despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Pledoarie pentru istoria Bucureştilor

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

La data de 9 mai 1936 apărea primul număr al unei colecţii care trebuia să adune şi să pună în circulaţie documente importante pentru istoria capitalei României.

„Acest prim volum din „Arhivele Bucureştilor” s’a publicat de Primăria Municipiului Bucureşti cu ocazia inaugurării celei de a doua „Luna Bucureştilor” sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regelui Carol II primar general fiind domnul Alexandru G. Donescu”.

Volumul, tipărit la atelierele „Cartea Românească”, poartă titlul „Bucureştii vechi- Documente iconografice, Vederi, Scene pitoreşti, Tipuri şi costume, Scene istorice (Sec. XVII, XVIII, XIX)” strânse şi reproduse prin îngrijirea domnului Adrian C. Corbu.

Cuvântul introductiv, semnat de scriitorul Horia Oprescu, funcţionar superior al primăriei, se constituie într-o pledoarie plină de tâlc pentru cunoaşterea, recuperarea şi difuzarea cu respect şi mai ales cu responsabilitate a istoriei Bucureştilor.

Iată câteva fragmente transcrise folosind ortografia textului original:

„Bucureşti, oraş fără istorie.

Poate din pricina asta trecutul îi este atât de trist.

Aşezarea ce i-o vedem azi şi-a strâns-o greu. Cu trudă şi casnă. E un patrimoniu acumulat dealungul şi deacurmezişul multor oprelişti. Cu dureri şi zăbavă. Dar tocmai de-aceea, închegarea lui actuală e plină de făgăduinţi. Cine strânge greu, păstrează bine. Amintirea necazurilor prin care a ajuns, îi dau cuminţenia de a rămâne, tăria de-a înaintà.

Virtutea cea mai de seamă a istoriei e că îngăduie cercetătorului putinţa de a sta o clipă, deoparte, retras în colţul ce oferă cea mai prielnică privelişte a lucrurilor, a oamenilor şi împrejurărilor, în perspectiva timpului. Din elementele acestea, legate între ele cu pricepere, istoria îşi scrie cartea ei de tâlcuri, cari sunt chiar tâlcurile şi rosturile lumii.

Oraşul nostru a descins din vreme, neguratec.

Pus la răscruce de drumuri şi interese, a fost deopotrivă cotropit prin foc şi sabie sau ocupat spre a fi stors, cu încetul.

Dela Sud, Turcii – suzerani şi stăpânitori asupra ţării şi Capitalei.
Dela Nord şi Apus, Austriacii.
Dela Răsărit, Ruşii.

Iată câteva date ce închid rezumativ, calvarul acestui colţ de pământ, numai în răstimpul ultimelor patru veacuri, singurele cari au îngăduit dovezi mai concludente. Înainte de asta, documentele se controversează, rămânând în picioare doar certitudinea că aşezările erau efemere, de început atât cât se puteà încropi dela o năvălire la alta.

Răscolind perioadele aceste, se vor găsi multe lacrimi şi multe făşii de doliu. Să le uităm? Să trecem peste ele? Nu, fără îndoială, nu!

Istoria Bucureştilor, fireşte, nu e în întregime o poveste trandafirie. Caşi a ţărei întregi, de altfel. Au fost pe-aci străini, a curs sânge şi capetele, uneori, s’au plecat spre a nu le tăia sabia. Prin asemenea vitregii oraşul şi-a săpat totuşi drum. Drum greu, întrerupt, fărămiţat. Fără continuitate, lipsit de ceeace a făcut fericirea şi fala cetăţilor din Apus: tradiţia.

Umilinţele oraşului au fost imperative istorice. De neînlăturat. Dar nimeni nu cunoaşte triumf mai categoric şi mai definitiv, decât cel pe care nevoia l-a silit să se umilească.

Ca să înalţi un lucru, trebue mai întâi să îngenunchezi spre a-l luà de jos!…

Pe capul Bucureştilor noştri au trecut apoi, în afară de calamităţile istorice, sumedenie de sinistre.

Incendiile lăsau în ruine câte o jumătate de oraş. Constituiau o pacoste endemică. Ardeau până la pământ, străzi şi mahalale întregi. Tulumbagii – introduşi şi organizaţi după moda turcească – fireşte nu puteau face mare ispravă. Cutremurile au însemnat într’un singur veac, de câteva ori, adevărate cataclisme. S’au prăvălit turnuri de biserici, s’au surpat nenumărate case, pământul s’a crăpat înghiţind oameni şi animale.

