Niţică istorie – două abdicări

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe documente.

Lovitura de Stat dela 3-6 Septemvrie 1940

Evenimentele premergătoare

„Scadenţele unui trecut plin de greşeli şi de acte condamnabile făcute în ultimii ani de către conducerea Statului Român, vin în 1940 să îndolieze întreg acest popor, blând, ascultător muncitor şi sincer în toate manifestările sale.

Necinstea şi nepriceperea unor oameni care puneau înaintea intereselor Patriei pe acela al persoanei lor, aduc ţara în situaţia dela sfârşitul lunii Iunie 1940, când, văzând că nimic nu mai este de făcut, cedează în faţa presiunilor ruseşti şi consimt la ciuntirea graniţelor de N. E. ale ţării. Basarabia şi Nordul Bucovinei trec astfel din nou în scalvie, abia la 20 de ani după clădirea României Mari, cu preţul a 800.000 de vieţi.

Mutilarea teritoriului naţional, fără niciun gest de opunere din partea noastră, aduce cu sine slăbirea încrederii poporului în conducătorii lui şi ceea ce este şi mai grav în valoarea armatei. O îngrijorare totală pretudindeni şi în toate straturile sociale. Întregul popor român se simte fără niciun sprijin în faţa pericolului ce-l ameninţă din toate părţile..

Armata care nu avea altă vină decât de a executa ordinul să stea cu arma la picior în faţa acestei îngrozitoare tragedii a românismului, dând dovadă de o disciplină de fier, este hulită şi privită cu neîncredere chiar de poporul căruia aparţine. O grea încercare pentru ea, o nemaipomenită vitregie a soartei ca să asculte şi să îndure toate umilinţele şi dispreţul poporului, din cauza unei laşităţi închipuite. Această armată care de mai bine de un an, îşi părăsise căminurile pentru apărarea fruntariilor, care se pregătea continuu de luptă şi care aştepta numai deslegarea de a deschide focul, este obligată să se retragă din ordin, în faţa duşmanului care ocupa fără luptă pământul sfânt al ţării.

Nimic nu poate fi mai grav şi mai demoralizant în acelaşi timp. Chiar în armată, încrederea în elementul de conducere a primit o grea lovitură.

Refuzul de a accepta lupta pentru apărarea Patriei, după ce până atunci lozinca era „nicio brazdă”, constituia o recunoaştere a slabei noastre pregătiri pentru război, cu repercursiuni atât de grave asupra moralului naţiei şi oştirii în special.

Audienţa la Rege

Către finele lunii Iunie, Generalul Antonescu a cerut o audienţă la Rege, cerere care i-a fost acceptată.

Avea intenţiunea ca odată cu această audienţă să prezinte Regelui un memoriu pe care îl pregătea. Evenimentele însă s-au succedat într-un ritm mai accelerat decât crezuse Generalul şi memoriul nu a putut fi terminat.

La data când i s-a fixat audienţa, prevederile sale deveniseră un fapt împlinit şi memoriul nu mai era de actualitate.

Generalul renunţă a-l mai prezenta şi întocmeşte o scrisoare, pentru a o preda Suveranului în locul acestuia, după cum se arată mai jos.

Prezentându-se în ziua fixată, a trebuit să renunţe la onoarea ce i se făcuse, pentru lipsa de tact a celor din imediata apropiere a Regelui.

Lucrurile s-au petrecut astfel:

Lacheul a întâmpinat pe General şi l-a rugat „să treacă” pe la Adjutantul de serviciu, ceea ce – se înţelege – Generalul a refuzat.

Atunci a fost primit de Mareşalul Palatului, Urdăreanu, care, fără să-i arunce măcar o singură privire, i s-a adresat maşinal:

„Domnule general, vă rog să spuneţi subiectul audienţei Dv. la Rege”.

„La ce-ţi serveşte D-ale aceasta”?

„Aşa pretinde protocolul”.

„Ţara se prăbuşeşte şi Dvs. Vă ţineţi de protocol”!

Apoi Generalul a părăsit imediat Palatul.

Regele aflând de cele întâmplate a trimis şi a adus la audienţă în după amiaza aceleiaşi zile pe General, printr-unul din ofiţerii săi adjutanţi.

A fost primit direct şi imediat. Au discutat asupra „Cedării Teritoriilor” din Est: Bucovina de Nord şi Basarabia.
……………………………………….
„Aceasta fiind situţia, ce vroiai să fac, Antonescu”?

