… m-am întors într-o sîmbătă liniştită la Radu Vodă, la ceasul acela la care oamenii veniţi la slujbă s-au dus acasă şi cei ce vor veni la nunţi încă n-au apărut. Biserica – mare şi răcoroasă – era goală. Ici-colo cîte cineva îşi mărturisea greşelile; cîte-o fată se ruga ca data viitoare să păcătuiască mai puţin; în curte era curat-lună şi timpul se oprise în loc.
Grozavă insulă, Radu Vodă ăsta! Sînt locuri din Bucureşti cărora chiar le stă bine aşa, rupte şi izolate de iureşul oraşului – e spaţiu, e loc să fii singur aici…
… detaliile îţi fac cu ochiul…
… te simţi un pic turist – dar un turist grijuliu, care se lasă prins de spiritul locului…
… e umbră, e linişte, e verdeaţă. Şi totuşi, eşti în Bucureşti…
… Da, eşti în Bucureşti: afară te aşteaptă cerşetorii, tramvaiele, trotuarele sparte şi murdare. Păcat că nu poţi sta mai mult la Radu Vodă.
Aşa mi se pare normal să fie amplasat un locas bisericesc: ferit de vuietul oraşului,înconjurat de verdeaţă…un loc de linişte şi reculegere.Din păcate,în ultimul timp s-au ridicat multe biserici ca să zic aşa ” direct la stradă”, pe spaţii meschine, înconjurate de clădiri.
E frumos şi linişte şi la Stavropoleos ori în schitul Dârvari (numai astea îmi vin în minte acuma). Are dreptate Ando, aşa e normal să fie în astfel de locaşuri, altfel e ca şi cum intri la supermarket…
si la Mitropolie e placut, intr-o zi obisnuita…
the hungry holy mole … … … 🙂