Nu cred că e vreun popor mai grijuliu cu aspectele ecologiei ca al nostru. E de-ajuns să te uiți în juru-ți: de grija mediului înconjurător, românul se teme așa de tare să arunce vreun recipient de plastic, încît îl folosește pînă la acel moment în care acesta se distruge, de la sine…
Aruncă, românul, vreo pungă? Doamne-ferește! – ce bine ţine şi azi, punga aia de Billa, luată de cînd s-a inaugurat magazinul, în ’98! Sticla de cola, ajunge ea la gunoi? Văleu – păstreaz-o, să iei lapte sau vin de la țară! Iar caserola de înghețată… ehei, dragii moșului, aici povestea e lungă… o seară de iarnă ne-ar trebui s-o depănăm…
Cum ajunge să intre caserola de înghețată-n viața noastră? … de cele mai multe ori, o primim; să nu vie cu mîna la spate, oaspeții noștri trec mai-nainte pe la butic, și aleg – din lada frigorifică – o caserola, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Înghețata, de obicei, se mănîncă repede – și aici, în nouă din zece culturi occidentale, destinul recipientului în care s-a vîndut se încheie: ajunge la gunoi, în secțiunea dedicată materialelor plastice – de unde e gata, după ce-a fost reciclat și topit, să aducă bucurie altei generații de oaspeți…
Nu în România.
Caserola de înghețată – linsă – ajunge în chiuvetă și e spălată. Mai apoi e pusă bine, în raftul din debara unde zac celelalte cutii şi caserole: de înghețată, de salată, de icre, de margarină, de iaurt la găletușă…
… caserola e gata să-nceapă drumul său inițiatic: va cunoaște familii, civilizații, obiceiuri – îşi va desăvîrşi existenţa.
Cît de curînd, cu prilejul altei vizite, rămîne sigur ceva de dat la pachet oaspeților; de aceea există, deci, raftul cu caserole în casa românului.
Caserola ajunge în altă casă, în altă chiuvetă, în alt raft. O vreme face naveta: mama-soacră aduce-n ea tocăniță, prăjiturele, șnițele pentru copii; mai apoi – maturizîndu-se – caserola ajunge să meargă și ea la serviciu. Aici e cît pe ce s-o-ncurce.
Dacă doamna casei își duce la muncă prînzul în caserolă, atunci sînt toate șansele ca aceasta să revină acasă în bună stare; dar dacă domnul o folosește pentru aceleași scopuri, destinul caserolei se poate îndrepta spre un trist final. Domnul detestă organic ideea de a spăla caserola la serviciu; la fel de mult cum detestă ideea de-a o mai plimba acasă.
Dar caserola are noroc. Un coleg sau vreo colegă se-ntîmplă s-aibă nevoie, în acea zi de cumpănă, de un recipient pentru a duce acasă ceva – poate restul comandat de la prînz.
Caserola intră, acum, pe coordonatele altei orbite. Altă familie, alte obiceiuri…
Are, noua familie, vreun băiat la cămin? Iată caserola – înghesuită printre oale şi sticle, în sacoșa de rafie încredințată mecanicului, la locomotivă. Iat-o respirînd aerul altui oraș. Iat-o, poate, cu noroc, cîndva, ajungînd în Spania – plină cu sarmale făcute de mama, ca la mama acasă…
Noroc că n-am trimis pe nimeni, încă, pe Stația Spațială Internațională. Căci, undeva prin bagajul spațial, ascunsă de bunicuţa cosmonautului, s-ar regăsi, plină cu chec şi-nvelită în punga de Billa, ea – caserola între caserole – gata să facă pasul cel mare…
aşa e! excelent!
deci caserola trebuie spălată între utilizări???
ştiam eu că greşesc ceva! acum se explică mirosul 🙂
Asta tot ,,reciclare” se cheamă, că o foloseşti de mai multe ori, la fel ca şi punga de plastic care, atunci când i se rup toartele, ajunge pe post de sac de gunoi. Într-un fel chiar e mai bine, e mai eco să foloseşti de mai multe ori tot ce se poate refolosi, dar contravine principiilor societăţii de consum, unde totul trebuie să fie de unică folosinţă.
Mamă ce lovitură mi-ai dat! Dacp ai vedea ce “colecţie” de cutii şi de casolete am eu în camară… Şi niciodată n-o găsesc pe cea potrivită 🙁
cine pretinde ca n-are… nu e român 😉
Si sa ridice primul piatra!
… şi cel mai mult îmi place cînd, după vreo cîteva luni cînd „lansezi pe orbită” vreo caserolă, se întoarce la tine… de la cine nu te-aştepţi!
Nu mai ştiu cine a scris ceva pe tema asta:cum orbitează viaţa noastră în jurul cutiilor…Asimila multe din elementele care ne înconjoară si cu care interacţionam cu “cutia”…ne ducem viaţa în nişte cutii(apartamentele de bloc), ne deplasăm tot cu nişte cutii dar pe roţi, lucrăm-majoritatea- ”la cutie”, părăsim lumea asta tot în …nişte cutii…
Lovitura sub centura!
Am undeva, bine pitita, o cutie de bomboane Kandia din anii ’70…
Cat despre cutii, numai eu stiu cate am!…
Obisnuiesc sa imi tin minimodelele auto la scara 1:43 (am o colectie de peste 400) in cutii de toate formele: de la cutiile de pantofi la cele de calculator.
Nici eu nu mai stiu ce se afla in fiecare dintre ele, deci gasitul unei anumite machete este … provocator!
aş da orice, nu pe cutia aia de Kandia, ci pe o bomboană ca de pe-atunci.
Tu nu ştii cum erau bomboanele Vinga…
Recunosc, nu am idee de gustul bomboanelor de atunci, dar eu nu am nici in clin nici in maneca avec les bonbons, chocolats etc.
Nu-mi plac!
Ador insa tot ce este vechi, “antic si de demult”.
O odisee perfect adevarata si descrisa minunat. Si legenda continua chiar in clipele cand citim aceste randuri…
Genial text, genial 😉
super. caserolele in care-ti trimit afinele sunt noi.Te rog sa le pastrezi pana cand vin ca sa le iau.Am de gand sa le trec pe lista de bunuri ce vi le voi lasa mostenire.
\\\\\\
Caserolele astea sunt mijloace fixe, ar trebui trecute pe inventar.
Ce odisee frumoasa ! Nimic nu se pierde !
[…] cu invidie la modul în care îşi gestionează avuţia. Fie că e vorba de murături, pungi sau caserole, zacuscă sau borcane şi zeci de litri de vin de buturugă, totul este strâns cu dibăcie. Aşa […]