Aceste nenorociri „trimise de Dumnezeu, ca nişte semne”, adăugate celorlalte pe cari le-a hărăzit istoria, era natural să nu lase Bucureştilor decât prea puţine clădiri, biserici – documente de piatră – cari, pretutindeni în lume, vorbesc prin ele înşile atât de elocvent.

Şi se mai petrecea un lucru. Deopotrivă de banal şi prozaic. Din zidurile bisericilor şi ale palatelor vechi ce se derăpănau, gospodarii, luau piatră şi cărămidă. Profitau de perioadele turburi sau uneori numai de complicitatea nopţei.

Desigur, fapte odioase. Dar să nu uităm că sărăcia erà cumplită. Şi nevoia sfărâmă fierul.

Prin aceste locuri au trecut totuşi şi străini, preocupaţi de altceva decât de cotropire sau de jecmăneală, după apucătura fanariotă.

Scriitori, oameni de carte, artişti, cercetători dornici să cunoască oameni şi locuri, au venit şi au plecat luând cu ei o însemnare, o notă sau un crochiu ce ne arată azi, după atâta vreme, o oglindă sumară şi diversă în întocmirea ei.
……………….

Ultima jumătate de veac a marcat un ritm de-o inedită intensitate în toate domeniile vieţii noastre sociale. Din letargia sau iniţiativele trecutului, fragmentate ca intensitate şi amploare, epoca ultimelor decenii a marcat o isbucnire aproape eruptivă. Din adâncurile de creaţie şi inspiraţie autohtonă, manifestarea asta s’a produs cu toată osârdia unor aşteptări seculare.

Deaceea, faţa şi fondul românesc din decada prezentă, alăturate aceloraşi situaţii, luate pentru comparaţie, numai de acum un veac, arată o prăpastie. Un gol aproape de necrezut. Asta pentru ţara întregă.

Pentru Bucureşti, diferenţa e încă mai mare, mai haotică. O imagine a Capitalei munteneşti din preajma Regulamentului Organic, suprapusă celei pe care o vedem azi, va stârni poate zâmbet, poate melancolie. Atât de isbitoare va fi deosebirea. Pentrucă elanul viguros şi autoritar către oraş, în sensul european al cuvântului, l-a luat Capitala României abia în ultimii 10 – 15 ani.
România prosperă dela 1866 încoace.

Bucureşti a prins adevăratu-i elan cam dela 1920.

În fond, sărăcia materialului istoric al Bucureştilor nu e pricinuită atât de lipsa documentelor cât de ignorarea celui existent.

Singură Academia Română poate oferi cercetătorului putinţa de a studia fişele trecutului după elemente de istorie pură; celelalte Instituţiuni culturale, într’o proporţie mult redusă.

E drept că în afară de aşezămintele oficiale păstrătoare de asemenea acte, există încă un imens material împărţit la colecţionari, la bibliofili, la amatori de documente. Ştim o listă lungă de iubitori ai hârtiilor galbene de vreme. Printre ei sunt câţiva cari, fără să fie specialişti, de profesiuni cu totul altele decât ale ştiinţei istorice, şi-au făcut o plăcere umplându-şi orele de răgaz cu migala cercetărilor.

Istoria e o ştiinţă amăgitoare. Te chiamă, te prinde cu încetul, tot mai mult şi mai adânc. Sunt oameni cari din primii ani de şcoală au fost obsedaţi de această morgana a spiritului. Viaţa cu rigorile ei, i-a trimis pe alte drumuri, pentru pâine. Acestora dorul pentru ştiinţa trecutului le revine ca vraja unei iubiri defuncte. Şi lecturile lor sunt pline de căldură şi interes. Deaceea, spun, se găsesc atâţi amatori pricepuţi şi oneşti prin modestia lor. Numai că, aceşti cercetători ai trecutului cari n’au mijloace să se consacre exclusiv acestor îndeletniciri, se integrează în categoria diletantismului. Şi diletantismul e o sabie cu două tăişuri. Practicat pur şi simplu, fără pedanterie, poate fi un instrument de cultură, un auxiliar al şcoalei oficiale, în orice caz un factor sporitor de carte în rândurile largi ale societăţii. Primejdia se iveşte însă când diletantul atacă probleme de specialitate, în specialist.

Aşa se explică dece trecutul Bucureştilor e atât de puţin lămurit, dece literatura lui istorică e atât de restrânsă.
…………………….

În trunchiul pe care oraşul şi l-a înfiripat în vreme, securea istoriei a modelat sau a izbit. Ramuri uscate au căzut, curăţate şi plivite spre a spori vitalitatea. Alteori tăişul a căzut în plin, a rănit. Trunchiul a sângerat, dar n’a căzut şi a răzbit, drept şi tare.

