scris de C. D. Mocanu
Se vor împlini anul acesta în ziua Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa Elena (21 mai), 75 de ani de la trecerea spre cele veşnice a lui Iordache Minciulescu (1866 – 1940). Numele acestuia ar fi rămas puţin sau deloc cunoscut (deşi este strâns legat de istoria Căii Şerban Vodă între Bdul. Mărăşeşeti şi Liceul Gh. Şincai) dacă nu s-ar fi aflat în miezul unei afaceri dâmboviţene de restituire a unor proprietăţi imobiliare. Negustor destoinic, fruntaş al breslei, a agonisit cu pricepere şi multă muncă un patrimoniu considerabil.
Anuarul Bucureştilor pe anul 1906, ediţia XVI, publicat de Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, S-sor Ion St. Rasidescu, str. Doamnei 16, Bucureşti îl menţionează pe Iordache Minciulescu ca fiind proprietarul unei cârciumi aflate pe Calea Şerban Vodă nr. 121, unde acesta avea şi domiciliul.
A fost implicat activ în politica liberală. În timpul mandatului de primar al lui Emil Petrescu (21 martie 1914 – 5 ianuarie 1920) îl găsim ocupând funcţia de consilier comunal din partea Partidului Naţional Liberal, alături de personalităţi ca Vintilă Brătianu, Ştefan Burcuş, Alexandru Donescu şi C.F. Robescu.
Componenţa Consiliului Comunal a fost preluată din Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe 1912 şi 1913, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, Strada Regală nr. 19, Bucureşti, 1914 şi din Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe anii 1915 – 1923, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, Strada Regală 19, Bucureşti, 1924.
La începutul anilor ’20 devine membru al Senatului României ca senator de Ilfov, demnitate în care va fi apoi reales de mai multe ori.
S-a aflat la originea a numeroase acte de binefacere în favoarea celor nevoiaşi, a unor şcoli şi a unor biserici.
A încetat din viaţă la vârsta de 74 de ani. Dispariţia lui Iordache Minciulescu, figură importantă a vieţii economice şi politice bucureştene nu putea trece nemarcată de presa vremii.
„Moartea lui Iordache Minciulescu
Importante legate pentru instituţiuni de binefacere
În ziua de Sft. Constantin şi Elena a încetat din viaţă Iordache Minciulescu, mare comerciant din sectorul de Albastru, fost senator, fost consilier comunal.
Decedat în etate de 72 de ani, defunctul era una din figurile cunoscute ale vieţei Capitalei din ultimele decenii.
A fost condus Joi d.a. la cavoul în formă de biserică din cimitirul Bellu, de un mare număr de prieteni şi cunoscuţi.
Şi-a început activitatea în 1888 pe când nu avea decât 25 de ani şi a fost constant în părerile sale până când s’a stins din viaţă. În consiliul comunal dintre anii 1914 – 1919, prezidat de Emil Petrescu, a fost consilier comunal, iar la 1919 pentru prima dată senator al Capitalei, după care a fost ales încă de patru ori în Senat.
În cursul acestei săptămâni urmează să se procedeze la deschiderea succesiunei. După cum afirmă apropiaţii săi, şi după cum defunctul şi-a exprimat dorinţa încă din viaţă, o bună parte a imensei sale averi a fost testată pentru scopuri de utilitate publică şi de binefacere.
Iordache Minciulescu a lăsat donaţiuni pentru ajutorarea comercianţilor bătrâni şi a copiilor de negustori, pentru creiarea unui spital, pentru ajutorarea elevilor săraci ai liceului Gh. Şincai, pentru şcoli, biserici, etc.
În urma sa rămâne un singur descendent, d. dr. Iordan Şoimu Minciulescu, fost primar al comunei suburbane Şerban Vodă, care, deşi tânăr, prin activitatea sa de până acum a ştiut să păstreze cu multă demnitate numele tatălui său.”
„Deschiderea succesiunii lui Iordache Minciulescu
Nu s’a găsit decât 60.000 lei numerar şi marfă
Terminându-se formalităţile pentru deschiderea succesiunii defunctului Iordache Minciulescu, fost mare comerciant în cartierul Şerban Vodă, senator şi consilier comunal, s’a procedat la punerea în posesie a legatarilor.
După cum reiese din inventarul depus la tribunalul Ilfov, numerarul găsit în casa de bani a defunctului a fost de 60.000 lei (şase zeci mii lei) iar marfa din prăvălie în valoare de 140.000 lei.
Averea imobiliară a fost lăsată parte soţiei defunctului, d-na Elena I. Minciulescu, şi parte finului său Iordan E. S. Şoimu Minciulescu, „pe care l-a crescut şi educat cu iubire părintească”.
O parte din imobile au fost testate Camerei de comerţ şi industrie din Bucureşti după încetarea din viaţă a d-nei Elena Minciulescu.
Cavoul dela Bellu rămâne soţiei, iar după moartea sa, finului său Iordan E. S. Şoimu Minciulescu.
