Am încercat, pe-onoarea mea c-am încercat. Am vrut; chiar am vrut.
Dar tot n-am reuşit.
E vorba, fireşte, de a desluşi rostul evenimentului anual numit „Street delivery”.
Am fost de două ori; şi sîmbătă, şi duminică. Am mers încet, am făcut tot ce mi-a stat în puterile mele omeneşti ca să privesc cu înţelegere, să nu dispreţuiesc nimic.
Şi tot n-am înţeles.
Doamne-Dumnezeule, plecînd de pe strada asta – Arthur Verona – care, care e plusul cu care rămîne cetăţeanul de bun simţ, de bun gust şi de bună credinţă?
Care e rostul, la ce bun să se adune atîţia oameni şi să nu-şi dea seama că nu avea nici un rost s-o facă? Sau să-şi dea seama, dar să continue s-o facă?
Aţi fost acolo? Nu era nimic: nimicul acela găunos şi solemn, îmbrăcat în hîrtie de ambalat. Era oameni – toţi unici, toţi frumoşi, toţi creativi, toţi social-angajaţi, toţi vrînd să facă ceva care să arate ceva. Erau atîţia oameni care credeau că reuşeau asta, încît locul era la fel de banal şi obişnuit ca un tramvai plin-ochi la 8 dimineaţa.
„Street delivery” e un ambalaj gol: la fel de gol ca orice altă şuşanea publică – concept fără finalizare, labă în cerc, fum şi ifose.
Să fie cu iertare – ştiu că mulţi aţi fost acolo; că poate chiar v-a plăcut. Dar explicaţi-mi: ce a fost „Street delivery”? Cu ce v-a făcut mai buni, cu ce v-a îmbogăţit, cu ce s-a ales Bucureştiul cîştigat de pe urma evenimentului şi de pe urma voastră?
Nu fac mişto, nu privesc de sus – chiar aş vrea să ştiu. Mie mi-s dragi oamenii – toţi dintre ei. Nu pot privi cu dispreţ pe cei pe care nu-l înţeleg.
Mă uit în oglindă şi văd că am îmbătrînit: că, odată cu asta, încep să fiu mai hater, să am opinii mai conservatoare; dar ştiu că nici dac-aş fi avut 16 ani şi nici 26 de ani nu mi-ar fi plăcut aici.
Cînd am plecat acasă, am văzut iar adevărata faţă a societăţii civile în care trebuie să credem. Unul dintre activiştii publici ai României, cineva ale cărui articole ne-au călăuzit în anii ’90, cineva care ne-a făcut să salvăm, să luptăm, să fim vigilenţi, să fim mai deştepţi decît ai lor dădea să plece cu maşina acasă. Fusese la „Street Delivery” cu familia – ba chiar avusese şi un speech acolo. Omul – activistul, civilizatorul, luptătorul – parcase pe trecerea de pietoni: ca orice alt bucureştean, se căcase pe civilizaţie, pe societate, pe oraş.
Acum 7-8 ani , la inceputul fenomenului bike la noi, a fost organizat un mars in care Mihaela Radulescu a militat pentru bicicleta in contra masinii. Dupa cateva ture date si un speech vedeta si-a suit bicicleta intr-un Lincoln Navigator ea s-a urcat intr-un Porsche Cayenne si a plecat.
Dacă puneam la vanzare biclele de fitze venite la street delivery scoteam banisori pentru construirea unui spital 🙂 🙂
Cand vad cate un hipster care isi cumpara bicicleta furata din Olanda privind de sus la un meltean care isi cumpara un Golf sau un ursulet din BG… imi dau seama ca diferentele intre oameni sunt atat de mici.
Desigur, suntem rautaciosi….
Și eu sunt, desigur, un pic răutăcios… Fiecare a văzut în acest eveniment ce a vrut, ce a putut. Eu n-am putut să văd nimic, neînțelegînd rostul….
Am obosit. Prea mulți “oameni frumoși” – cum pot să fie oamenii FRUMOȘI doar pentru că crezi că gîndesc la fel cu tine???
Prea multe chestii “MISHTEAUX” – cuvîntul ăsta scris așa e COCĂLĂRIE maximă.
> “MISHTEAUX” – cuvîntul ăsta scris așa e COCĂLĂRIE maximă.
Așa e. Corect e MICHTEAU, și MICHTEAUX numai la plural.
Fiecare cu… strada lui 🙂
Pacat ca genul acesta de actiuni demonstreaza prapastia dintre oamenii din acelasi oras…
Corect: prăpastia aceea – așa e! – există.
Street Delivery este un lucru frumos, este ceea ce se cheamă “o chestie mișto”.
DAR CE ÎNSEAMNĂ? LA CE E BUN?
Știu că nu automat tot ce e frumos nu trebuie să fie și bun la ceva, dar care e folosul tras de oraș și de cetățeni la sfîrșit?
Sau nu asta ar trebui să mă întreb? Dar eu atît vreau să știu….
Ce inseamna ? dar nu inseamna nimic..la fel ca celelalte 100 de manifestari/evenimente urbane…cum de mai cauta unii rosturi in acest ceas?
Doar nu-ti dai seama ca oamenii au nevoie sa piarda vremea si insceneaza orice pentru a putea printa niste bannere si a posta de Facebook?
Îmi dau seama, că nu-s copil… dar trebuie să mai fie ceva.
Deci, prima ediție a fost cea mai reușită, era ceva nou, idei trăznite și oameni puțini. Se putea respira.
Acum nu mai este nimic. A ajuns un punct de vânzare pentru sarmale și clătite și un boom de clienți pentru terasele din jur cu prețuri exorbitante.
Un du-te vino fără sens și o muzică tare și proastă.
Bere multă și miros de pișat în parc.
Cam asta a ajuns. Nu știu de ce am mai fost anul ăsta, știam de anul trecut că nu merită să-ți pierzi timpul.
La anul o să merg pe la Sibiu de ex.