt pe acolo în permisie fără bilet de voie, şi astfel se pot strecura nebagati în seama.
Dupa câteva minute mă opresc brusc, şi mă întorc către popor:
“Doamnelor şi domnilor, sunt interesat să aflu dacă printre dumneavoastra exista o tânara persoana de sex feminin, ce vine dinspre Botosani, şi doreste să treaca cu succes examenul de admitere al sectie “franceza” din cadrul Facultatii de Filologie.Tin să precizez că nu dau meditatii, nici nu bag pile.”
O-ho, ce feţe au cu toţii, parcă l-ar vede pe Sfântul Pătru în carne şi oase, coborând din cer într-un hârzob. Un glas, prins între semne de întrebari, razbeste printre.
“Marian….?”
“Da, pupa-o-aş, vino încoace, eu sunt, m-ai gasit, n-a fost greu, nu-i aşa? Şi să ştii că împotriva aparentelor, sunt perfect normal, sau aproape.”
Sigur că n-a fost greu să mă gaseasca, doar am părul lung, blugi şi adidasi, semnalmente unice în Bucuresti. Ea e blonda, are ochi albastri, şi un perfect accent moldovenesc pe care mi-e imposibil să-l redau cu acuratete, aşa că cele ce urmeaza vor fi traduse în dialectul vorbit în cartierul Balta Alba. Îi iau geamantanul din mâna, atârnă o tona, probabil cartile. Ea îşi pastreaza o geanta de umar, şi o luam către ieşire.
“Ma belle, am ametit asteptându-te. Nu vrei un castravecior murat… nu? Am citit eu într-o carte că cel mai bun lucru, când e cald afară, este să manânci un catravecior murat. Se pare că prin murare se produce o reactie chimica ce îi înzestreaza cu o substanta ce odată ajunsa în sânge prin procesul de digestie, se combina cu oxigenul dizolvat, şi rezultatul este o binefacatoare senzatie de racoare şi revigorare. Smecheria este că trebuie consumati pe peronul Garii de Nord”
Continui să debitez tâmpenii opintindu-mă cu geamantanul din mâna, în timp ce ea mă priveste având pe fata o jumatate de surâs, şi o privire oarecum mirata. Da, desigur e obosita, a calatorit toată noaptea şi dimineata, dar ce să-i zic, s-o întreb ce mai face, e absurd, nici nu ne cunoastem de fapt. Despre rude, la fel, m-aş balaci în ipocrizie să întreb ce mai face unchiul Costel, până am aflat de venirea ei încoace nici nu le ştiam numele. În schimb, efectueaza ea prima miscare, şi se intereseaza despre starea generala a maica-mi.
“Pai face bine, ai să vezi de fapt, şi tata la fel. Toti suntem bine-merci. Uite, vine un “85”, îl luam până la “Universitate”, sau nu, mai bine până la “Kogalniceanu”, poate prindem locuri în “92”… stai un pic, ia să vedem câţi bani mai am… mai bine luam un taxi, şi dacă nu îmi ajung, oricum iau de acasă.”
Abia acum realizez că fata asta venind prima data în viaţa ei în Bucuresti – ar fi fost cam tragic să nu dau de ea – nu ştiu cum s-ar fi descurcat cu troleibuze şi trasee, deşi ar fi putut, pur şi simplu, să sara într-un taxi. Dar mulţi oameni, aflati în situatii asemanatoare nu apeleaza tocmai la cei care cunosc oraşul cel mai bine, adică soferii de taxi, şi obercaie pe strazi în cautarea unei adrese. Stă lânga mine pe bancheta din spate, mă gândesc că are optsprezece ani şi un viitor luminos înainte, exceptând examenul ce se apropie. Sincer să fiu, auzind-o cum vorbeste, am înduioseli şi îndoieli crunte despre pronuntia ei în limba lui Flaubert, deşi asta este o problema ce se poate rezolva cu munca şi în timp. Nu prea mai e timp, însa…
“Marian, poate ai o zi libera să-mi arati şi mie oraşul… “
“Fi fără grija, o faceam eu şi fără să mă rogi, oricum trebuie să merg cu tine să te înscrii,şi alte aspecte d-astea administrative. Tu, cel puţin şti unde e facultatea?
Nu ştie, sunt tâmpit, bineânteles că nu are de unde să ştie. Ma gândesc ce-ar fi s-o duc la mâine la o bere, pe la vre-o cârciuma selecta, o gradina uitata prin ce margine de cartier, ascunsa de ifosele si izmeneala de la “Cina” sau cele de la sosea? Partea asta ne-turistica a Bucurestiului nu cred că o va cunoaste vre-odată, mulţi care s-au nascut şi trait aici toată viaţa nu o cunosc şi o dispretuiesc, niciodata nu vor simti dulceata unei dupa amieze tîrzii de vara sorbind o bere rece aşezat la o masa din gradina umbroasa a unei cârciumi de mahala.
Iulie
“… mmm, ce frumos miroase, ce faci, ardei umpluti… la fix, dar smântâna avem cumva?
“S-a dus tata să vadă poate găseşte, o să-ti ia şi ardei iute.”
O iau în braţe pe maica-mea, o pup şi mă alint pe lânga ea chit că sunt cu aproape două capete mai înalt.
“Mă, baiatu’ lu’ mama!”
Îmi scot o bere din frigider, dar renunt să îmi aprind o ţigară, ea nu suporta fumul şi mirosul.
