despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VI) Un accident aviatic

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

A trecut un an de la accidentul aviatic din Munţii Apuseni.

În timp, tragedia a fost analizată cu înverşunare, aşa cum şade bine unor jurnalişti pricepuţi la toate. Aceia care s-au documentat temeinic (puţini dealtfel) dar şi specialiştii invitaţi uneori să-şi exprime opinia, au fost mai reţinuţi în a se pronunţa pe presupuneri. Detaliile sunt de prisos!

Momentul comemorativ nu a fost ratat, mai ales de către televiziuni care de această dată au insistat, cu îndreptăţire, asupra incapacităţii autorităţilor de a reacţiona coerent, profesionist, responsabil în cazul unor evenimente grave dar şi a aceleia de a stabili cu acurateţe cauze şi răspunderi.

Făcând apel la precedentul din care nu învăţăm niciodată, un invitat amintea, cu date inexacte, de prăbuşirea avionului AN24 care efectua zborul TAROM RO35 Bucureşti – Oradea. Catastrofa s-a produs în ziua de 4 februarie 1970, în apropierea cătunului Frăsinet din Munţii Vlădeasa, la limita judeţului Cluj. La bord se aflau cincisprezece pasageri şi şase membri ai echipajului. A supravieţuit doar orădeanul Ludovic Alexandru Sarkadi. Rănit fiind, s-a deplasat singur şi a fost găsit în cele din urmă de oamenii locului lângă o cabană forestieră.

Primele echipe de salvare au ajuns la faţa locului după trei zile. Medicul din componenţa acestora a relatat că nu au găsit doar cadavre strivite, ci şi trupuri aproape intacte, care prezentau însă semne evidente de moarte prin hipotermie. Sarkadi a declarat în 2001 că după prăbuşire, din cele douăzeci şi una de persoane aflate la bord, opt erau în viaţă.

Să fi fost singurul accident aviatic care nu a schimbat mare lucru în atitudinea autorităţilor şi a reprezentanţilor acestora în faţa unei tragedii? Cu siguranţă nu! Măcar pentru modul în care unul dintre eroii întâmplării relatează aventura supravieţuirii sale, merită să amintim o prăbuşire mai puţin cunoscută.

În ziua de 23 august 1940, la ora 9.30, avionul care asigura zborul Bucureşti – Lipsca (Leipzig) s-a prăbuşit într-o zonă izolată a Muntelui Găina. Printre cele douăzeci de persoane aflate la bord se găsea şi scriitorul Horia Oprescu, „sub-director, şeful Serviciului Ordonanţărilor Municipiului” şi „conducătorul Biroului pentru Organizarea Lunei Bucureştilor“, plecat spre oraşul târgurilor în misiune de documentare „cu gândul de a culege noi învăţăminte din importanta realizare germană pentru a le folosi la viitoarele organizări”.

„Un destin special şi excepţionale însuşiri personale” au făcut ca acesta să supravieţuiască. La un an de la producerea nefericitului eveniment publică în Gazeta municipală – Organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară Anul X, Nr. 485 din 24 August 1941 articolul În loc de parastas…, dezvăluind astfel cititorilor experienţa prin care a trecut dar mai ales comportamentul oamenilor simplii, al autorităţilor, al prietenilor şi al presei. Merită citit!

Transcrierea respectă ortografia şi punctuaţia originalului:

„Recitesc în gazetele apărute anul trecut la data asta: „In groaznicul accident de avion petrecut la 23 August 1944, şi-au pierdut viaţa Virgil Kerciu, Horia Oprescu, etc., etc.!…”

Va să zică, zilele astea urma să mi se facă parastasul de un an!
Iată dece, titlul acestor rânduri, nu este chiar aşa de exagerat.
Am dat faţă cu moartea şi – poate – unele din notele ce privesc acest accident, interesează pe câte cineva. Accidentul în sine, oricât de grozav ar fi fost, rămâne adesea doar un fapt divers.
Banal sau deosebit – accidentul stârneşte, o clipă, senzaţie. Apoi zilele trec şi vin alte evenimente…
Ceeace vreau eu să ridic în legătură cu asta, e altceva. Latura de omenesc, acel accent care trece dincolo de noi, fărâma imponderabilă care – suprapusă stropului de lut din care suntem alcătuiţi, – formează eul nostru cel adevărat.