„Majestate, trebuia cel puţin să se pună condiţiuni ca cedarea să se facă în termen mai lung, în 20 de zile, de exemplu, în loc de patru, adică cu ordine, cu socoteală, aşa fel încât, nici moralul armatei să nu sufere, nici pierderi mari de materiale să nu avem”.
……………………………………….

„Domnule General, ştiu că ai limbă tare. Spune la toţi că nu eu am consimţit la cedarea teritoriului, ci Consiliul de Coroană”.
……………………………………….

„Sire, gândind la eventualitatea că nu voiu putea ajunge până la Majestatea Voastră, am întocmit, în privinţa celor discutate, această scrisoare. V-o las ca să rămână ca act în istorie”.
……………………………………….

„Ai fost întotdeauna foarte brutal cu mine”!

„Poate brutal, da, Majestate, dar întotdeauna loial şi sincer”.

Audienţa s-a terminat în felul acesta, Regele conducând pe General până la ieşire, cu o deosebită atenţie şi consideraţiune pentru militarul de mare încredere şi temerar curaj.

Arestarea Generalului şi domiciliul forţat la Bistriţa

După câteva zile, Generalul Antonescu a fost ridicat dela vila sa din Predeal şi internat la Bistriţa [Mânăstirea Bistriţa]. Era rezultatul audienţei şi ultimei scrisori înmânată Regelui.

Arbitrajul de la Viena

Regele şi guvernul au continuat politica de distrugere a neamului făcând şi după aceasta jocul duşmanilor.
Cruda experienţă din Iunie nu a servit la nimic. Miopia politică a conducătorilor a dus ţara pe aceiaşi pantă a prăpastiei. Niciun efort din partea acestora de a o redresa.

Incapacitatea şi reaua credinţă era vădită. Şi astfel, numai după două luni de zile, o nouă frângere a trupului românesc este fapt împlinit. Arbitrajul dela Viena aruncă în iobăgie încă 1.400.000 români, odată cu partea cea mai frumoasă şi mai bogată a Ardealului, leagănul milenar al românismului. Prin intrigi, prin propagandă mincinoasă, prin manevre politice abile şi mai ales prin greşelile şi nepăsarea conducătorilor noştrii, Ungaria obţine clemenţa juriului de la Viena.

Verdictul redeschide rana, proaspătă încă, din sufletul românilor şi face să se piardă de data aceasta şi ultima picătură de încredere în forurile cârmuitoare ale ţării.

Orice speranţe în sprijinul Regelui şi al guvernului lui este astfel distrusă şi o prăpastie adâncă se deschide între popor şi Regele său.

Opinia publică românească într-o unanimă pornire de suflare şi gând naţional, protestează cu vehemenţă contra arbitrajului, contra acelora care admit din nou ciuntirea graniţelor fără lupte şi contra executării clauzelor arbitrajului.

Ardelenii şi intelectualii neamului sunt primii care dau semnalul de luptă şi cer unirea tuturor sufletelor româneşti pentru salvarea fraţilor aruncaţi în robie. Mari manifestaţiuni patriotice se desfăşoară în Capitală şi în majoritatea oraşelor ţării, în special în Ardeal şi adeziuni sincere şi spontane vin să mărească strigătul de alarmă al unui popor părăsit de aceia care aveau sarcina să-l sprijine şi să-l apere.

Peste tot, strigătul: „Nu dăm Ardealul”, „Vrem război”, se reliefează tot mai mult.

Chemarea Generalului la guvern

În această situaţie, când toată ţara freamătă a războiu şi când guvernul Gigurtu, care a consimţit pentru a doua ciuntire, nu mai este în măsură să stea la cârma ei, Regele recurge la singurul om nepătat, cu mare autoritate morală şi cu o popularitate covârşitoare – Generalul Antonescu.

În ziua de 4 Septemvrie, ora 12, este chemat în audienţă şi după ce i se prezintă situaţia ţării, atât pe plan extern cât şi pe plan intern, îi încredinţează misiunea de a forma guvernul.

Toate speranţele ţării sunt îndreptate acum asupra unui singur om, întregul popor aşteaptă dela el salvarea patriei şi refacerea graniţelor.

Aşa dar, dela închisoare, Generalul Antonescu păşeşte la cârma ţării. Omul hulit, nesocotit şi prigonit până ieri de oameni fără inimă, fără niciun simţământ naţional, şi fără frica de Dumnezeu, este chemat, în cele mai grele momente, pentru salvarea patriei şi a lor.