“Auzi, tu când ai venit în Bucuresti, tot aşa ca Olguta vorbeai?”
“Cum, ca Olguta?”, se opreste din treaba şi mă priveste mirata.
… păi… aşa… cu accent şi regionalism.”
“Ei, sigur că aveam accent, şi când mă duceam la aprozar şi ceream curechi şi barabule începea vânzatorul să râdă de mine, şi eu nu stiam de ce”
Începe şi ea să râda sanatos, cu pofta, dezvelindu-şi dintii frumoşi şi perfecti, care încă nu ştiu ce înseamna o scula de dentist.
“Şi cu tata cum te întelegeai, că la el în Ialomita… “
“… şi tu, acum, hai lasa-mă-n pace, să fac mâncarea.”
“Mama, stii ceva, Olguta nu intra la ‘franceza’. Pronunta rău de tot, şi nici cu gramatica nu stă stralucit.”
“Las-o în pace, nu descuraja fata. Pica acum, învata, se mai antreneaza cu pronuntia, şi la anul da iar. Abia a treminat liceul, are tot timpul”
“Mai bine s-ar marita… “
“… ce vorbesti, musiu… .!!”
“Nu, mama, ce-ti trece prin cap, fi serioasa. Doar că nu cred că o să între nici la anul, nici la anul celalalt. Daca n-a prins pronuntia până acum, e greu. Se poate remedia, dar nu ştiu dacă o să aiba atâta vointa de munca”
“Da? Şi tu? Tie câta vointa ti-ar trebui să te pui cu burta pe carte? O bataie buna ti-ar trebui tie.”
“Şi înc-o bere rece.”
Mai sunt doua zile până la examen, Olguta se razboieste cu verbul “ietră”. Si eu degeaba îmi bat eu capul încercând să o fac să pronunte altfel decât “jio sui”, că verbul “a sui” în româneste, că nu se lipeste de ea, neam! Cel mai negru capitol este însa concordanta timpurilor. Cu materialul de la “româna”, stă mai binisor.
Eu am renuntat să mai tocesc cartea de matematica. Oricum, mă descurc, exceptând materia din anul doi, trei, şi patru de liceu. Alor mei nu le-am spus, habar n-au că m-am înscris. Când m-am dus să-mi depun dosarul, am traversat să beau o halba pe colt, la “Turist”. Când colo, la o toneta de înghetata, dau de un tip cu care eam în scoala generala. Normal că dupa atâtia ani aveam atâtea de povestit. A închis toneta, şi ne-am asezat la o masa pe terasa. Când mi-am adus aminte de dosar, mai aveam doar vre-un sfert de ora la dispozitie. Nu mai vroia secretara să mi-l primeasca deşi n-avea motive, dar când şi-a ridicat ochii spre mine, a început să zâmbeasca. La început m-a cam lăsat fără grai chestia, ce naiba, chiar aşa de frumos să mă fi făcut eu dintr-o data, de să aduc damele în stare să lesine pentru mine? Mai apoi, mi-a picat fisa. Din buzunarul de la piept al camaşii ieşea de doua degete un pachet de “Pall Mall” super-long, virgin, pe care mi-l daduse Sorin cu câteva zile mai înainte, şi pe care, în seara trecuta, uitasem să i-l dau Adrianei. Acum, ce naiba să fac, l-am scos şi l-am “daruit” respectivei, odată cu dosarul. Ceasul era “şi zece”, dar nu mai conta, eram trecut la capitolul “colaboratori”.
Asta mi-a adus aminte că, odată, pe aceiasi tema, mi s-a întâmplat o chestier cu totul înfioratoare. Eram cu cineva, habar nu mai am cu cine, pe terasa aia unde a fost Teatrul National, şi au făcut acum un fel de gradina de vara cu halbe şi gustari. E un loc frumos acolo, îmi place, stai chiar în mijlocul traficului, lume din toate partile, vezi de toate pentru toti. Insa prin nu ştiu ce fel de întâmplare nu am oprit acolo de prea multe ori. Cred că mi-a intrat în cap idea că berea e apa chioara. În tot cazul, atunci se întâmplase să fiu asezat la o masa. Când facuram plata, normal că îi lasam şi ospatarului câtiva lei. A refuzat! “Baieti”, ne-a zis, “nu, mulţumesc, e-n regula”, ne-a zâmbit amabil şi a făcut stânga-nprejur. A fost prima şi singura data în viaţa mea când mi s-a întâmplat una că asta. Probabil că vazându-mă cam ravasit, de la masa alaturata, o tânara bruna, păr cretuliu, ten masliniu, slabuta, pantofi cu toc moderat, fusta nici lunga nici scurta, nemachiata, unghii medii, culoare decenta, naturala, ne aduse la cunoştinţă că ea este prietena respectivului (tot brunetel, păr uşor ondulat, ten mai închis, barbierit la sânge, călcat, apretat, ceas “Pobeda” de 298 de lei), şi că el este un tip extraordinar de corect şi că niciodata nu a acceptat să ia bacsis.
“Draga, te rog adu-i la cunostinta prietenului tau că noi n-avem nimic de-aface cu Militia Economica, uita-te şi tu cum aratam, păi se poate?”