Dacă domnia sa nu va avea moştenitori, cavoul va trece Camerei de comerţ din Bucureşti care va îngriji să nu fie nimeni înhumat în viitor.”
Deci, Iordan E.S. Şoimu Minciulescu era finul lui Iordache Minciulescu? Cel puţin aşa apare de 2 ori scris în ultimul articol din Gazeta Municipală.
Posibil sa fie o greseala, un ‘typo’, cum se spune azi. Cine studiaza presa veche, mai intalneste scapari de acest gen.
Fin sau fiu, calitatea de mostenitor este aceeasi, atata vreme cat testamentul e clar.
O parte urmasilor, o parte catre institutii.
Asa se proceda. Asa avem azi sala Dalles, asa avem azi spitalul Elias. Pentru ca acei oameni dadeau inapoi societatii.
Saracul Minciulescu. Mai bine ca nu a prins vremurile care urmau.
He, he, he!
Dar mostenitorii lui Dalles sau Elias au indraznit sa revendice sala, respectiv spitalul?
Pentru ca mostenitorii lui Minciulescu au revendicat cladirile lasate de bunicul lor Camerei de Comert interbelice.
Semnat: un postac. Pentru ca am observat ca de fiecare data cand nu ne convine un comentariu, dam vina pe postaci.
Haideți să așteptăm decizia justiției. Ei au toate faptele și vor decide. De obicei, eu comentez imediat (vezi ultimul material, Omul de cenușă), dar după ciomăgeala publică aplicată cu spor la România TV joi seara, nu prea mi-am revenit – aproape că și eu am semne de întrebare când mă uit dimineața în oglindă. Ok, glumesc. Trebuie să mulțumesc însă d-lui C.D. Mocanu pentru prestația exemplară de a scormoni în arhive și de a descoperi documente despre care nu aveam cunoștiință (cum nu aveam habar, de exemplu, nici de existența arhivei istorice digitale a Bucureștiului din care informația a fost extrasă), cât și d-lui Hungry Mole, care asigură imparțialitatea site-ului SB în ciuda războiului purtat uneori în comentarii. Aici voi face o mențiune și d-lui Poștacu, care nu are idee de ciorăvăielile private între Hungry Mole și mine, exact pe tema comentariilor care nu ne convin. Și d-l Poștacu și Hungry Mole susțin același lucru și le dau (cam târziu) dreptate. Am răspuns cu vorbe unde trebuiau mai multe dovezi. Sper că am rectificat situația pe site-ul personal (minciulescu.com), unde voi adăuga în continuare documente pentru că pe moment este doar o proaspătă costrucție. Încă o dată, d-l U. Poștacu, sper că mi-am însușit povața, mai ales pe un parametru atât de omenesc și de ușor de uitat câteodată: unii dintre noi ne încăpățânăm să vedem pe aceeași pagină doar porțiunea care ne interesează și ne folosește.
Cred că decizia de a lăsa justiţia să se pronunţe este una înţeleaptă. Din câte ştiu eu şi e posibil să nu ştiu bine, o primă instanţă s-a pronunţat în legătură cu Şerban Vodă 124. A anulat mult discutata decizie 820/2003 prin care a fost retrocedat imobilul. Puteţi confirma această informaţie?
Nu vă pot confirma, dl. Mocanu. Și eu am crezut că așa s-a întâmplat din amănuntele prezentate de presă (Antena 3). Avocații m-au asigurat însă că este imposibil să se fi luat o decizie încă, mai ales că ei nici măcar nu au avut încă acces la dosarele Nu cred că se poate da o decizie de anulare fără ca să mi se comunice într-un fel și eu nu am primit nimic pe moment. Acum, că am citit și recitit articolul d-lui C.D. Mocanu, am și răspunsuri pentru întrebările, la fel de justificate, puse de comentatorii dinainte. Le alături aici ca să nu se creadă că îl favorizez cumva pe d-l Mocanu. D-lui Poștacu îi pot spune că are dreptate într-un fel, sala Dalles și spitalul Elias nu au fost revendicate. Dar asta s-a întâmplat exact pentru că ele două există fizic (le puteți vedea, dl. Poștacu) și pentru că respectivul act de donație (legat cu sarcină) s-a îndeplinit. Vede cineva undeva Spitalul sau Casa de Bătrâni sau Școala de Meserii Minciulescu? Legatul bunicului nu s-a îndeplinit. Bunica, care avea uzufructul pe viață, a murit în 1955 în cruntă sărăcie (așa cum eram și eu și restul familiei mele pe-atunci). Actul de naționalizare, nu numai că i-a întrerupt bunicii uzufructul, dar o indică nominal pe dânsa ca proprietară (greșeala de tipar din decret, Minculescu, în loc de Minciulescu, irelevantă atât timp cât toate actele de arhivă, de proprietate și de oricare altă natură, îi indică numele correct.
