în noaptea artei

Taman ce fuse „Noaptea Muzeelor” – acţiune drăguţă ajunsă, iată, la cea de-a zecea ediţie. Anul ăsta ne dusărăm şi noi, atraşi nu de gratuitate, ci de lumea ieşită să caşte gura şi să se simtă bine.

Căci ăsta-i tot chichirezul „Nopţii Muzeelor” – majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor ce se duc la muzeu seara tîrziu gratis sînt oameni care ar avea bani de bilet; dar care se simt bine ieşind, aşa, cu toţii în oraş.

Lume, deci, ca la urs. Cozi, dintr-alea ca pe vremuri la carne. La Antipa, la Observatorul Astronomic, la Ţăranul Român, la Foişorul de Foc – unde vrei. O seară frumoasă de Mai, liniştită, în care te puteai plimba peste tot, pe unde-ai fi avut chef.

Ca de obicei, muzeele au încercat să ofere şi ceva-n plus; chestii interesante, cum s-ar zice.

Doar că… mă tem din ce în ce mai mult de alăturarea cuvintelor „cultură”, „artă” şi „interesant”.

Şi nici n-a fost nevoie să merg prea departe ca să-mi întîlnesc teama. Doar pînă la muzeul Enescu – cel de pe Calea Victoriei. Frumos căsoi, splendid palat! Te-ai apropia cu el pîş-pîş, temîndu-te să nu spargi, cumva, vreun acord de vioară ce mai vibrează prin dosul vreunei oglinzi…

Ce acord, ce vioară, fraţilor? Aici, în noaptea minţii – nu a muzeelor – dădui, după cum mi-i norocul, peste arta adevărată. Nu! nu se ridicase iar monumentul căcatului; nu-şi pusăsără artiştii chiloţăraia la uscat! Nu! Era doar, probabil, un tribut adus marelui Enescu – ştiţi voi, acela care se găseşte pe hîrtia de 5 lei.

Înlăuntru te-ai fi aşteptat să dai peste cîţiva tineri cîntînd ceva drăguţ, la pian, la vioară; ceva care să te facă să zici: „da! e frumos! îmi pare bine c-am venit aici!”

Înlăuntru, însă, erau nişte dudui (barbă n-aveau; m-am mirat!) îmbrăcate în folie de sandviş care se scălîmbăiau şi scîrţîiau dintr-o scripcă. Era şi o scenă, pe care zăceau – nu vă mint! – cîteva linguri, o ceapă dată cu aurolac şi un aspirator cu un voal pă el; parol! Şi o altă duduie, cu perucă albastră, se apucase să frămînte un aluat într-o copaie!

Afară, în curtea părăginită, se desfăşura restul artei moderne: nişte creaturi şedeau pe ciuci şi făceau nişte bulgări din noroi, care arătau ca nişte baligi:

… zic baligi, pentru că atmosfera de cultură coprologică era completată de un soclu unde, lîngă un scaun, se găsea un lighenaş şi-un furtunel; o fi fost cazul de vreo clismă artistică pe viu? – n-am mai stat să vedem unde se ajunge, că ne-apucaseră toate pandaliile.

Ne-am dus, ne-am dus ca vîntul, fugind de „artă”, fugind în lume ca de visul rău. N-am mai oprit pînă la Foişor, unde nişte pompieri inimoşi suflau cu pasiune în alămuri cîntece vesele şi alţi pompieri suiau copiii pe camioane; nu era nici picior de artă pe aici, şi ne-am dat seama, încă o dată, că arta, dacă nu o faci pentru oameni, pentru a transmite ceva frumos – ceva drăguţ; grozav de frică ni-i să mai facem azi lucruri drăguţe! – arta ta, aidoma baligii, va fi ocolită de om, spălată de ploi şi uscată de vînturi.