Am jignit-o. S-a ridicat mânioasa şi ne-a explicat încă odată, dar cu mai multă însufletire şi temperament decât înainte, cât de josnic gândim, şi că suntem nişte porci. Prietenul ei tocmai terminase tura, aparu îmbracat în pantaloni de stofa, cu dunga, camasa alba butonata până la penultimul nasture, mânecile nesuflecate, şi se intereseaza discret în ce consta litigiul, apoi se întoarce către noi.
“Nu, perceptele mele etice mă împiedica să fac aşa ceva. Fiecare munceste pentru banii pe care-i cheltuie, fiecare cinci bani îşi are valoarea să în sudoare şi truda.”
“Omule, nu m-ai înteles, şi în concordanta cu ce tocmai ai afirmat, eu îmi cheltuiesc banii cum vreau, deci de buna voie şi nesilit de nimeni ti-am lăsat paralele, păi la chener, la frizer şi la birjar… “
“Hai să mergem, Cecilia”, mă întrerupe respectivul, apoi întorcându-se cu fata luminata de zâmbet, “buna seara, când mai doriti, mai poftiti pe la noi”
Şi se dusera. Diferenta mare, nu-i aşa, între a oferi ceva, cuiva, de buna voie, şi cineva care se ofera să-ti ia ceva, tot de buna voie… Oricum, m-am vazut înscris la examen.
Dar cel mai examen cu peripetii de care am auzit, l-a avut Dragoş. Am fost colegi de clasa în liceu, şi am picat împreuna la “Bac”, la “Româna”, că ne luasem de piept cu profa cu câteva luni mai înainte, pe chestia lui Jebleanu şi surâsului cu bomba. La examenul de “Bac”, pe biletelul meu era scris “natura şi dragostea în poezia lui Eminescu”. Subiect generos, chit că nu l-am avut niciodata la suflet pe maestrul, aşa că am făcut o analiza cu citate gramezi, din toate cântecele tipilor de la “Mondial”, “Sincron”, “Romanticii”, şi celalalte trupe rock ce compusesera pe versurile respectivului. Citind, profa nu a cazut de pe scaun de bucurie, zicând că am tratat subiectul superficial. Cum naiba “superficial”, când eu scrisesem acolo textele de pe câteva discuri LP, şi un “cinci” amarât tot meritam eu, să fim seriosi. Dar să trecem la examenul de faculte al lui Dragoş, dupa ce veniram din armata. Tot la ASE. Dupa ce termină toate probele, mă întâlnesc cu el întâmplator în statie la “Stejarului”.
“Ce-ai făcut , mă , cum a mers treaba?”
“Ba, Mariane, ştiu şi eu ce să zic, dacă retracteaza ăştia tot ce s-a zis până acum despre subiectele respective, poate intru.”
Atât de convins a fost că a făcut -o de oaie, încât la afisarea rezultatelor a luat lista de la coada, a citit cinci-sase nume, apoi a plecat. Acasa, a făcut o fata smerita, şi a încredintat-o pe maica-să că la anul situatia va fi cu totul alta, întrucât el este hotarât să se faca băiat serios şi de treaba, şi că se pune cu burta pe carte. Pe ea a convins-o, însa mai avea de trecut un hop, al mare, adică şefu’ familiei. Îsi organizeaza el un discurs eroic şi plin de autocritica demolatoare dar şi cu accente sentimentale menite să topeasca orice urma de rezistenta din partea auditoriului, îl repeta până îl învata pe de rost, şi asteapta momentul de declamatie. Când apare taica-sau, nici nu apuca Dragoş să deschida gura, că i-o ia înainte; “Bravo, domnule, felicitari. Uite, sincer să fiu, să sti că nu mă aşteptam la un rezultat atât de bun, drept să-ti zic”. Bineînteles că Dragoş a crezut că e luat la mişto, şi a început, smerit, să bâiguie ceva despre emotii, că aşa este prima data când încerci un lucru nou, că la anul precis o să intre, şi liru-liru crocodilu’, încercând să-şi aduca aminte monologul.
“Cum adică la anul ai să intri precis? Vrei să dai iar examen la anul, nu înteleg”
A fost un moment cu ceata ca-n Scotia. Adica să nu mai încerce la anul să intre la faculte? Pai, până acum l-au tot batut la cap să faca imposibilul şi să se vadă student. “… stai, mă, dac-ai intrat acum, la ce-ti trebuie alt examen?”
“Tata, eu de fapt am picat, nu ştiu de unde îti veni idea… “
“Cum, mă, ai picat?”
“… păi vezi, eu tocmai asta încercam să-ti explic”, şi începu să-şi zica monologul.
Îl asculta taica-sau pret de doua minute şi izbucneste.
“Pe cuvânt, eu nu mai înteleg ce-i cu voi, tinerii ăştia, parcă ati trăi pe alta lume. Ce-o-ti fi având în cap, Dumnezeu stie. Şi nu înteleg ce tot îndrugi tu acolo, că eu acum vin de la facultate, şi te-am gasit pe lista intrat al treilea. Îti doresc din toată inima succes în continuare”.
Dragoş a ramas mai întâi stana de piatra ca Sinxul în virf de munte, apoi, fără să articuleze o litera, a iesit glont pe uşă şi nu s-a oprit decât în fata panourilor de afisare. Asa era, avea dreptate taica-sau, intrase, scria acolo negru pe alb.