Acei care se complăceau în necinste, risipă, neomenie şi lăcomie, care nu vedeau în posturile lor decât un mijloc de câştig personal, chiar prin uzurparea şi înfierarea sentimentului naţional al poporului, se dau la o parte când ţara este în pericol, dovedindu-şi încăodată şi incapacitatea şi necinstea.

Consultările cu fruntaşii vieţii politice, pentru formarea guvernului, duc la concluzia că nimic nu se mai poate face şi că întreaga opinie românească a pierdut complet orice legătură sufletească cu Regele ei. Ultima picătură căzută în paharul suferinţelor naţiei, a adus revărsarea. Toţi cei consultaţi nu admit colaborarea decât cu condiţia abdicării. Orice încercare de reconciliere a Regelui cu poporul său era de prisos, ruptura totală şi ireparabilă se produsese.

La ora 21 Generalul Antonescu se prezintă în audienţă şi aduce la cunoştinţa Regelui rezultatul consultărilor, după care depune mandatul cu care fusese însărcinat.

Lovitura de stat

Regele nu mai întrevedea nicio soluţie. Prin imixtiunea sa în politica internă, prin preocedeele întrebuinţate în cursul celor 10 ani de domnie şi prin alegerea colaboratorilor, nu reuşeşte decât să învrăjbească naţia, să umilească poporul şi să arunce ţara în anarhie.

În continuare Generalul Antonescu, susţinut de d-l Valer Pop, insistă să i se dea puteri depline pentru conducerea Statului. Numai aşa mai vede o posibilitate de a-i salva fiinţa de ameninţările de descompunere ce deveneau tot mai grave.

După îndelungate ezitări, regele cedează insistenţelor şi încredinţează Generalului Antonescu, în dimineaţa de 5 Septemvrie, conducerea guvernului cu puteri dictatoriale.

Înaltul Decret Nr. 3052 din 1940, prin care se acordă Generalului Antonescu, depline puteri pentru conducerea Statului Român

CAROL al II-lea
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Având în vedere decretul-lege Nr. 3.052 din 5 Septemvrie 1940,
Am decretat şi decretăm:
Art. 1. – Investim pe d-l General Ion Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.
Art. 2. – Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este Capul Oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse;
e) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;
f) El încheie tratate;
g) Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de Stat se va face prin decrete regale contrasemnate de Preşedintele Consiliului de Miniştri.
Art. 3. – Toate celelalte puteri ale Statului se exercită de Preşedintele Consiliului de Miniştri.
Dat în Bucureşti la 5 Septemvrie 1940.
(ss) CAROL
Preşedintele Consiliului de miniştri,
(ss) General Ion Antonescu
Nr. 3052

În această nouă situaţie, Generalul Antonescu încearcă în tot cursul zilei constituirea unui guvern capabil să domine situaţia, care continuă să rămână destul de turbure, ba chiar cu tendinţe de agravare din moment în moment.

Încercarea nu reuşeşte nici de data aceasta.

Starea de spirit din ţară şi mai ales din Capitală devine din ce în ce mai încărcată şi mai ameninţătoare.

În seara zilei de 5 Septemvrie, la ora 21, focuri de armă se aud în jurul Palatului Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. În aceiaşi clipă, mulţimea atacă Prefectura Poliţiei Capitalei şi alte focuri se trag în Piaţa teatrului Naţional. Manifestanţii se îndreaptă spre Palatul Regal.

Generalul Antonescu doreşte să se ducă în mijlocul manifestanţilor pentru a-i opri, dar în urma sfaturilor celor din jurul său renunţă la acest prim gând. Se hotărăşte însă să ceară abdicarea Regelui, care pierduse complet asentimentul poporului său.

La ora 21,20 intră în audienţă şi după o îndelungată şi dramatică discuţie, în care face întreg procesul a 10 ani de guvernare nenorocită pentru ţară, cere Regelui să abdice, pentru a salva, cel puţin acum, Statul pe care îl adusese în mizerie şi anarhie.

Audienţa se termină la ora 23, după ce Regele primeşte timp de gândire până la ora 4 dimineaţa şi învoirea de a se consulta cu oricine doreşte.

La plecare, Generalul Antonescu cere să vadă pe Voevod căruia îi spune:

Măria Voastră,

„Am voit să mă prezint Măriei Voastre încă de ieri; evenimentele din aceste 48 de ore s-au desfăşurat
însă cu atâta repeziciune, încât nu am avut nicio clipă liberă. Situaţia este foarte gravă.
Măria Voastră să nu fie însă îngrijorată; Vă dau asigurarea că Generalul Antonescu îşi va sacrifica chiar vieaţa pentru îmbunătăţirea acestei situaţii.
Să trăiţi Măria Voastră”.