Istoria se scrie greu. Documentele istorice însă formează osătura corpului. În cercul acestui adevăr se înscrie preocuparea noastră.”

Dar istoria se şi repetă! „Din letargia şi iniţiativele trecutului, fragmentate ca intensitate şi amploare, epoca ultimelor decenii a marcat o isbucnire aproape eruptivă” a pasiunii pentru greu încercatul „oraş al bucuriilor”.
Într-un efort admirabil, profesionişti (istorici, arhitecţi, antropologi, sociologi etc.) dar şi foarte mulţi amatori-pasionaţi încearcă să scoată la lumină şi să consemneze fapte, oameni şi locuri reprezentative pentru devenirea Bucureştilor.

Se scrie istorie şi despre istorie!

Informaţia circulă cu viteză şi pătrunde în locuri nebănuite fără o altă „cenzură” decât cea a autorilor. Uriaşă responsabilitate! Mai ales pentru unii amatori-pasionaţi. Profesioniştii sunt familiarizaţi cu regulile stricte ale ştiinţei.

Corpul istoriei este susţinut de „osătura” documentelor. „Sărăcia materialului istoric al Bucureştilor nu e pricinuită atât de lipsa documentelor cât de ignorarea celui existent.” Şi dacă documentele nu sunt totdeauna accesibile celor care „dorul pentru ştiinţa trecutului le revine ca vraja unei iubiri defuncte” căci „din primii ani de şcoală au fost obsedaţi de această morgana a spiritului” dar „viaţa cu rigorile ei i-a trimis pe alte drumuri, pentru pâine”, atunci indicarea celorlalte surse şi a caracterului acestora ar fi un gest de cuvenit respect şi de responsabilitate.

Rescrierea istoriei Bucureştilor „după ureche” şi mai ales folosirea acesteia în scopuri militant-partizane, politico-propagandistice nu au nimic în comun cu iubirea pătimaşă a bucureşteanului autentic pentru oraşul lui. Efort şi pasiune irosite!

„Amatorii pricepuţi şi oneşti prin modestia lor, cercetători ai trecutului care n-au mijloace să se consacre exclusiv acestor îndeletniciri, se integrează în categoria diletantismului. Şi diletantismul e o sabie cu două tăişuri. Practicat pur şi simplu, fără pedanterie, poate fi un instrument de cultură, un auxiliar al şcoalei oficiale, în orice caz un factor sporitor de carte în rândurile largi ale societăţii. Primejdia se iveşte însă când diletantul atacă probleme de specialitate, în specialist.”

„Cine strânge greu, păstrează bine.”

De luat aminte!

Horia Oprescu
(1904 – 1974)

Prozator, traducător şi istoric literar, fiul Anei şi al lui Costin Oprescu s-a născut în Bucureşti la data de 16 februarie 1904.

A fost elev al liceului „Gh. Şincai” obţinând Diploma de Bacalaureat în anul 1921. În acelaşi an se înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale pe care o va absolvi în 1925.

A lucrat mai bine de douăzeci de ani în Primăria Municipiului Bucureşti, mai întâi la Secţia financiară unde ajunge „Sub-director, şeful Serviciului Ordonanţărilor Municipiului” şi apoi ca director la Secţia culturală. În această calitate organizează pentru Luna Bucureştilor, 9 mai – 9 iunie 1936 „Expoziţia din Parcul Naţional: Pavilionul Regalităţii, Pavilionul Urbanistic, Pavilionul Breslelor, al Radiofoniei, al Aviaţiei, al Culturii, al Micei Antante, Expoziţia satului Românesc, într-un cuvânt sinteza vieţii naţionale moderne” dar şi câteva comemorări (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri). În perioada

1942 – 1947 a fost director al Teatrului Municipal din Bucureşti. Funcţionar la Uniunea Scriitorilor între 1949 şi 1951, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (1951 – 1955), contribuie la înfiinţarea Muzeului Literaturii Române, unde a fost muzeograf din 1957 până la pensionare (1968).