Termin cu secretara, şi ieşind din cladirea facultatii, hoataresc să trec pe la Ciprian, care de câtava vreme şi-a aranjat să predea lectii de chitara la casa de cultura unde eu repet cu baietii din trupa, chiar în spatele ASE-ului. Îl gasesc lucrând cu o eleva de paisprezece-cincisprezece ani, care, zic eu, mai bine ar fi luat cursuri de scafadru – sau scafandra? – era totuna. Astept răbdător să termine, apoi ne apindem câte o ţigară să mai stam de vorba.
“Mariane, de fapt eu am cam terminat pe ziua de azi, şi aş lua-o către casă, că mai încolo am încă o ora particulara cu un pustan.”
“… păi, hai că te conduc câtiva pasi, în ce parte o iei?”
“În sus, spre «Stefan cel Mare».”
“Bun, la fix, am să iau şi eu tranvaiul spre ‘Inframicrobiologie’, şi de acolo o masina”
Din vorba în vorba, ajungem la bulevard – sau mai bine zis, potrivit numelui oficial, sosea. Imediat dupa colt, o gradina mica, cu o baraca în care probabil că se servea şi iarna. Ca întotdeauna, mirosul de gratar, e ametitor. “Cipi, ce facem, tu ai ceva parale?”Ne cautam amândoi prin toate buzunarele, şi tot ce reuşim să adunam este de ajuns pentru un cârnat şi o bere, pe care le comandam direct la grataragiu, în picioare, dupa specificul unitatii. Între timp, Cipică strânge de pe mese o gramada de felii de pâine, unele abia începute, altele mai pe jumatate. Rupem cârnatul în doua, şi bem cu rândul, direct din sticlă. Ambele extraordinar de gustoase. La sfârsit, constatam cu surpriza că nu mai avem decât o ţigară, adică Cipi are un pachet de “Carpati” cu o singura ţigară ramasa în el! O facem “posta”, ne despartim, şi sar într-un tramvai. Ma gândesc că poate ar fi bine să stau puţin cu cartea de “Economie” deschisa, totuşi …
Iulie
De atâta populatie ahtiata de deconectare n-ai loc să arunci o moneda de cincisprezece bani. De jur împrejurul lacului malurile sunt acoperite cu pături la metru patrat, pe care stau claie peste gramada casetofoane, sacose cu mâncare, caţei de toate formele şi modelele, mame mai dolofane sau mai puţin, copii de toate vârstele, şi taţi jucând table. Iar peste toate astea pluteste un lalait genial şi suav produs de Ion Dolanescu & Co. Cu chiu cu vai, gasesc cu Neluţu un loc unde să ne întindem, nu prea grozav locul, zic eu, dar el sustinând fără putinta de tagada că ceva mai bun nici că se putea; la câtiva metri se afla o toneta cu Ci-Co, şi toată fauna, mai ales cea acoperita mai mult sau mai puţin cu sutiene şi bikini se perinda pe aici întru adăparea progeniturilor. În fine, bine că îl gasiram şi pe asta. Neluţu se duce să încerce dobarârea recordului olimpic la 100 metrii crowl, are un nume de familie cât se poate de la obiect, îl cheama Boboc… Eu habar n-am să înot, deci stau cuminte şi mă prajesc la soare. Mâine intru în focuri. Nu simt nici un fel de chestie speciala, nici nu mi-e frica, dar nici n-aş putea spune că mi-e perfect egal. Am doar din când în când o tresarire de ambitie, un fel de necesitate de a-mi demonstra că pot. Dar totul se reduce la examenul în sine, restul şi mai încolo, e ceva neclar, nu reuşesc surprind în minte conturul lucrurilor.
Olguta, saraca, e topita, nu manânca, nu doarme, şi când vorbeste îi tremura vocea, mi-e să nu faca naibii o hepatita mecanica, asta i-ar lipsi. Sau poate, în cazul asta, ar trebui să dea la Politehnica… ?
Aseara m-am întânlit cu Adriana şi ne-am plimbat mult, tot pe aici, prin parc. Cam dezolant decorul spre sfârsitul zilei, dupa plecarea pasionatilor de atmosfera recreativa. Iarba strivita care nu mai apuca să-şi revina până a doua zi, ambalaje, sticle goale. Mai trec tiganii cu sacii şi aduna sticlele, dar restul, aşa ramâne până la toamna.
“… of, Marian, abia astept să termin. Mi s-a acrit. La serviciu, în pat, la W.C., peste tot visez numai determinism şi legile dialecticii. Ai mei umbla prin casa în vârful picioarelor să nu faca zgomot, să poata copilul să învete, mă pufneste şi râsul câteodata când îi vad cum calca cu grija şi cum închid usile de parcă ar fi de sticlă. Asculta, sper să nu-mi faci vre-un pocinog… “
“Ce pocinog, draga?”
“Cum ce pocinog? Pai nu-ti dai seama că dacă nu intri iar or să-mi sara în cap?
Aşa că vezi ce scri mâine, acolo, să nu-ti zboare mintea, ca de obicei, cine ştie pe unde.”
“Adica dacă pic eu, e pe nasoale, dar dacă pici tu… “
“Daca intri, le-ai închis gura alor mei şi ce mai conteaza dacă eu am să fiu trecuta deasupra sau sub linie. Nu ti se pare foarte clara treaba asta? Deci, încă odată îti spun, gândeste-te la ce ai de făcut, lasa-i naibii pe Buddy Guy şi pe Trakl pentru dupa examen, ai tot timpul. Altfel o încurcam rău de tot, adio marş nuptial, şi te strâng de gât pe chestia asta. Mi se pare că ai un nume de famile frumos, şi vreau să mi-l vad scris în buletin, pentru că aflati, stimate domnule, că va cam iubesc. Stii ce mi-a spus o vecina care ne-a vazut de câteva ori împreuna? Ca semanam de parcă am fi frate şi sora. Si şti ce mai spunea bunica? Ca cine nu se aseamana…
“… nu se aduna?”