După această audienţă Regele se consultă cu Generalul Paul Teodorescu şi Generalul Mihail care îl sfătuiesc să nu abdice.

Generalul Baliff este şi el consultat însă nu se cunoaşte consiliul pe care l-a dat Regelui.

George Brătianu, A. C. Cuza, Manoilescu şi Generalul David Popescu, arată că abdicarea este singura soluţie posibilă.

Chiar după aceste consultări, Regele continuă încă să ezite. Lt. Colonel M. Elefterescu este trimis la Palat la ora 4 fără 10 minute, cu o scrisoare prin care Generalul Antonescu cere din nou abdicarea, cu ordinul de a aştepta răspunsul Regelui cel mai târziu până la ora 6 dimineaţa.

SIRE,

„M-am angajat să apăr cu trecutul, cu cinstea şi cu vieaţa mea, Ţara şi Tronul.
Încercările mele de a găsi oameni cu adevărat patrioţi şi pricepuţi, cu care să fac o echipă nouă de redresare a Statului şi de reânfrăţire a Majestăţii tale cu ţara, au eşuat.
Toţi cer abdicarea Majestăţii tale.
În faţa acestei situaţii şi a agitaţiilor pe care eu nu pot să le înnec în valuri de sânge pentru a arunca Ţara într-un războiu civil şi a determina ocupaţia străină, mă simt dator să supun şi în scris Majestăţii Tale, glasul Ţării.
Cine afirmă altfel face o crimă.
Atrag însă serios atenţiunea Majestăţii Tale, în privinţa răspunderilor grave care vor apăsa pe vecie asupra Majestăţii Tale, dacă nu dă ascultare imediat şi fără ezitare, cererii mele, care este a Armatei şi a Ţării”.

O ultimă tentativă a Doamnei Lupescu de a aduce haosul în ţară prin insistenţa depusă pe lângă Rege de a lua în exil şi pe Moştenitorul Tronului, nu reuşeşte şi sub presiunea evenimentelor, acesta abdică în folosul Marelui Voevod Mihai, la ora 6,10 adresând poporului român un apel.

ROMÂNI,

„Vremuri de adâncă tulburare şi îngrijorare trec peste scumpa Mea Ţară. De acum 10 ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei Mele, fără răgaz, fără odihnă şi cu cea mai desăvârşită dragoste M-am străduit de a face tot ce conştiinţa Mea îmi poruncea pentru binele României.
Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează Ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii.
Aceste primejdii, vreu din marea Mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului Meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei.
Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalţ cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare.
Lăsând poporului Meu, pe scumpul Meu fiu, rog pe toţi Românii să-L înconjoare cu cea mai caldă şi mai desăvârşită credinţă şi dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-I răspundere ce de azi înainte apasă pe umerii Săi fragezi.
Ţara mea să fie păzită de Dumnezeul Părinţilor Noştri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.
Trăiască România!”
CAROL R.
Bucureşti, 6 Septemvrie 1940
Nr. 2

Într-un articol publicat în ziarul Universul din 12 Septemvrie 1940, D-l Maniu arată astfel cauzele abdicării:

„Este o eroare să se creadă că Regele Carol II a fost silit să abdice din cauza orientării politicii sale spre Anglia şi Franţa, pe care nu a avut-o, sau din cauza vreunei greşeli de o clipă. Cauza abdicării este concepţia sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate şi fără busolă sigură, în continuă oscilaţiune oportunistă, practicată prin manevre şi abilităţi care au săpat prăpastia între Coroană şi Ţară şi care au trebuit să ducă la falimentul şi distrugerea politicii sale”.

Aceasta a fost, pe scurt, povestea abdicării Regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său Marele Voevod Mihai şi a investirii Generalului Ion Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri cu puteri depline pentru conducerea Statului Român.

Relatarea faptelor şi transcrierea documentelor oficiale au fost preluate din lucrarea „Pe marginea prăpastiei, 21 – 23 ianuarie 1941″ redactată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi tipărită la Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1941.

Autori, cu notorietate în mediul on-line, care se ocupă „de partea cu Bucureşti (istorie, antropologie şi explorare urbană), ocazional mai ţin conferinţe, dau interviuri şi mai scriu şi despre altele” au încercat să marcheze „semnificaţia specială în istoria României” a zilei de 6 septembrie, pe care au declarat-o dar nu au definit-o. Preluarea, din surse neprecizate, a unor transcrieri „fanteziste”ale documentelor invocate şi tratarea unui subiect serios în stilul „dacă nu avem ce scrie” au „facut scăpată” o semnificaţie, mai „discretă” şi care nu poate fi descoperită decât dacă se analizează atent, cu detaşare, o altă abdicare ce avea să influenţeze pentru mulţi ani evoluţia României.

