despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o enigmă

… ca să-mi folosească şi mie facebooku’ la ceva, dădui peste articolul lui Tudor Cătălin Zarojanu. Dincolo de toată nostalgia capetelor sparte, a jocurilor pe maidan şi a ce-a fost copilăria noastră şi cum naibii n-am murit în ea, mi-a atras atenţia un pasaj, ce parcă lipsea din toate celelalte variaţiuni pe-aceeaşi temă:

De pe la 12 ani, eu făceam cam toate cumpărăturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curăţenie.

Şi-atunci, mi-am dat seama de marea evidenţă, de excesul de lipsă, cum ar veni! Cînd aţi văzut ultima dată un copil făcînd cumpărăturile alimentare ale familiei? Vorbim de 12, 13, 14 ani, nu de exploatarea copilului de către beţiv. Vorbim de normalitate, de mers la aprozar şi cumpărat verdeaţă proaspătă, la pîine, la alimentară după una-alta. Eu unul stau de zece ani unde stau şi-am pomenit acolo aprozaru’ şi-n zece ani nu am văzut un copil cumpărînd o ceapă.

Ştiu că există hypermarket, ştiu că există cumpărături săptămînale, ştiu că nu trimiţi podoaba-n Cora sau în Kaufland. Dar dacă există cumpărături săptămînale, de ce e mereu coadă la aprozar? Păi pentru că oricine oricînd se trezeşte că mai are nevoie de-o juma de albitură pentru ciorbă. Şi aici, vin eu şi-ntreb!!!! De ce cineva ăla, care a trăit înainte, care-a mers la alimentară şi la sifoane, şi la vîndut sticle şi la băgat carne-ouă-portocale, de ce cineva ăla nu-şi trimite copilul să cumpere juma’ de albitură de la aprozar??

Recunosc cinstit că nu am analizat în profunzime fenomenul. La o primă strigare, eu văd aşa:

  • Că nu e safe. Eu n-aş trimite-o pe fii-mea după un kil de lapte, dac-aş şti că n-am diazepam în casă. Că dacă nu se uită în stînga şi-n dreapta. Că dacă se sperie de pekinezul „de la case”. Că dac-a dat amnistia-n pedofili. Că dacă şi dacă şi dacă, la care maică-mea nu se gîndea cînd ştia ea că bagă ghiudem după colţ.
  • Că e nuştiucare la televizor. Că se joacă pe tabletă. Că freacă un telefon. Ca să nu-l deranjezi. Tu l-ai trimite, da-ţi dai foc la valiză. Şi oricum nu te ascultă. Şi îl trimiţi azi şi vine mîine. Sau vine tot azi, dar fără. Nu neapărat şi fără bani, dar fără albitură. Şi fără explicaţii. Că oricum nu mănîncă ciorbă, gen, şi i se vîntură.
  • Cum să-l trimiţi????? Are numai paisprezece ani!!! Un metru optzeci şi adidaşi pe comandă, că măsura lui se găseşte la liber numai în Missouri (pentru varianta .fem, vîrsta e aceeaşi, da’ s-o fi certat cu prietenul ei, ceva, că e supi tare şi i-a căzut un ştras de pe prima juma de metru de unghie de la degetu’ mic.) Deci cum să-l trimiţi???? După ce-a ştiut tot internetu’ că nu i se vede puţa la ecografia de cinci luni? După ce l-ai plimbat cu căruţu’ cu Swarovski? După ce-ai cheltuit un salariu minim pe economie pe ultima pereche de boxeri care să-i iasă din blugii pe care-ai dat un salariu mediu? Cum, Dumnezeule, cum? Să-l vadă vreun pretenar (gagiu-su pentru .fem) cumpărînd albitură? Sau pîine? Păi dacă-i vede cineva cumpărînd pîine, ce crede?? Că n-aveţi pîine!!! Şi ĂSTA e cel mai mare pericol în viaţă!

Cum spuneam, n-am cercetat prea mult. Cred că motive-s multe. Dar e şi mult păcat.

15 comments to o enigmă

  • un muc

    pana si in clasa intai mergeam singur la scoala. asta e, vremurile s-au schimbat. probabil ne-am molipsit toti de la americani cu grija lor exagerata.

  • hm

    la 12 ani ştiu că traversam oraşul din Berceni pînă în Otopeni (asta oficial, cu voie!) Neoficial… mai devreme.
    Ţin minte şi cum ne jucam leapşa pe troleu, cale de vreo cinci-şase staţii.

    Şi cine să ne sune să ne verifice? Că pînă prindeau o linie ai nosştri prin centrala de la serviciu, dura şi o oră.
    Alte vremuri? Alţi oameni.

  • Anastasiu

    Eu cred ca o sa supravietuiasca si generatia actuala.
    Si totusi… pe undeva imi pare rau. Ca nu au ocazia sa fie mai… altfel.
    Da, e pacat!

  • Amiral Snagov

    Mi-au placut si afirmatiile astea:
    “Habar n-aveam cât câştigă părinţii prietenilor, nu tuturor le ştiam profesia şi aproape niciunuia funcţia.”
    “Nimeni nu cădea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate.”

    … si totusi, eram normali – sau normalitatea era altfel? Sau normalitatea… nu era normala? De fapt, nici in vest copii nu erau atat de cocolositi ca azi.