“… nu se casatoresc, trebuie să fie ceva între ei, poate nu evident, dar ceva, care să-i împreune şi ca înfatisare. Şi lasa ironiile ieftine şi nu râde de bunica-mea, tu n-ai cunoscut-o, Dumnezeu s-o ierte, era de o bunatate greu de închipuit.”
“Nu produc nici un fel de ironii tâmpite, doar că mă gândesc că bunica-ta se referea, poate, nu la aspectul fizic, ci la felul de a fi. Gândeste-te şi tu, un melancolic şi o colerica, sau un altruist cu o materialista crunta, un idiot şi un creier.”
“Vai, câta putere de patrundere, ce logica sublima, ce să mai zic… Vezi poate-ti trece până mâine, că vezi tu pe urma logica. Şi pentru că tot le ai pe astea cu gândirea profunda, ia zi-mi care este deosebirea dintre o rosie şi un tramvai?”
“…..?”
“Tramvaiul are dunga rosie, da’ roşia nu are dunga tramvai! Am auzit-o la nişte pustani, acum, când veneam încoace. Mi-a placut la nebunie… Dar tu de ce nu râzi, sau nu te-ai prins?”
“Motanule, e veche, o ştiu de prin scoala generala, sau aşa cred, dar nu am vrut să-ti stric placerea de a o spune, uite, acum am să râd o jumatate de minut, să fie numarul complet.”
N-am mai apucat să încep a râde, că mi-a făcut vânt şi am cazut în apa lacului. La margine, nu prea adânca, abia îmi trece de brâu, dar al naibi de uda. Dupa ce am lăsat -o pe Adriana în fata blocului ei, am aterizat la Dan să mă mai usuc puţin, prea aratam din echipa lui Cousteau pentru a mă duce direct acasă. Mi-a deschis Paul.
“Ce-i, mă , cu tine, în halul asta?”
“N-a venit tramvaiul, şi, în final, am hotarât să o iau de-a dreptul spre voi, fără să mai ocolesc balta. Da’ ceva să-mi revigorez anticorpii împotriva racelii aveti?”
“Sigur că da, messire, uite, Black Tea of China, Green Tea of Ceylon, Russian Black, Five O’Clock, de care vrei?”
Au crezut că or să mă prinda, dar chiar că mi-a sunat bine cuvântul “ceai”.
“Da, mon cher, excelent, fa mai mult că am să beau doua-trei cesti. Uite, din asta verde, formidabil cum miroase”
Dan consuma regulat ceai în cantitati considerabile. Pentru domnia să are o cească japoneza de-adevaratelea, ce e, pur şi simplu, un vis, îmi place chiar şi mie care nu mă dau în vând dupa chestii d-astea orientale. Oi fi eu necioplit şi fără simt estetic, dar asta este, dacă nu-mi plac, ce să fac? Îl aud pe Paul, din bucatarie:
“Mariane, şti că i-a murit căţelul lu’ Bio-Gogu? E terminat, e în stare să-şi rada şi barba, nu-i mai pasa de nimic. Ţuca o tine şi ea numai în plâns. E o drama existentiala acolo.”
Acum doi ani, Gogu a primit cadou un catel, un pui de brac, care s-a făcut o frumusete. Parca nu-mi vine să cred că a murit.
“Cum naiba, ce s-a întâmplat, ultima data când l-am vazut, catelu’ era sanatos tun şi se zbenguia într-una?”
“A mâncat otrava pentru sobolani, cel puţin aşa s-a exprimat medicul. Chestie d-aia rosiatica pe care au împrastiat-o prin jurul blocurilor tipii de la deratizare. Zicea nenea doctorul că au probleme şi cu mulţi copii, intoxicatii şi chiar forme mai grave.”
“Cum, păi sobolanii sunt bine mersi, zburda fără nici un fel de griji, ne salutam zilnic”, Dan e furios, iubea mult catelul lui Gogu.
As cam zâmbi, totuşi . Dan are într-un cilindru mare, de sticlă, doi hamsteri dragalasi foc, pe care îi îngrijeste cu sfintenie. Dar oricum, de la hamster la sobolan e un drum mai lung un pic, cel puţin ăştia din cilindru sunt frumosi şi blânzi, şi nu mă satur jucându-mă cu ei – sau ei cu mine, poate?
S-a nimerit că tuturor din gasca le plac câinii. Este destul de dificil, însa, să ţi unul la bloc. Împotriva tuturor greutatilor, însa, Mircea Popa, la un moment dat, facuse rost de un pui de Boxer, deşi el locuieste pe la etajul opt. Într-o zi eram pe la el să ascultam un disc cu Passport şi să sorbim un pahar de vodka. În timp ce el pregatea catelul să-l duca la doctor, citesc câteva poeme înprastiate pe masa de scris, unele terminate altele evident intr-un stagiu de revizuire. Mircea scrie superb, un fapt recunoscut de mulţi. Cred că cea mai elocventa apreciere a talentului este atunci când, faţa în faţa cu o poductie de arta, indifferent de care, te copleseste certitudinea că tu n-ai să poţi niciodata să oferi ceva nici macar apropiat ca valoare. As a şi eu, citeam şi mă copleşise nimicnicia. Dupa oarece vreme, coborâm, Mircea cu gândul bun de a lua un taxi, să nu care catelul prin tramvai. Opreste o masina, soferul se uita lung, şi ne aduce la cunostinta că el nu ne poate lua.