A debutat cu versuri în 1923, la „Cuvântul studenţesc” şi la „Universul”. În 1931 ziarele „Epoca” şi „Lupta” publică fragmente din volumul Carnet de drum care avea să apară câteva luni mai târziu. Colaborează, semnând uneori cu pseudonimul Hop, la „Facla”, „Păreri libere”, „Braşovul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „România literară”, „Vremea”, „Universul”, „Oraşul”, „Gazeta municipală”. Din 1929 ţine la radio numeroase conferinţe. Publică în 1932 romanul Floare neagră şi apoi în 1935 volumul de note Arena cu un singur spectator. Cel intitulat Croazieră pe Mediterană, anunţat de scriitor nu a apărut niciodată. A editat în colaborare Începuturi edilitare 1830 – 1832, Documente pentru istoria Bucureştilor Vol. 1 (1936) şi albumul Bucureştii vechi – Documente iconografice (1936) din seria Arhivele Bucureştilor.

În 1943, Teatrul Municipal îi pune în scenă piesa pentru copii Zări albastre scrisă împreună cu George Chirvănuţă.

După război, într-o perioadă dificilă a vieţii sale, se acupă cu traduceri din literatura sovietică. Publică lucrarea originală O poveste adevărată (1956). Semnează în „Scânteia”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „România liberă”, „Viaţa românească”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Cronica”, „Magazin”. Traduce sau adaptează pentru teatru radiofonic mai multe piese din dramaturgia universală. În 1963 şi 1964 susţine la radio un ciclu de emisiuni literare ale căror texte vor fi reunite în volumul Scriitori în lumina documentelor (1968) iar în 1969 editează volumul Corespondenţă. (mai mult la: Crispedia)

S-a stins din viaţă în Bucureşti la data de 23 februarie 1974. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Monumentul funerar, operă a sculptorului Constantin Baraschi, este puţin cunoscut ca şi personalitatea celui al cărui mormânt îl stăjuieşte.

Fotografiile au fost realizate de Miluţă Flueraş şi de Flori Jianu.

6 comments to Pledoarie pentru istoria Bucureştilor

  • Anastasiu

    Cam greu de digerat, poate, pentru standardul de azi! Care standard este cititul in diagonala, care standard este “tweet-ul” – adica reactia rapida, semi-viscerala, la informatii si stimuli!

    Cum ne-am dezobisnuit ca fiecare cuvant sa fie pus “acolo” cu un rost, credem ca orice e bun!
    Si diletantul-specialist este mereu la TV, in talk-show, are mereu o posatare pe Facebook, are mereu, mereu ceva de zis!!!!

  • hm

    S-a ajuns sa se considere acceptabil sa “dai dude”. S-a ajuns să fie o practică obișnuită să publici articole cu greșeli, pe care să nu le corectezi cum trebuie, s-a ajuns să fie o rușine “să dai o erată”.

    Asta este o mare greșeală și un lucru de mare prost gust. Doar de dragul aparenței de a părea deștept și niciodată fără pată?

    Adaug aici ștersul comentariilor negative, care vin cu argumente ȘI NU CU INJURII. Adaug aici dispariția de pe site-uri (ca din pozele comuniștilor) a articolelor cu greșeli prea mari – atunci cînd acele articole nu pot fi corectate.

    Sînt multe aspecte negative!

    Cu toate astea, articolul nostru deschide ochii și asupra lumii întregi de comori care încă așteaptă a fi descoperite! Doar că cel ce le vrea descoperite trebuie să se antreneze pentru asta!
    Și… merită!

  • Amiral Snagov

    Oare… cine are urechi de auzit, o fi auzit?

    NU VREAU sa intru in polemici cu alte persoane… din alte locuri… din alte sfere… dar cred ca peisajul blogosferei “de Bucuresti” s-a degradat enorm in ultimii doi ani!

    Asta v-o spune cineva care obisnuia sa “lase comentarii” si in alte locuri. Dar… care nu o mai face… pentru ca este banat! Si nu e regiune istorica 🙂 🙂

    Omul sfinteste locul! Nu stiu cum se poate ca aici, in acest spatiu de discutii, 99 % din comentatori sa ajunga sa NU se certe si sa nu-si dea poalele peste cap! Nu stiu cum, dar stiu ca AICI comentariul si comentatorul e respectat. Multumesc!!!

  • hm

    Amirale, păi de-aia ne-am pus sus, în nume, “a league of gentlemen” 🙂

    Nu e un efort să ai un spațiu civilizat de discuții, dacă nu uiți un lucru: deșteptăciunea lumii nu s-a oprit la tine! Comentariile întotdeauna îmbogățesc articolul!

    Și adevărul e mai important decît cine… îl are!

  • Alex

    Exceptional material D.le Mocanu ! Felicitari !

  • Ando

    Extraordinară puterea de sinteză şi cursivitatea ideilor din textul lui Horia Oprescu.
    Mulţumiri, C.D.Mocanu !

Leave a Reply to Amiral Snagov Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>