Mă-ntreb, uneori, cum om fi reușit să trecem prin anii ’90 fără să ne ia naiba. Ciudați ani; se întorseseră lucrurile cu fundu-n sus și totul era nou.
Nu era, desigur – dar parcă așa ne părea nouă. De fapt – fără să intru în chestiuni socio-antropologice care-ar trebui luate la puricat de alții mai pricepuți – tot ce voiam noi e să ne fie în sfîrșit bine; să păstrăm ce ni se părea c-ar merge bine, adaptînd la ce credeam că trebuie să fie capitalismul și democrația.
Ciudați ani. Încă fabricile și uzinele mergeau; încă blocurile începute de Ceaușescu se terminau; dar printre ele răsăreau buticuri și-n parcări apăreau Opeluri Rekord, Golfuri, Passaturi, Mercedesuri și BMW-urile la care tînjisem ani și ani de zile.
… au și fost anii în care ne-am dat seama că unii o să fie săraci – și-or să rămînă săraci; iar alții o să fie bogați – și-or să fie și mai bogați.
La ce ne-am repezit, ca rața la muci – cum, scuzați, se zice?
La ce n-avusesem.
Acuma aveam, în sfîrșit, congelatorul plin. Acuma ne-nchideam iar balconul. Acuma aveam și color și ce vedea pe el. Acuma aveam blugi și tricouri Lacoste. Acuma aveam și dolari și pașaport – țineți minte cozile de la pașapoarte?
Bucureștiul funcționa, adică începea să funcționeze. Metehnele-i vechi încă îl defineau. Încă nu găseai pîine lunea decît greu de tot, că se urneau fabricile cu-ncetineală. Încă lunea nu apăreau ziare – găseai doar Libertatea, care apărea la prînz. De-abia prin 91, cînd a venit Cotidianul – care se tipărea la o minune de tipografie nouă – am avut presă lunea dimineața.
Apa caldă încă se oprea vara, pentru blestemata de revizie, trei săptămîni. Și încă mai era, uneori, oprită peste zi – și venea doar la șase seara. Încă nu era bine.
Încă la momentele de vîrf lucrurile se blocau; pe 31 Decembrie, cînd toată lumea făcea curat, sarmale și duș, apa rece nu ajungea. Sarmale făcute cu apă minerală nu-i o legendă; și nici baie făcută cu zăpada adunată de pe balcon și topită-n cadă…
Încă o ciocolată străină era un lucru care putea fi admirat înainte de a fi savurat; încă se putea face roboțel din pachete de țigări; și încă o colecție de cutii de bere nu era ceva de rîs!
Dar ne mai puneam încă la coadă. Cînd umbla vorba că se scumpește pîinea stăteam două ore ca să ne luăm un sac, să avem provizii în casă…
Încă să vorbești la telefon era o aventură – era greu și-n ’90 să ți se instaleze unul acasă, și pe stradă cele publice mergeau din doi în paișpe. Taxarea nu era nici la minut și nici la secundă; ci la impuls – și acesta ținea trei minute. În ’94 s-au răspîndit telefoanele publice cu cartelă iar în ’97 a apărut celularul pentru… toată lumea, prin Connex și Dialog.
Nu vreau să zic că era mai bine; că nu știu cum de reușeam să ne înțelegem și să comunicăm fără să ne dăm o sută de telefoane pe zi. Vreau doar să zic cum era.
Și era lumină, în sfîrșit – mai multă ca-n epoca de aur. Vitrine, firme, neoane. Filme la televizor și la cinematograf. Muzică la radio. Prostii – ai zice că mai multe ca azi, dar cred c-ai greși – scrise în ziare.
Ai putea zice că eram proști, dar asta ar putea lăsa impresia că acuma sîntem deștepți. Ai putea zice că nu știam nimic, dar asta ne-ar putea face să credem că acuma știm mai multe. Și nu-i nicidecum așa. Știm prea multe și nu ne dăm seama ce-i de folos din ceea ce știm.
Anii ’90 cred c-au fost o perioadă pe care n-am vrut s-o savurăm, o clipă pe care n-am vrut s-o oprim; ne-am dorit prea tare să-i vedem ca pe o fază, ca pe o tranziție; ne-am grăbit prin ei ca să ajungem altundeva; la și mai bine.
În anii 1990-2002, serviciile publice erau tot cele moștenite de la Răposatu Ceașcă (investițiile în servicii publice, curent, apă, gaze etc sunt în mare parte o creație a epocii lui Născase), și, din pricina asta, funcționau așa cum eram obișnuiți.
Fluctuații de tensiune (care oricum nu avea cei 220 V regulamentari), punctele termice vechi, cu instalații de pompare slabe, conducte de fier netratat care se perforau de la rugină și pierdeau un sfert din apa caldă pe drum, motorina proastă și plină de apă, care bloca filtrele la aproape orice Diesel modern.
În pregătirea aderării la UE s-a modernizat sistemul de distribuție a energiei și s-a trecut la 230 V, au fost refăcute punctele termice, înlocuite conductele cu plastic, reparate șoselele etc.
În prezent, dacă pui un multimetru la priză într-un cartier obișnuit din București, sunt 234 V constant, nu variază nici cu 1 volt, de parcă ai avea stabilizator.
Realitatea e complexă.Este greu,ca fiind în mijocul schimbărilor, să-ţi dai seama, efectiv, de multitudinea transformărilor.Cel mai bine le sesizează cei care vin “de afară”.
Mie, unuia, îmi pare nespus de rău că nu m-a prins microbul fotogafiatului, imediat după 1990.De altfel,chiar am remarcat puţinătatea de imagini din acea perioadă- nu vorbesc de evenimentele importante ci de imaginile cotidianului…cum arătau oamenii, străzile, magazinele, parcurile…mi se par puţine.
Probabil că în timp,însă, vor apărea din diverse surse.
1. Sper sa ma scuze Nautilus ca nu fac parte dintre fanii lui Saptecase!
Nu, este muuult de cand nu am mai pus un multimetru in preiza, stiu doar de circa 8 ani ca in documente a trebuit sa ilocuiesc binecunoscutul “doidouazeci”cu 230V CA …
Tin minte bine ultima parte a anilor ’80, cand interuperile de curent si fluctuatiile de tensiune erau la ordineza zilei: la un centru de calcul din Rm. Valceam am vazut cum s-au adaptat oamenii. Aveau microcalculatoare ce boot-au de pe floppy, dischete de 8 inci ale caroro motoare erau foarte sensibile la frecventa retelei. Probabil erau din DDR, ori la nemti, chiar socialisti, 50 hz inseamna totdeauna 50, nu au fost prevazute cu toleranta! Asa ca operatorii aveau totdeauna in priza un frecventmetru (cu lamele rezonante), la care se uitau ca sa stie CARE din discurile de boot sa le bage: cel pentru 47Hz? Pentru 48? Exista chiar de 51 Hz, duminica era consum redus iar frecventa crestea …
2. Asa este, am f. putine foto de strada din anii 90!
Aveam acelasi aparate sovietice model 1960, si mai uzate, dar descoperisem procesul C-41 si filmele Kodak, Agfa sau Fuji, ce garantau rezultate bune. Insa pur si simplu nu mi-a trecut prin cap sa documentez realitatea schimbatoare, nu am cu ce sa ilustrez “Bucurestiul anului 1992” sau 1996, ci doar aspecte disparate …
Repetam același greșeli, fiindcă nu învățăm din ele. Suntem la fel de radicali ca pe vremea lui Ilici si nici azi nu ne vindem tara.