“Pai, de ce, dom’le?”
“Nu am voie să iau decât câini de vânatoare.”
“Pai, asta ce e?”
“Asta nu-i de vânatoare.”
“Cum, dom’le, nu-i de vânatoare, ia uit-te la el, abia asteapta… “
Catelul are cam doua luni, e blând şi scump, şi se sperie de umbra lăsată pe covor de veioaza, începe să tremure şi face pipi pe el.
“Dom’le, asta nu-i de vânatoare, nu-mi spune dumneata mie, că am dus destui, ştiu io ce-i aia, nu mă înveti dumneata, acum, pe mine.”
“Domnule, ai vazut dumneata un câine să nu fie vânator, nu conteaza de care e, Pekinez, Bichon, Chihuahua, orice câine e vânator… “
Mai aveau puţin şi se încaierau, abia am reuşit să-l calmez pe Mircea, care, în felul lui, avea dreptate.
Ceaiul e bun, nu are decât puţin zahar, îşi pastreaza tot gustul şi aroma. Îmi aleg şi o ţigară din pachetul de pe masa, că al meu… Stau comfortabil în fotoliu, totul e bine şi frumos, doar că nu înteleg de ce nu m-or fi întrebând, totuşi , cum de am aparut la uşa aşa murat? Nu dureaza.
“Auzi, messire, dar tu parcă nu stiai să înoti?”
Aha!
“Mi-a dat Adriana vânt în balta, pe IOR. Nemaipomenita apa, calda, numai buna de balacit, şi nu s-a putut abtine să nu-mi faca o bucurie.”
“Peste ai prins?”
“Da’ ce va intereseaza, că nici unul nu aveti acvariu?”
“Nu… pentru tine ziceam. Sti, pestele contine fosfor, e bun pentru creier, îti lumineaza mintea chiar şi pe întuneric. Nu că n-ai fi tu băiat destept, dar aşa, pentru dezmortire şi avânt creator.”
Ce mai încoace şi-ncolo, sunt în pasa proasta în seara asta. Îmi aleg o chitara dintre cele de prin casa. Chiar lânga grif, are un petec negru, mare cât un pachet de ţigari. Într-o zi, stateam la taclale, Dan ne explica ceva ce se întâmplase la el la institut, şi în timp ce vorbea a făcut un gest cu mâna în care avea un pahar cu vodka, pahar care i-a zburat dintre degete oprindu-se direct în chitara. “În”, adică înauntru, trecând prin lemnul subtire şi fin, precum cutitul prin unt. Mare bucurie mare. Dupa ce a încercat pe la toate atelierele de reparat instrumente din Bucuresti, unde a fost refuzat cu amabilitate pe motivul că nu se mai poate face nimic cu chitara respectiva, i-a venit idea să-l întrebe pe tâmplarul institutului, de poate să o dreaga într-un fel, că de pierdut, oricum nu mai avea ce pierde. Omul ala nu tinuse în viaţa lui o chitara în mâna, nici vre-un alt instrument, habar n-avea de chestii de felul asta, probabil că nici nu auzise vre-odată cuvântul “lutier”. Dar n-a zis nu. S-a pus pe treaba, şi în doua zile i-a prezentat rezultatul. Opera de arta, nici un alt calificativ nu poate descrie cu acuratete ce a făcut respectivul. Cum o fi reusit, naiba să mă ia dacă înteleg, faptul cert este că nu s-a pierdut nimic din calitatile sunetului, este la fel de intens, profound şi dulce. Dan a vopsit petecul în negru, şi totul arată frumos si la locul lui.
Încep să cânt pentru mine doar, “Ma obisnuiesc iute cu o camera noua / Dar cu aceasta nu-i chip / Alunec pe parchetul dat proaspat cu ceara / Şi cad pe patul mototolit”. Nici nu mai ţin minte de cine sunt versurile, le-am gasit perintr-un numar din “Secolul XX”. Le-am pus pe trei acorduri de bossa-nova, şi ce a iesit, mi se pare minunat. “Nu că m-ar fi cuprins îndoiala / Ori c-aş vedea peste tot doar dusmani, nu / Dar nu mă pot obisnui, asta-i buna / Treci pragul, ajuta-mă tu”.
La un moment dat îmi dau seama că Dan şi Paul au ramas nemiscati, ascultându-mă. Totdeauna când cânt piesa asta mă asculta aşa, în liniste. Adevarul este căo cânt din tot sufletul, îmi place cum suna. Dan se ridica, îşi drege glasul, şi cuvânteaza aşa:
“Dragilor, eu am cincizeci de lei şi o propunere. Cine se duce să achizitioneze o sticlă de vodka?”