    Bravo lui Zarojanu, a nimerit-o bine, fara sa cada in romante si in melancolii 🙂

  • hm

    din cînd în cînd uit să-l citesc pe Zarojanu, dar îmi aduc întotdeauna aminte cu plăcere de el – mai ţine minte cineva personajele lui: Zizi, Luminiţa şi cîinele Câine?

  • Mai sa stii ca si eu mari strangeri de inima in legatura cu a o lasa pe fiica-mea singura. Cand eram mai mic cu doi ani decat ea acum m-am ratacit de tata in Piata Dorobanti si m-am intors singur pe jos pana la intersectia Argentina cu Iancu de Hunedoara (atunci Ilie Pintilie). Ai mei au fost ca arsi cateva ore cat i-am asteptat eu pe treptele casei, timp in care tata a alertat-o pe mama si au dat o tura sa anunte la militie fara sa-si puna problema ca ca eu cunosteam deja cartierul si ii cam procesam harta mentala … Azi lucrurile sunt cam altfel si incanu-mi dadeam seama de asta in urma cu 16 ani. Atunci, dupa cateva saptamani de stat in Belgia, era ceva ce mi se parea bizar dar nu reuseam sa-mi dau seama ce. Niciodata nu am vazut atunci copii pe strada, vedeam foarte rar insotiti de parinti desi ii auzeam prin diverse curti de scoala. Abia acum imi dau seama de ce. Lumea s-a schimbat tare.

  • hm

    de pierdut, eu nu m-am pierdut… dar nu știu cum nu m-am pierdut.
    Poate pentru ca la zece ani stiam deja orașul mai bine ca oamenii mari.
    Poate de asta fii-mea învață de la mine centrul… străzile… scurtaturile…

  • Dan

    Pe aici ma depaseste in fiecare dimineata o chinezoaica alergand impreuna cu o fetita de cativa ani; o urca in autobuz (pe fetita) si se duce pe jos la munca. Mamica. Iar fetita – la gradinita, singura, cu autobuzul. Copii ceva mai mari singuri vad peste tot, in drum spre scoala; iar pe copiii si mai mari ii vad si cu tigara in mana sau ascunzandu-se prin vreun colt ferit cu cate o sticla…

  • M-am nascut in Iunie 1985. La asa-zisa revolutie aveam 4,5 ani si locuiam in satul bunicilor mei. Deja pe la 5-6 ani, deci prin ’90-’91 mergeam singur prin tot satul. Cumparam paine, bulion si alte asemenea de la fostul magazin cooperativ sau de la “privatizati”. In 1992 am venit in Bucuresti pentru a incepe scoala. La 10 ani, prin ’95 mergeam singur cu tramvaiul de la Piata Sudului pana in Titan, la o matusa, in fiecare sambata si duminica, ca astia erau mai avuti, aveau tv color si cablu si ma puteam uita la Cartoon Network, cu toata ca era in limba engleza si nu pricepeam nimic. Bineinteles, mersul la piata era o banalitate. In ’96 sau ’97, la 11-12 ani am mers prima data singur cu trenul la tara, cu un personal cale de 70 km in Teleorman.
    Apropo, intre ’92 si ’94 am prins si eu treaba cu cheia de gat, impreuna cu multi colegi de bloc si strada. Jucam fotbal si cate o ora fara sa ne deranjeze vreo masina pe aleea dintre blocuri, faceam petarde dintr-un surub cu piulita si pucioasa de la chibrituri. De ajutat in bucatarie ajutam inca dinainte sa incep scoala, cand bunica ma invata cum sa aleg morcovii sau sa tai ceapa.
    Poate si pentru ca am crescut intr-o familie foarte modesta dpvd financiar a trebuit sa particip de mic la toate activitatile (intre 5 si 7 ani am fost chiar ajutor de cioban, ok, mai mult pe partea de manat caprele si dus la adapat), dar acum si eu am sesizat ca pustii de azi au o indolenta, o lene si o nerusinare fara margini. Chestia cu “nu asculta”… Cand eram mic nici nu concepeam sa ii intorc vorba tatei sau sa nu fac cum zice el. Apoi, cand veneau rude in vizita, eu eram expediat pe motiv ca nu trebuie sa ascult ce vorbesc oamenii mari. Bineinteles ca imi convenea, asa ca ma duceam sa joc fotbal.

  • hm

    bine punctat cu acea lene, cu acea indolenţă…

  • “Pierdut” in sensul ca in imbulzeala din piata m-am separat de tata si nu ne-am gasit. Cum nu eram la metroul din Londra, am plecat acasa 🙂
    Ma lasi sa fac un episod “trezim copiii” la Jerusalim ? 🙂

  • hm

    Da’ cum?
    Sigur ca da!

  • Cum zis, cum facut. Salam alekum!

  • “Habar n-aveam cât câştigă părinţii prietenilor, nu tuturor le ştiam profesia şi aproape niciunuia funcţia.”

    Păi sună bine, dar e 99% fals. Adică nu ştiai cât câştigă, ăsta e procentul de adevăr de 1%. Dar profesia părinţilor se trecea pe un tabel la coada catalogului, şi tot golănaşul de elev făcea ce făcea şi arunca un ochi pe acolo.

    Iar lighioana şpăgară de prof făcea şi el ce făcea şi “se dădea bine” la şedinţele cu părinţii pe lângă cei de la care putea extrage un profit (mâncare, pile la autorităţi etc).

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>