Din cei 20 de inşi ce eram în avion, în clipa plecării, – am mai rămas în viaţă abia câţiva. Şi în ce hal!
Acum, când am viaţa mântuită şi când dela acea grea întâmplare s’a scurs un an, relatarea ce v’o fac ar putea fi o pagină de roman senzaţional.
Un fragment de aventuri palpitante, de împrejurări bombastice, de pericole ca în filmele emoţionante, – din care un destin special şi excepţionale însuşiri personale, m’au salvat. Dar, în locul unor facile îndemânari literare, să dăm pas adevărului. Nimic din toate astea! Sau mai precis, nimic nu ştiu eu din toate astea! Când mi-am revenit în simţiri, trecuseră trei săptămâni de la prăbuşire. Ce s’a petrecut în acest răstimp, cum am reacţionat şi – mai ales – ce s’a petrecut în capul şi inima mea în acest răstimp, – sunt lucruri cu totul necunoscute. O pauză albă am în memorie, în legătură cu întâmplarea de atunci.
Se vede că aşa se moare. Trecerea Dincolo se face lin, pe nesimţite. Ceeace precede momentul suprem, poate fi un lucru dramatic şi sgomotos. Se atinge însă, cred, un maximum, un paroxism, care depăşeşte, limitele posibil de a fi percepute de o fiinţă umană. Deaceea cufundarea în Marele Nimic se face uşor, calm, fără durere, şi fără patos.

Filozofiile nu spun despre asta decât interminabile controverse.
Literatura a compus gesturi şi fraze, căutând efecte senzaţionale şi impresionante pentru marele public…
Adevărul adevărat rămâne însă, dincolo de puterea de pătrundere a fiinţei omeneşti.
O nenorocire te învaţă atâtea lucruri! Şi bune şi rele.
Oameni pe care nu-i credeai prieteni şi cari acum îi simţi alături de nenorocirea ta.
Alţii, dimpotrivă, fac numai ceeace se chiamă „bonne mine à mauvais jeu”….
Este o aluzie la cei cari se preocupau numai de schimbarea erarhică ce s’ar produce în dispariţia mea… Mici dar precise socoteli de mişcare de personal, de eventuale avansări, de posturi vacante…Este o aluzie la cei cari se preocupau numai de schimbarea erarhică ce s’ar produce în dispariţia mea… Mici dar precise socoteli de mişcare de personal, de eventuale avansări, de posturi vacante…

Avionul a căzut într’o regiune complet neumblată a Muntelui Găina. Un singur ţăran, tăia lemne în acea paragină. Numai el a auzit şi văzut aparatul prăbuşindu-se. Era ploaie şi furtună cumplită. Totuşi, s’a dus în satul cel mai apropiat de locul căderii, în comuna Roşculiţa, situată la 15 km. de locul căderii! Prezentâdu-se de îndată primarului din sat, i-a spus ce a văzut. Acesta l-a luat la goană, cu o frază ce are un anumit accent:
– No, pleacă de-aci, tu bolonzeşti! Ce să caute un aeroplan pe-aci?…
Omul nu s’a descurajat însă. A luat din nou drumul în picioare, încă 15 km., şi avenit până la noi. Unul dintre răniţii mai uşor (n’avea decât un picior fracturat!) şi-a venit primul în simţiri. I-a dat acelui ţăran, – care e adevăratul nostru salvator, – paşaportul, i-a arătat calitatea ce-o are şi l-a rugat să dea alarma pentru ajutoare.
Omul nostru a pornit, la deal şi vale, iar 15 km. până la primarul cel sceptic.
Intre timp, toţi cei căzuţi stăteam mereu în ploaia acelei vremi de câine.
Până s’au format echipele de salvare, până ce au ajuns la noi şi ne-au transportat la un post de prim ajutor, era noaptea târziu. Pentru amănunt, precizez că avionul s’a prăbuşit la orele 9,30 dimineaţa!