O donație este un contact bilateral. Ca să se încheie, trebuie completată o secvență a două acțiuni, donația să fie făcută și apoi să fie acceptată (nici măcar nu e vorba de preluare). În actul parvenit mie de la parchet, se argumentează, pe bună dreptate, că donația nu a fost îndeplinită (asta zic și eu), dar că motivul real a fost că CCR nici măcar nu luase cunoștiință de legatul în favoarea ei și, de bună credință, CCR și, prin extensie, statul comunist care a preluat CCR chiar înainte de naționalizare, în 1949, nu au știut de legat. Pe lăngă alte argumente avocățești referitoare la legile existente în 1940, chiar și mie, un necunoscător, mi-a fost totdeauna clar că donația fusese cunoscută de publicul larg, incluzând CCR. Fusese anunțată în presă (vezi articolul), câteva luni după înmormântarea cu mare participare publică a bunicului (incluzând membrii ai CCR în frunte cu președintele ei, un inginer de renume). deci cunoscută public, nu a fost acceptată vreodată prin preluae de acte. Eu desigur folosesc termenii generali, așa cum mi-a explicat mie tata când eram copil dar și ca adult și mai târziu mi-a fost explicat în termini similari de avocați. De asta aștept justiția, căci sunt sigur că se va lua în considerație și cazul imobilului de pe Șerban Vodă 126, cealaltă clădire donată de bunicul, care a fost vândută în întregime (toate apartamentele), unei singure persoane, nelocatare, dar suspuse cu primăria. Vorbesc în primul rând de evacuările de acolo (familia Marin), care tot mie văd că mi se pun în cârcă, ca și participarea la demonstrația regalistă din 1945 (nici nu mă născusem încă).
Dacă nu altceva, sper că măcar raționamentul meu de revendicare prezintă o bază logică: știam de copil de la tata că donația nu se îndeplinise, și că daca vreodată… Revoluția Franceză de care vorbea șamd. Încă odată, este o problemă juridică complexă și autoritâțile române au decis în favoarea mea, măcar în faza inițială. Este foarte curios însă, că într-un caz atât de încâlcit, se publică numai amănuntele ce îmi apare potrivnice de la prima vedre: fostul prefect din 2003 mă declară cetățean străin, deși eu fiind plecat legal, nici măcar cetățenia română în sine nu mi-a fost vreodată discutată; se afirmă în primul comentariu de deasupra, ca și cum ar fi un detaliu care ar putea schimba cumva faptele deja trecute prin ciurul justiției că tata era și finul senatorului, neglijând complet afirmația doar câteva rânduri mai sus – “În urma sa rămâne un singur descendent, d. dr. Iordan Şoimu Minciulescu, fost primar al comunei suburbane Şerban Vodă, care, deşi tânăr, prin activitatea sa de până acum a ştiut să păstreze cu multă demnitate numele tatălui său”; ca să nu mai vorbesc de toate apartamentele, cât și toate de imobilele întregi vândute de stat și nu restituite mie, dar care își fac în permanență prezența în celebrul refren “66 de case, 66 de case,” de care se vorbește atât de mult, încât o țară întreagă le discută cu justificată indignare. De-asta aștept justiția. Se va prezenta, fără îndoială, acolo lista celor 66 de case retrocedate într-o singură zi.
Au durat cam mult răspunsurile mele, dar dacă răspundeam doar, “Nu confirm informația,” nu lămuream nimic. Și nici nu sunt la școală să răspund la ordin doar ce am fost întrebat și-apoi să tac din gură – nu-mi văd nici unul din profesori prinprejur. Altfel, eu am cam terminat-o cu comentariile. Dacă voi mai contribui cu ceva la Simply Bucharest, al cărui ton nostalgic mă atrage foarte mult, voi vorbi cu siguranță despre apicultura din comuna Șerban Vodă între cele două războaie mondiale, sau genul altor amintiri care să nu mai creeze atâtea controverse. Și, sincer, dacă nu apela d-l C.D. Mocanu, pe care îl respect foarte mult, nu mai scriam de loc, căci eu când îi dau drmul, cam greu să mă opresc. De acum încolo însă, chiar dacă Ando, și chiar dacă the Mighty Hungry Mole himself îmi vor cere comentarii refuzul meu va fi un absolut nu. M-am săturat eu însumi de atâtea comentarii, dar mite cititorii dumneavoastră. Să aveți o zi bună cu toții – o altă încercare în van de-a mea să mă adaptez noilor norme de vorbire.
Și dacă tot nu voi mai comenta vreodată, acum la spartul târgului mi-a venit o idee. D-l C.D. Mocanu, sunteți un cercetător documentarist de excepție. Vă voi accepta verdictul. Puteți alcătui dumneavoastră lista celor 66 de case, “unele din ele vile,” exemplificate elocvent de fotogarafia ăn presă a unei splendide vile brâncovenești din zonă.
Vă mulţumesc!
Nu, nu pot alcătui lista celor 66 de case. Aş colabora bucuros cu dumneavoastră pentru a contura mai apăsat portretul bunicului dumneavoastră (fotografii, documente inedite, amintiri).
Să auzim de bine!
[…] preluare din simplybucharest.ro […]