despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

în chestiuni patrimoniale

Adrian Crăciunescu ne-a dat, cum se zice, o leapșă. Mă apuc să-i răspund (eu primul) pentru că subiectul e important: anume nevoia de-a avea un Cod al Patrimoniului.

Dar ce-i acela Patrimoniu? De ce-ar trebui păstrat? La ce ne folosește să privim înapoi, cînd putem privi doar înainte? Și mai ales.. ce ne iese nouă din asta?

Multă vreme chestiunile de patrimoniu au fost împărțite între noi și ei. Noi voiam șosele largi, clădiri îndrăznețe, sticlă și oțel – ei voiau să tencuiască maghernițele igrasioase. Noi voiam să fie bine, să producem, să facem bani din industrie – ei susțineau că se poate cîștiga și altfel, din exploatarea judicioasă a naturii…

Și tot așa – mereu un noi și mereu un ei, niciodată dîndu-ne seama că sîntem, de fapt, cu toții în aceeași barcă.

Vedeți voi, patrimoniul are și o dimensiune gingașă, volatilă; e la fel ca Statul: anume e… expresia noastră și a ceea ce vrem noi. Nu-i ceva încremenit…

Și din moment ce nu vrem să avem de-a face cu Patrimoniul, de ce-am blama Statul că nu s-a ocupat să-l îngrijească? căci, doar, Statul face ceea ce-l punem noi să facă.

… de-aceea nici Patrimoniul nu se salvează. Patrimoniul ăsta – care nu e doar maghernițe vechi, ruine, castele, dar și meșteșuguri, stări de fapt – nu e interesant; din păcate, ăsta-i adevărul.

Nu; nu e interesant să salvezi Patrimoniul, atîta vreme cît asta e o luptă dintre „ei” și alți „ei”; nouă nu ne iese – repet – nimic din asta.

Știți? Ca să fie atractiv să salvezi Patrimoniul, trebuie să-ți dai seama că-ți iese ceva: și nu-i vorba doar de bani.

Cred că nu-i de ajuns să fii de partea bună a lucrurilor, ci mai trebuie să știe cît mai multă lume chestia asta. În ultimii ani s-a văzut că este o mare disponibilitate a oamenilor de a se alătura feluritor cauze, doar pentru că sînt împachetate frumos și gîdilă cetățeanul din fiecare. Așadar – judecînd simplu cum mi-e felul – îmi dau seama că pentru a salva Patrimoniul trebuie să fie cîți mai mulți oameni la curent cu… Patrimoniul.

Da – cîți mai mulți oameni convinși că există o cale decentă de a merge spre progres păstrînd și lucruri vechi;  dar și cît mai mulți salvatori care să accepte că trebuie să și renunți la alte lucruri ca să poți progresa; cît mai mulți salvatori care să accepte că oamenii nu-s proști și că nu trebuie să fie luați pe sus.

Dacă e vina cuiva, bine-nțeles că vina e celor care nu s-au prins cum să ceară ca acest acest Patrimoniu să fie salvat: pentru că nimic mai mult nu urăște cetățeanul decît pe acela care se pune în fața Progresului!

Da, oameni buni: împrieteniți-vă cu Cetățeanul; el vi-i prieten, de la el veți avea nevoie de simpatie, el va merge alături de voi atunci cînd veți cere socoteală Statului!

Arătați Cetățeanului că merită să păstrați ceva și ce-i iese lui din păstrarea asta: căci Cetățeanul nu vrea neapărat numai bani, ci Cetățeanul vrea binele; convingeți Cetățeanul că e bine pentru țară, pentru oraș, pentru societate să avem grijă de Patrimoniu – și veți vedea că acest Patrimoniu se va păstra.

A unsprezecea teză a principiilor Patrimoniului e asta: nu Statul va face ceva – ci oamenii: Patrimoniul nu trebuie salvat de răutatea Statului, ci de cea a oamenilor.

„Patrimoniu” este, deocamdată, un cuvînt – nici măcar un concept: trebuie să prindă întîi viață ca să ajungă să fie salvat, mai încolo.

