Știința educației!

Aveam o dimineață liniștită, pe care mi-o petreceam în compania orașului, ca să zic așa. Căscam gura pe stradă, prin parc; la oameni, la case, la mașini. Era soare, era frumos.

Ceva trebuia să strice frumusețea asta.

Pe lîngă Cișmigiu, pe Știrbey Vodă, zace – într-o clădire obișnuită – ceva care se numește Institutul de Științe ale Educației.

Mă pregăteam să mă dau, respectuos, cu un pas în spate, să nu tulbur orice s-ar petrece în dosul ușii de la stradă. Știți – știință! educație! chestii pe care nu-i frumos să le iei la bîză; în ele ni-i temelia viitorului, care este el.

Cine mă puse, însă, să mă bunghesc mai cu atenție la ce scria pe ușă? Vreun drăcușor retrograd, de bună seamă.

Pen’că pe ușă scria așa: nu… „ieși afară dumneata”; ci NU ÎMPINGEȚI! APĂSAȚI PE CLANȚĂ!

Știință… educație… chestii superioare… oameni importanți, cu tîmplele pleșuve și umerii gîrboviți de atîta studiu: asta îmi imaginam eu înăuntru.

Mde, uitasem că totul începe cu primul pas; cu noțiunile elementare. Ușa se deschide apăsînd pe clanță. Cînd plouă, e ud pe jos. Iarna e frig. Găina face ouă. După folosirea vasului de toaletă, vă rugăm trageți apa.

Educația e un proces care nu se termină niciodată. Păcat și că nu începe atunci cînd trebuie….