„La ora 8 Voevodul Mihai depune jurământul în faţa Generalului Antonescu, Patriarhului Ţării [Nicodim Munteanu] şi a D-lui Lupu, Prim Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Textul Jurământului depus de M. S. Regele Mihai I, la urcarea pe tronul României.

„Jur credinţă Naţiunii Române,
Jur să păzesc cu sfinţenie legile Statului,
Jur să păzesc şi să apăr fiinţa Statului şi integritatea teritoriului României,
Aşa să-mi ajute Dumnezeu”
MIHAI

În formula jurământului naţiunea este elementul esenţial şi cel mai înalt în faţa căreia chiar Regele trebue să se închine. El este acela care trebue să se încadreze spiritului şi năzuinţelor ei.

Interesele naţiunii române sunt superioare Dinastiei şi aceasta va avea sprijinul efectiv şi necondiţionat, numai atunci când le va sprijini şi sluji cu sfinţenie.

După depunerea jurământului nu se ţine niciun discurs. Nu este timpul vorbelor. Faptele au şi vor avea întâietate de acum inainte. În momentul acesta solemn faţă de ţară şi Istorie şi dramatic faţă de ceea ce se petrecea alături de sala Tronului, în apartamentele fostului Suveran, Generalul Antonescu face numai urarea: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi mie”.

Aşa prezintă şi comentează lucrarea deja menţionată, ceremonia depunerii jurământului de către Marele Voevod Mihai, oferind cititorului textul unui document niciodată adus în discuţie atunci când abdicarea de la 30 decembrie 1947 dezleagă pasiunile: Jurământul depus de M. S. Regele Mihai I, la urcarea pe tronul României.

Şi o precizare importantă legată de jurământ, din revista Historia:

„În septembrie 1940, după renunţarea intempestivă la tron şi plecarea din ţară a tatălui său, Carol al II-lea, Mihai, Voievod de Alba Iulia, în vârstă de doar 18 ani, este proclamat şi uns rege al României de către patriarhul Nicodim Munteanu. Fără să jure pe Constituţie, care fusese abrogată, şi fără să primească girul Parlamentului, care fusese, de asemenea, dizolvat. Astfel, doar „prin graţia lui Dumnezeu”, Mihai îşi începea cea de-a doua domnie, ca rege de drept divin, dar nu şi constituţional”.

30 decembrie 1947: Cum a abdicat Regele Mihai

„Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 era un eveniment previzibil pentru mulţi contemporani ai epocii. În fond, el era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală şi de Est.

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.

„Monarhia, o piedică”

Ceea ce a urmat se cunoaşte! După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ … monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.

Abdicarea mit şi realitate

Există însă relatări contrare asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi ameninţat cu un pistol şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică. Revista „Time” scria că guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări a mii de oameni şi că apoi va scufunda ţara în sânge dacă Mihai nu abdică. Arhivele Securităţii Române menţionează că abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală.

Varianta ruşilor

Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică „Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni”, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic, însă tatăl său Regele Carol al II-lea, da.

Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.”

Am preluat sinteza diverselor versiuni ale abdicării Regelui Mihai din revista Historia.

Şi pentru a păstra simetria faptelor şi a prezentării documentelor, iată Actul de Abdicare a Regelui Mihai:

Mihai I-iu
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori, sănătate!

„În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental – Constituţia Ţării – ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.
În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român
ABDIC
pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.
Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.
(ss) Mihai
Dat la Bucureşti,
astăzi 30 decembrie 1947″.

Şi astfel se încheie povestea, relatată pe scurt, a celor două abdicări reflectată în documente şi marcată de documente care uneori sunt menţionate în disputele partizane dar deloc prezentate şi mai ales analizate cu detaşare.

Cititorul de bună credinţă, care vrea doar să ştie, cu siguranţă va fi asaltat de întrebări.

La unele încearcă să răspundă profesioniştii istoriei, la altele ar putea răspunde singurul protagonist aflat în viaţă. Dar nu o face!

Fără îndoială, personalităţile implicate rămân în istoria României aşa cum au rămas sau vor rămâne şi alţii, cu bune şi cu rele.

Fiecăruia cinstirea ce i se cuvine.