După 6 luni

scris de Dan

De ce am emigrat nu cred că are vreo importanţă acum: realitatea este că de 6 luni locuiesc în Republica Irlanda iar despre România (şi Bucureşti) aflu de pe forumuri sau discutând cu cei rămaşi în ţară. Concediul de sărbători mi-a oferit însă o oportunitate interesantă: ce-ar fi să încerc să iau „de noi” lucrurile cu care m-am confruntat (până la obişnuinţă) în cei 15 ani de Bucureşti? Sau în general, în ţara în care m-am născut?

Poate a ieşit doar o colecţie de impresii dezlânate; nici nu mi-am propus mai mult, de fapt…

* * *

Avioanele Tarom au îmbătrânit; de fapt s-au uzat – uzura aceea din exces de utilizare fără a se cheltui prea mulţi bani pe întreţinere. Au fost cumpărate de noi acum 7-8 ani, însă nu cred că de atunci compania a fost vreodată pe plus, financiar.

Aparate de comandă taxi pe OTP? Wow. De două ori wow. E un prin semn al faptului că noi, ca societate, am început să căutăm soluţii proprii şi să nu mai importăm modele perfect funcţionale din exterior dar inaplicabile aici. Prin ţările civilizate taxiurile stau la coadă, primul venit fiind primul servit, din ambele puncte de vedere, al clientului şi al furnizorului de servicii, model care la noi nu are cum să funcţioneze în condiţiile unei pieţe relativ slab reglementate unde tariful poate fi stabilit discreţionar într-o marjă de la x la 3x. Iar modelul estic, al abordării turistului de la coborârea din avion, parcă şi-a cam trăit anii dacă vrem să ne integrăm în civilizaţia occidentală mai mult decât cu numele.

* * *

Pe Kiseleff în absenţă frunzelor se văd tot felul de lucruri interesante: Muzeul Satului e impresionant; la fel şi Mănăstirea Caşin. La Arc au dispărut lanţurile care blocau accesul auto pe sub monument – sper că nu am dat idei cuiva!

* * *

Muzeele au panouri informative mari in faţă; am intrat în rândul lumii şi cu asta!

* * *

În Bucureşti sunt foarte multe maşini pe străzi – nu atât în circulaţie cât mai ales parcate peste tot. Cu „noii ochi” nu pot să spun decât că e mult prea ieftin să ai maşină în Bucureşti şi în România în general: parcarea e gratis sau aproape gratis iar amenzi iau doar ghinioniştii. Plus că se vede că şoferii votează: Calea Victoriei ar putea deveni un simbol al oraşului prin transformarea într-o arteră pur pietonală.

Străzile din Bucureşti chiar sunt mai late decât cele din vest; benzile de circulaţie sunt de-a dreptul generoase, îmbie la viteză. Marcajele în schimb sunt la limita inferioară: prost gândite, prost executate.

* * *

Zona periurbană de la noi seamănă până la identificare cu ce se vede în filmele cu accidente din Rusia, la fel şi multe obiceiuri negative ale unora dintre „partenerii de trafic”. Cred că diferenţa între noi şi ruşi e dată doar de număr: au mai multe străzi şi mai multe maşini, implicit evenimentele excepţionale – accidentele – se petrec mult mai des.  Din punctul de vedere al fondului cultural nu suntem prea departe unii de alţii – nici noi şi nici ei nu avem în reflex cuvinte gen „te rog” sau „îmi pare rău”, de asemenea prin România nimeni nu zâmbeşte pe stradă.

пиздец блять... vorba rusului

Iarna pe uliţă: miroase a iarnă, se vede că e iarnă… Stop! Satele româneşti sunt acoperite iarna de o pâclă albicioasă iar mirosul de iarnă de la bunici e doar rezultatul lemnelor arse prin sobe. E secolul 21 iar ruralul românesc a rămas în Evul Mediu; nu mă gândesc neapărat la poluare, la tăierea pădurilor sau la combustibili alternativi: realitatea este că nicăieri în lumea civilizată nu se mai ard lemne în sobă. Atât.

* * *

În prima seară am deschis televizorul la ştirile ProTV: au început cu două crime având ca victime români stabiliţi în străinătate. Politica pare să fi dispărut din peisajul media – cel puţin de Crăciun – fiind înlocuită cu manele, bingo, programul lui Becali la puşcărie, filme în reluarea reluării şi foarte, foarte multă umplutură. Mă întreba doamna – „ce ţi se pare aşa de interesant la BBC World sau la BBC Entertainment că numai la asta te uiţi de când ai venit”? Dar oare ei ce i se părea interesant în celelalte 100 şi ceva de canale – sau mai grav, oare ce mi se părea mie interesant până acum 6 luni?

* * *

Problema majoră a hotelurilor din România nu e spaţiul de cazare – de bine de rău camerele sunt îngrijite şi curge apa caldă. Aţi ghicit, mă refer la restaurant, la spaţiul de servit masa, iar aici sunt două probleme: mâncarea şi ambientul. Mâncarea ca mâncarea – însă cum poţi să ai pretenţii de local stilat cu un televizor cu Kiss TV pe perete? De ce ţi-ai asezona micul dejun sau cina cu un televizor din care urlă o emisiune de pe Antena 3?

* * *

Apa din Bucureşti e plină de calcar; în 6 luni uitasem complet de detartrant, calgon, oţet şi de alte nebunii. Primul duş mi-a lăsat o senzaţie foarte ciudată pe piele, plus că apa are presiune destul de mare inclusiv la etajele superioare (da, oare de ce avem inundaţii la bloc în Bucureşti? de ce folosim cânepă şi nu silicon? de ce îngroparea sau mascarea ţevilor de apă e aproape tot timpul o idee proastă? de ce durata reală de viaţă a oricărei instalaţii de apă e mult mai scurtă decât durata de viaţă a clădirii? etc, etc)

* * *

Cald în casă: prea cald. Luxul suprem al oricărui român este să aibă 24 de grade iarna în locuinţă; iarna trecută în Bucureşti mi se părea normal, acum am simţit că mă sufoc. E aproape comun la noi să ţii în casă atât de cald încât să transpiri doar cât pui toate hainele pe tine înainte de a ieşi în frigul de afară. Recunosc, am avut multe discuţii pe seama reglării termostatului, fiind de fiecare dată învins cu majoritate de voturi în ciuda faptului că factura de gaze e plătită din salariul meu.

Ziua plecării: avionul de Londra plin până la refuz, cel către insula vecină a plimbat aer. Sau poate şi avionul de Londra a plimbat aer către București? Pe Heathrow n-am văzut niciun parlamentar sau vreun ziarist în vânătoare de imigranţi, dar asta este deja din alt serial, cu alţi actori…