Pâna la urma, dupa prezentarea unor liste de argumente şi contra-argumente, se duce Paul. Deodata îmi vine un gând razlet, că mâine am examen…
Iulie
De aproape o ora încerc să scot din mine tot ce ştiu în legatura cu litoralul Marii Negre, fizic şi economic, mai puţin Delta. Merge bine, şi ar merge şi mai, dacă nu aş fi avut norocul rarisim să se opreasca lânga mine doua cucoane având sarcina să supravegheze bunul mers al examenului, şi care l-au descoperit recent pe Mircea Eliade. Si discuta, şi se mira, şi se entuziasmeaza, şi vai draga, şi e superb draga, şi e genial draga, şi mie îmi vine să le iau la palme. Nu mai supot, şi mă întorc spre ele.
“Mult stimatele mele doamne, va rog să-mi permiteti să va aduc la cunoştinţă faptul că, atât cât am putut, l-am citit şi eu pe Eliade. Deasemeni, printr-un favor al sorti, am avut prilejul să-mi arunc privirile şi pe oarece critica literara în ceea ce îl priveste pe maestrul, critica, zic eu, de calitate, aşa că, cel puţin acum, când am de scris o teza pentru un examen, nu mă mai intereseaza şi opiniile dumneavoastra. În concluzie, v-aş ruga cu maximum de smerenie şi înfinita speranta să va gasiti un alt loc întru continuarea sublimelor dumneavoastra aprecieri la adresa sus-numitului, şi să mă lasati pe mine, înglodat în prozaismul criminal şi devastator al stiintelor geografice, să-mi vad de treaba”
Uneia a prins a i se zbate un muschi al obrazului stâng, cealalta mă priveste cu ochi mici, fixi – unde naiba am citit eu fraza asta, “în privirea bestiei se citea crima”? Vine şi-mi ia buletinul de identitate de pe banca şi-l rasfoieste, se uita iar la mine şi-l pune la loc. Ma las pe spatarul scaunului, şi nu mă pot abtine să nu o privesc drept în ochi, zânbindu-i obraznic. Amândoi stim prea bine cât de gratuit a fost gestul. Oricum ar lua-o respectiva doamna, tot cu oistea-n gard o da. Totul este cât se poate de clar, iar eu mă simt relaxat şi plin de inspiratie, abia astept să încep iar să scriu, dar savurez momentul cât se poate, continuând să o privesc drept în ochi, şi să zâmbesc, asteptând. Cum anticipasem, ea renunta prima, şi doamnele se îndrepta către tabla. Ma pun iar pe scris, îmi vin frazele în minte de parcă eu aş fi autorul cartii de geografie. Ma doare mâna de cât am scris şi tot nu mă pot opri. Am mai cerut hârtie. Prietena mea iubitoare de Eliade îmi întinde doua pagini, eu ridic patru degete fără să articulez vre-un cuvânt, mă uit iar drept în ochii ei, ea îmi mai întinde doua pagini şi sunt convins că dacă ar avea cum, m-ar bate. Nu m-ar împusca, nu m-ar spînzura, ci m-ar bate, mult şi cu metoda, până ar obosi. Ma pun iar pe lucru, stiloul îmi aluneca între degete din cauza transpiratiei şi regasesc gesturi de prin liceu, când îmi suflam în degete să le usuc. Liceul? doamne, cât de departe mi se pare. Şi totuşi nu sunt decât câtiva ani. Aud o voce care zice că timpul afectat tezei a expirat, să predam lucrarile. Încerc să mă regasesc. Cum, gata, aşa de repede? Şi mai aveam atâtea de spus, înseamna că am făcut o lucrare proasta? Nu ştiu, gata, a trecut, nu mă mai intereseaza, am uitat tot ce aveam în minte despre subiect şi despre geografie. Sa vedem la restul cum va fi.
Iulie
“Ce-i Mariane, cu concursul asta de miss-e, ori cum naiba să le zic?”
“Draga, baietii de pe ‘Studentesc’ au avut idea să organizeze chestia asta prin UTC parcă, să nu dea de bucluc altfel, şi să aiba şi ei activitate de vara, plus că, tot ei zic, o să fie amuzant. Premiul pentru cea mai ‘miss-ă’ înseamna o saptamâna la Costinesti, pe gratis, cu participarea la o finala de ‘miss-e’ ce va fi acolo. Deci, Paul a luat-o pe sus pe Melania şi, vrând-nevrând, fata candideaza la titlu. Pregatiri, chestii, poezele, costume de plaja. E drept că ea nu prea e plina de entuziasm, dar oricum, o saptamâna la mare pe gratis, e ceva, nu? Mergem să facem galerie”
“Şi cum naiba intram, că nu avem legitimatie de student… încă?”
“Ni le dau ei pe ale lor peste gard. Nu semeni tu cu Melania, nici eu cu Paul, dar în semi-întuneric, lume multă, înghesuiala, trecem noi”
Şi am trecut, totul normal, nici un fel de ameteli. Un tip tuns cu freza, şi în ciuda caldurii, la costum bleumarin camasa alba, cravata de lâna rosie, apare pe scena cu un microfon în mâna şi începe să ne povesteasca. Melania e pe undeva prin spatele scenei, prin spatiile de dezbracare-îmbracare,Paul cu noi. Locul este o cladire care are în mijloc o terasa înconjurata de un fel de balcon un forma de “U”. Jos s-au asezat câteva scaune, dar am preferat să privim de sus, se vede mai bine, şi te poţi misca mai uşor, jos e îmbulzeala mare. În comparatie cu tipul în costum care prezinta, cei de prin-prejur n-arată deloc preocupati de abordarea unei tinute în conformitate cu normele emise de unii indivizi aflati în pozitii ce le permit luarea unor astfel de decizii. Din contra, se poarata orice de la pantaloni scurti şi sandale, până la blugi obositi şi tricouri decolorate de atâta spalat. Ma uit in jur şi mă învaluie senzatia că sunt batrin, deşi unii de aici sunt cam de aceiasi vârsta cu mine, unii mai în vârsta, iar mulţi poate cu doar un an-doi ani mai mici. Ce nu pot întelege este faptul că doar acum câtiva ani îmi faceau profesorii scandal că am părul prea lung, iar ăştia de aici şi-l taie cât pot, de buna-voie. Chiar aşa să fi ramas eu în urma?
