… iată-ne, în sfîrșit, pîndind anotimpul călduros – cel în care Bucureștiul devine locuibil, interesant și plin de viață. Diminețile sînt de-acum călduroase, serile lungi – o plăcere e să rămîi cît mai mult în oraș, chiar așa cum e el.
Sigur că da – n-a devenit, brusc, de-o dată, Bucureștiul mai prietenos: nici cu turistul, nici cu băștinașul; nici cu șoferul, nici cu pietonul; doar că parcă-ți place mai mult în oraș.
E momentul să… să te bucuri de ce se poate. Știți? Ne plîngem de rutină, de sastisire, de aceleași drumuri, de aceeași mîncare, de aceleași lucruri făcute la serviciu. Și, cînd avem o mică pauză, nici de ea nu știm să ne bucurăm: facem aceleași lucrui convenționale, aceleași grătare, aceleași drumuri la munte – și așa mai departe; se cheamă că dăm o rutină pe cealaltă, chestie care pe nimenea nu poate mulțumi…
Ca om, ai nevoie de o mică evadare; și evadarea asta, ca să-ți priască, trebuie să fie evadare în altceva.
Oare o fi atît de greu să găsești mica evadare, aceea care să te fericească?
Nu cred.
Oare o fi atît de costisitor – chiar și din punct de vedere al timpului – să evadezi? Nu – e chiar mai ieftin decît crezi.
Mă uit, acum, în aerul limpede al dimineții, la oamenii care se duc la serviciu, în mașinile lor. S-au izolat de oraș, de ceilalți oameni, de celelate lucruri care se pot întîmpla în jurul lor. Chiar cînd trec pe lîngă vreun parc, nu se gîndesc să-și lase nițel geamul jos ca să respire alt aer. Nu – stau strînși în cochilia lor și se feresc să privească în părți. Nu mai știu să se uite la alți oameni, au uitat chiar și să tragă cu ochiul – mă scuzați – la vreun cur mai frumos…
Așa e viața cu filtru, respirată prin filtrul de polen al mașinii: nu mai are gust.
Mă uit la prietenii bicicliști – și nu-i mai invidiez de mult. Pierduți în întreceri cu mașinile, în minute cîștigate în fața celui de la volan, în semafoare prinse mereu pe verde, nici ei nu mai gustă tihna, plăcerea vieții. Sănătoși? – poate. Dar… veseli? – mă tem că nu…
Știți cum e să lași, o dată la nu știu cît timp, mașina – sau rutina – și să faci altceva? Să te sui în tramvai, sau s-o iei pe jos cîteva stații? Știți că într-o oră de mers pe jos destui dintre noi chiar putem ajunge de-acasă la serviciu?
Folosește la ceva? Da – folosește. Vezi oameni – știți, oamenii sînt acele ființe de care nu obișnuiam să ne ferim odinioară – vezi viață, vezi cum trăiește orașul. Astea sînt lucruri de care ai nevoie…
O oră-i de-ajuns. Și poate fi oricînd: la prînz, ori seara…
Felicitari pentru articol;mie imi este dor cumplit de:
– diminetile cand mergeam la serviciu (mai ales primavara)..mirosul specific al anilor ’80: ceva nedefinit, intre bruma de aprilie/soarele cu dinti de mai, verdeata salbatica ramasa prin cartierele (inca) nedemolate, praful amestecat cu miros de benzina si motorina, lasat in urma de camioane si utilaje; nu exista dimineata sa nu aud “clopotul” tramvaiului trecand pe Calea Mosilor, ciripitul pasarelelor din plopii pe care ii plantasem,prin “munca voluntara” atunci cand s-a construit blocul,etc.
– de faptul ca, de acasa pana la “colt” ma intalneam doar cu “fetze cunoscute” ceea ce imi oferea acelasi sentiment de siguranta…strangeam mana “amicilor”, ne opream la un colt sa spunem un banc…si “planificam”..ce facem “dupa munca”…?!!
– de tramvaiele in care stateam pe scara, ne urcam din mers, “fentam” controlorii, de inghesuiala unde se lasa, “obligat” si cu “pipaiala a orice avea fusta” de rigoare…urmata de scuze, de “mitocanii”…ce “putzeau a trascau si usturoi”…
– de intrebarea (de altfel retorica): unde mergi – si raspunsul standard “la munca” – desi stiam cu toti cam ce “munceam”…
– de feztele chinuite ale oamnenilor..DAR CU O MINIMA SPERANTA IN COLTUL OCHILOR…care parca asteptau “sa scapam odata”..
– de faptul ca eram adolescenti/tineri si credeam ca avem toata viata “in fata” indiferent cat de rau era atunci..toti speram, sa traim…mai mult decat EL (N.C). Imi aduc aminte cu nostalgie de “blestemele” pe care ni le arucam la “misto”…”sa mori tu la o zi dupa ce a murit el, ca sa n-apuci sa te bucuri !!!
– de VIATA ORDONATA RELATIV NORMALA, IN CARE NOI (!) TOTI ERAM IMPOTRIVA LUI !!!
– serile si mai ales noptile “de video”..prajituri si merdenele, de sarutul furat colegei de banca, de speranta ca “dupa ce se duce EL” vom fi ce visam NOI !!
TRAIAM CHINUIT SI ORDONAT INTR-UN SISTEM AFLAT IN DEZAGREGARE ! RELATIILE INTRER-UMANE ERAU INSA (CEL PUTIN APARENT) STRANSE SI ATAT CAT SE PUTEA… “VESELE” ..intrucat stiam sa ne facem “viata” independent de constrangeri !
Succint: traiam “normal” intr-un sistem anormal, acum insa, traim profund anormal (cel putin din punctul de vedere al relatiilor inter-umane)in niciun sistem ! Atunci eram TOTI IMPOTRIVA LUI si A LOR – ACUM FIECARE ESTE IMPOTRIVA CELUILALT (!!!)…CATRE NICAIERI !!!
Treaba se stricase, se vede că suntem alte generaţii!
Noi, cei care prinsesem adolescenţa în ultimii ani ai regimului, nu am fost aşa uniţi, nu am fost aşa interesaţi, nu mai aveam speranţa că va fi mai bine, pentru că nici nu ştiusem că fusese mai bine în anii 70!
Din generaţia mea, de pildă, au fost foarte puţini care „s-au dus la Revoluţie să-l dea jos pe nea Nicu”!
… şi perioada asta rea s-a întins în anii 90, cînd sărăcia şi-a schimbat faţa!
https://www.simplybucharest.ro/?p=11601
Am gasit un site minunat (daca nu cumva il stiati, deja) – http://www.etimpu.wordpress.com…copilaria noastra si a voastra !
http://www.etimpu.wordpress.com
e intr-adevar un site grozav. Si pentru noi, si pentru cei mai tineri dar curiosi