despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

fiecare familie îşi are oile ei negre, fiii ei rătăcitori…

fiecare oraş, fiecare comunitate îşi are golanii săi, vagabonzii săi – rătăcitorii săi…

Bucureştiul şi-a avut mereu porţia sa zdravănă de neadaptaţi, de oameni care nu-şi găsesc locul. Ca unul care-a bătut oraşul în lung şi-n lat, i-am văzut; şi i-am văzut din copilărie. Erau şi pe vremuri; nu chiar mulţi, şi pierzîndu-se în furnicarul care a fost mereu Capitala – oraş în care atîţia au venit nu ca să reuşească, ci ca să-şi piardă urma. Şi urma ţi-o poţi pierde, atît de uşor, chiar între Universitate şi Romană, nu?

Ziceam că am bătut oraşul; mi-au ieşit în cale fel de fel de ciudaţi inofensivi, în cele mai risipite locuri cu putinţă; oameni care reuşeau să pară de-ai locului – fără să fie – şi în capătul Drumului Taberei, şi ieşind dintr-un bloc din Crîngaşi, şi cumpărîndu-şi un fruct de la piaţa din Băneasa, şi căscînd gura la o tarabă de-a Oborului, şi aşteptînd un troleu în Berceni, şi tîndălind pe-o bancă în parcul Libertăţii – şi… aşa mai departe.

Ciudaţi pe care i-am văzut îmbătrînind, încremeniţi în cine ştie ce moment de glorie al tinereţii; pe care i-am văzut ajungînd rău; pe care – rar – i-am văzut cu o familie, aşezîndu-se.

Vagabondul cuminte face parte din fundalul oraşului nostru; o persoană nu inutilă, nu antipatică, nu neimplicată în comunitatea sa; o persoană cosmopolită-n felul ei – o persoană care-şi are, deci, rostul său.

Un astfel de om a murit acum o săptămînă; o faţă anonimă, un necunoscut – dar una din feţele fundalului de capitală de-acum 30, 40 de ani.

Era frumos să fii fără ocupaţie acum 40 de ani, cred. Regimul Ceauşescu era încă blînd; belşugul din magazine nu dispăruse; berea era ieftină; filme bune veneau în fiecare săptămînă; meciurile umpleau toate stadioanele; oraşul era încă frumos…

Omul ăsta – un unchi – aşa a cunoscut Bucureştiul, venind din provincie; nu-i de mirare că s-a lăsat purtat de ce oferea oraşul. Chiar şi după ce lucrurile s-au schimbat în rău, odată cu anii ’80, n-a încetat să bată străzile; doar că – în loc de căutat cea mai proaspătă bere – vîna pulpe de pui, salam, ouă în preajma Crăciunului, salam; fără să aibă relaţii printre gestionari şi vînzătoare, simţea în ce loc din centru trebuia să se bage carne. În timp ce unii şedeau ore în şir, aşteptînd să vină – sau nu – maşina de aprovizionare, el hălăduia vreo juma’ de oră prin oraş şi mirosea locul ascuns unde tocmai se dădea ceva bun.

Era o calitate de preţuit în anii ’80, să ştiţi. Dacă nu ştiaţi cum era atunci, nu-i nimic – dar dacă aţi uitat cum era atunci, să vă fie ruşine.

Scriu un pic despre omul ăsta neimportant pentru că – vreau-nu-vreau – ceva de la el mi-a rămas. Pentru că Bucureştiul s-a lipit de mine de dinainte să merg bine la şcoală; pentru că ştiam că berea de la „Patria” era mai bună decît alta din zonă; pentru că l-am văzut pe Hagi, tocmai venit de la Constanţa, trăgînd cu stîngul bombe de neuitat; pentru gangurile unde poţi să faci pipi; pentru că ştiam unde duce tramvaiul 3 şi unde duce tramvaiul 4 – pentru lucruri mărunte şi nefolositoare.

Dar mărunt şi nefolositor, altminterea, este şi să scrii despre Bucureşti…

N-am ce să vă mai zic despre unchi-miu. A murit: aş putea să-i scriu pe cruce „n-a făcut rău nimănui” – decît lui înşişi.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>