A început concursul. Candidatele apar gratioase cât poate fiecare, zâmbitoare şi pe tocuri. Mama-doamne ce costume de baie au, dacă ar fi aparut aşa pe plaja, le-ar fi saltat militia înainte să apuce să faca zece paşi. Sau poate că nu, că i-ar fi luat masculii privitori la bataie pe militieni, adică de ce să-i priveze de peisaj? Oricum, mă simt de acord suta la suta cu croielile respective, au fost inspirati designerii… Cu toatele sunt cam douazeci de zâne între 1.50 şi 1.80 metri, colorate divers la păr, rimel, şi bikini. Melania poarta un costum mov şi pare destul de pesimista. Încearca totuşi să-şi întinda colturile buzelor într-un surâs pe care aş putea să-l numesc, incluzându-l pe Paul în schema, prevestitor de sadisme. Individul cu cravata rosie se tot fâţâie printre ele cu microfonul, numidu-le dupa numarul de concurs, şi dându-şi importanta. Pai nu?
Împrejur, agitatie mare, fluieraturi admirative, comentarii mai mult sau mai puţin decente. Urechea îmi prinde o versiune a unei prea cunoscute poezii, “frumoaso, ti-s ochii tot la negri… !” Are un extrem de accentuat simt al realitatii, individul. Între timp gratioasele seminude produc raspunsuri care mai de care mai inspirate la întrebari majore, ca de exemplu, “care este, dupa opinia dumneavoastra, rolul femeii în societatea moderna?”. Toate, inclusiv Melania, omit bucataria. Îi trag un cot lui Paul, soptindu-i că sistemul de deservire tip “Gospodina” ofera o bogata gama de preparate şi semi-preparate din peste, legume, şi poate întâmplator, şi ceva ce seamana cu carnea, la preturi avantajoase, să apeleze cu încredere. Odata, prin liceu, am vrut şi noi să facem un concurs cu întrebari din astea. Tin minte că era o întrebare care suna cam aşa: Ce este romantic într-un razboi atomic? Directoarea, citind programul de desfasurare a concursului, a avut însă oarecare obiectii, şi totul a picat. De altfel, cam tot ce aveam noi de gând să facem în scoala aia, nu ştiu de ce naiba, dar contravenea constant şi flagrant cu opiniile tovarasei directoare, şi a câtorva profesori. La un moment dat înfiintasem un cenaclu, îi zicea “Scara”, şi pe scena din sala de festivitati adunasem toate scarile ce le gasisem pe la mecanic, administrator şi femeile de serviciu. Erau mai mult de zece scari, unele simple, altele articulate, şi noi abia că mai aveam loc să ne strecuram printre ele. Când, însă, am prezentat pentru aprobare programul final, cineva a avut proasta inspiratie să includa cuvântul “show”. A fost un dezastru. Directoarea era şi profesoara de economie politica chit că în afară de titlul manualului nu mai stia o iota despre materie, şi nici nu le avea neam pe astea cu limbile straine, s-a sperit cumplit. Ne-a admonestat sever că în loc să ne vedem de treaba noi ne ţinem de “şouri” d-astea, şi că o să stea de vorba cu parintii să vadă de unde am primit noi influente d-astea nocive. În zadar am încercat cu totii să-i explicam că acest cuvânt nu este decât o traducere libera în engleza pentru “manifestare cultural-artistica”, rezultatul a fost tocmai pe dos, “cum adică în engleza, ce, voi ascultati Europa Libera?”
Jos, sub lumina reflectoarelor, “les meduses” au aparut îmbracate în rochii de seara, cu numerele de concurs prinse în ace de gamalie, probabil împrumutate de la cineva din audienta. Urmeaza proba de dans, tango, vals, şi R&R. Un tip de la coreografie le dantuie la rând. Nu prea a avut ocazia Melania să danseze de când e prietena cu Paul, mai ales că “Gentle Giant”, şi “Colosseum” cânta cu totul altceva.
Pentru calificare se masoara intensitatea aplauzelor pe acul de înregistrare a unui magnetofon. Aplaud cu Adriana şi Paul cât pot, deşi stim că e inutil. Celelalte au venit cu galerii serioase.
A pierdut Melania. Culmea culmilor (adică indignarea lui Paul), ea apare radiind de bucurie, “of, bine că s-a terminat, şi să te puna dracul să mă mai faci să vin pe la chestii d-astea… ” Paul e morcovit. Presimte că a ratat marea şi anul asta. Poate de “23 August”, trei-patru zile, dacă nu l-or pune de garda la intreprindere, şi o avea câteva sute pe care să le poata cheltui pe altceva decât chirie…
(va urma)
comentarii