3 comments to în chestiuni patrimoniale

  • Multumesc pentru preluarea temei si starnirea unui sambure de dezbatere! Spuneai ca patrimoniul e doar un cuvant si nu un concept. Probabil ca asa este si ilustrarea pe care ai facut-o (monumentul din marmura masiva) e exact samburele de la care pleaca definirea doctrinara a termenului. In urma cu ceva mai mult de 110 ani, un austriac pe numele sau Alois Riegl se straduia sa faca acele categorisiri care sa-l poata ajuta sa gestioneza administrativ problema. Primul lucru a fost sa separe “monumentul intentional” – ala din marmura din ilustrarea ta – de “monumentul neintentional” – adica toate alea dupa care plangem noi, unii dintre noi, cand ele dispar. E adevarat, problema atribuirii calitatii de monument unei cladiri care nu a fost conceputa in acest scop (cum e cazul unui mausoleu) e o chestiune care trebuie mai bine discutata si acceptata (mai ales) public. E interesant ca acea idee a progresului a fost cea care a sacrificat dintotdeauna multe constructii pe care n-ar fi trebuit sa le pierdem din cauza caracterului lor special. Exemplul cel mai bun din Bucuresti este Turnul Coltei. E prima cladire despre care stiu ca a starnit proteste publice ale unor personalitati in vreme, atunci cand s-a demolat. Daca privim retrospectiv, “progresul” era atunci axa nord-sud. Deschiderea acestei axe, din Piata Universitatii de azi pana in Piata Unirii de azi s-a reglementat prima data in 1906, la aproape 20 de ani de la “demolarea preventiva” a Turnului. Sunt imagini pe film care arata ca bulevardul nu era inca deschis complet nici in 1943, la peste 50 de ani de la demolarea cu pricina. Ca la Hala Matache, si acolo progresul n-ar fi fost pus in pericol daca se adapta solutia de trafic. Turnul ar fi putut sa ramana intr-o pastila a lui la fel ca orice alt monument bucurestean de mai tarziu. Interesant cum era acceptabila statuia lui Bratianu in mijlocul drumurilor intersectate in Piata Universitatii dar pentru Turnul Coltei n-au putut gandi o astfel de solutie, nu? De ce acceptam ca Monumentul Aviatorilor are un rol urban exceptional, asa cum sta el falnic in mijlocul bulevardului dar pentru Turnul Coltei nu s-a putut imagina o asemenea postura? Eu cred ca dn cauza ca s-a mers si atunci pe aceeasi mentalitat: “Ori, ori, din doua una”. Mie mi se pare ca e nevoie doar de un efort de mediere sociala, de 10 discutii bune inainte de o singura decizie proasta. Cam despre asta ar fi vorba, despre a vedea cum sa nu producem conflicte artificiale intre progres si patrimoniu definindu-le bine pe amandoua, atat in avantajele cat si in dezavantajele lor. Ca nimic nu vine gratis, totul are un pret social. Alte natii mai destepte decat noi ne dau exemple in acest sens cat nu putem noi analiza intr-o viata … N-avem decat a trage cu ochiul si a mima macar daca publicul larg nu intelege. Ca suntem destul de buni la capitolul “formelor fara fond”, istoric vorbind. Si romanul marseaza si foarte mult pe ce este la moda. “Centrul istoric” nu e interesant pentru valoarea lui cultural si istorica ci pur si simplu pentru ca acum este la moda. Din pacate autoritatile nu numai ca nu sunt in stare sa genereze ceva dar nici macar nu sunt in stare sa se urce pe acest val de oportunitate.

  • hm

    Cu siguranță putea să iasă altfel, articolul, cred.
    Nu-mi dau seama dacă sînt sau nu sceptic.
    Ceea ce-mi dau seama este că există un “public” interesat de aceste chestiuni, ceea ce e bine; treaba asta a venit cu creșterea unui nivel de avizare și cunoaștere, bănuiesc.

    Așadar, cred că interesul acestui public și atragerea altui public suplimentar e cam ceea ce-i nevoie, și mai știu și că – în general – oamenii sînt destul de flămînzi după abordările pozitive. Da, domle – omului îi place progresul și bunăstarea generală, și dacă simte că prin protejarea patrimoniului lucrurile astea sînt afectate, urăște patrimoniul.

    De-aceea și viziunea asta: că ține de felul în care pui problema ca să ai oamenii de partea ta, înainte de a avea Statul.

  • Corect. Este si motivul pentru care am insistat sa scoatem acele teze pe piata si sa incercam sa determinam niste desbateri publice in jurul lor. Cu gandul ca vor exista consecinte in practica administrativa. Ma refer la cele pozitive, evident.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>