Am fost internaţi în micul spital din Brad, jud. Hunedoara.
Inventarul rănilor mele era: fractura bazei craniului, fractura genunchiului stâng, muşchiul coapsei stângi rupt, doua degete dela mâna dreaptă rupte, ochiul stâng lovit grav, urechea dreaptă rănită, plus nenumărate alte răni mai uşoare.
Oamenii de la Brad, complet necunoscuţi, au arătat o splendidă ţinută morală. Doftori sau simpli cetăţeni, femei şi bărbaţi – ne-au tratat şi ne-au îngrijit pe toţi ca pe adevăraţi fraţi. Este o pildă de înaltă humanitate, care scuză şi face să se treacă în uitare anumite alte amănunte penibile: bagaje, ceasornice, inele, etc. furate dela nenorociţii de accidentaţi, verighete cari, nevoind să iasă din deget, puneau degetul în pericol de a fi tăiat…

După trei săptămâni dela cădere, starea generală mai îmbunătăţindu-se, am putut să fiu transportat la un sanatoriu din Bucureşti. Aci mi s’au făcut diferite tratamente şi verificări. Cel mai atent examen mi s’a făcut pentru fractura ce suferisem la baza craniului.
Revăd scena. Trei dintre cei mai de seamă profesori-doctori neurologi erau în jurul meu:
– Cum te chiamă?
Eu le spun numele.
– Ce vârstă ai?
Le spun etatea.
Apoi, vreme de un ceas, a trebuit să răspund cam la următoarele întrebări: Care ţi-e naţionalitatea? Ce Capitală are România? Ce anotimp avem acum? Ce an? Ce lună? Câte luni sunt într’un an? E vară, e iarnă? Cât fac 7+14? Dar dacă din 30, scădem 8, cât rămâne? In ce continent e România? Ce e deosebit acum în Europa? Dacă zici că e război, cine se bat? Care-i capitala Angliei? etc.
Vă mărturisesc, aveam impresia unui examen din vremea şcoalei. Am avut chiar explicabile emoţii…

In prima zi după accident, în gazete şi la Radio, am fost trecut printre decedaţi.
Vă mărturisesc însă că, telegramele de condoleanţe pe cari le-a primit mama mea atunci, constituiesc pentru mine un document la care ţin în mod deosebit. La drept vorbind, puţini oameni au ocazia să-şi discute întâmplările şi comentariile de după moarte. Cu tot formalismul ce, în fond, stă la baza unei asemenea corespondenţe, se desvălue totuşi un aspect şi o atitudine a firei omeneşti.
Iată telegrama unui foarte preţios coleg, care – adresându-se mamei mele – se exprimă cam aşa: „Deplâng moartea bunului Dvs. fiu şi vă rog să primiţi sincerele mele condoleanţe”. Şi urmează numele unui coleg.
A doua zi însă, apare în gazete şi la Radio, vestea că dintr’o eroare am fost dat mort şi că – în realitate – sunt numai grav rănit.
Se vede că îndoiala şi necazul prietenului care dăduse telegrama au fost mari!
Cert e că, a doua zi, mama mea primeşte dela acelaşi amic, o altă telegramă, formulată cam aşa: „Revenind asupra telegramei mele de ieri, prin care vă exprimam condoleanţe, vă rog să primiţi urări de grabnică însănătoşire pentru fiul Dvs.”.

Lucrul are importanţă, mai întâi, pentru că reprezintă vibraţia sinceră a unui om care mă onora cu prietenia lui. Apoi, episodul este remarcabil, prin aceea că arată cât de apropiat este tragicul de comic!…”

Găsiţi Gazeta municipală în Biblioteca Digitală a Bucureştilor.

3 comments to Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VI) Un accident aviatic

  • Ando

    Atât:minunat articol!!!

  • Anastasiu

    Felicitari pentru articol, intr-adevar!

  • cristian ioan

    Felicitari pentru adocumentare!
    Hai sa zicem ca in 1970 era comunsim si cerinta prioritara era “s anu afle poporul despre nenorociri”, iar accidentul din 1940 nu poate fi pus la socoteala: zona Apusenilor chiar era slab populata pe atunci, iar mijloacele de reperare, cvasi-inexistente!
    Anul trecut situatia era cu totul alta,thenologia evoluase mult. De exemplu, din anii ’80 nu numai americanii, ci si MIG-29 era dotata cu radar “look-down” ce ii permitea sa depisteze rachetele de croaziera, care zboara la numai 2 m de sol! Dar nici nnu ar fi fost nevoie de asa ceva, tot din anii 80, aeronavele sunt echipate cu baliza de avarie, care in caz de accident, emite un semnal ce permite reperarea rapida, oriund epe glob! Numai la noi este posibil ca “slavatorii” sa ii ceara supravietuitorului sa ii citeasca coorpdonatele funrizate de telefonul mobil …

Leave a Reply to Anastasiu Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>