despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

simply budapest

Mă gîndeam să încep așa… Dunărea împarte capitala Ungariei în Buda și Pesta. Dîmbovița împarte capitala României în două bude. O glumă veche…

Sau mă gîndeam să încep așa… data viitoare, cînd vreun artist rock o să urle în deschiderea unui concert de la noi: „Hello, Budapest!”, să știți că nu ne face chiar un deserviciu…

Dar cred c-o să-ncep simplu, cu drumul spre Budapesta. Ne-am suit spre seară în tren și a doua zi, dimineața, ajungeam acolo. Ce plăcere să faci călătoria asta odihnindu-te, privind pe geam și soilind ca un prunc noaptea-ntreagă. Tare m-am bucurat că n-a fost nevoie să conduc atîta amar de drum.

Budapesta, la 9 dimineața, era un pic rece; și ca vreme, și ca oraș – dar s-a-ncălzit repede. Mai ales că prinsesem deja drag de țara vecină pe dată ce-i trecusem granița. Mi-a fost drag de cîmpurile verzi, de orașele dichisite cu suburbii curate, și de toate micile gări cu parcările lor pline de biciclete.

Așadar – era dimineață, era Budapesta, era-nceput de săptămînă: aveam tot orașul de luat la picior. Treabă serioasă, asta: Budapesta-i chiar mare.

Bulevarde largi și străduțe-nguste, asta fu prima senzație; dar mai ales o libertate pe care n-o găseam acasă. Unde erau mașinile, unde erau claxoanele, unde erau motoarele mîrîind în viteza-ntîi, între două semafoare? În Budapesta se circula; mașinile mergeau; șoferii aveau vreme să stea unii după alții să parcheze; ba chiar și unii taximetriști cereau scuze cînd tăiau vreo prioritate de dreapta. Hait! – mi-am zis: uite un oraș în care oamenii știu care-i dreapta și care-i stînga!

Budapesta-i un oraș frumos, dacă e să mă credeți pe mine. E un frumos oraș turistic, dar mai ales, e un frumos oraș de trăit: un oraș deștept, în care se pune preț pe calitatea vieții. Și-i o lecție pentru noi, cei care jinduim la această calitate – pentru că ea vine de la toți în același timp: de la oamenii care-o cer și o mențin și de la autoritățile care-o gestionează cum se cade.

N-am stat să număr bicicliștii care mulțumeau cînd le făceam loc să se strecoare pe trotuar; n-am stat să număr bicicliștii care se opreau la roșu; și nici n-am stat să număr pe degete de cîte ori am văzut vreun cetățean făcînd gunoi pe jos. Iaca na, atmosferă – să nu-ți fie drag, deci, s-o faci pe turistul, convins fiind că toate-n jurul tău ți-s prietenoase și te-mbie la admirat frumusețea locului?

Așa că am devenit turiști; introducerea asta a fost ea cam lungă, dar nu se putea fără ea, căci ne înfățișează unde și cum am fost turiști.

Turiști, deci; primul lucru a fost să trecem un pod și să urcăm un deal. Două-s podurile pe care trebuie să le vezi; cel al Libertății și cel cu lanțuri. Fiindcă podul Libertății a fost primul pe care l-am trecut, mi-a rămas mai mult în minte, nu știu cum să zic. Pe firul fluviului trăgea un curent zdravăn și apa era brăzdată de-o groază de vaporele, fie turistice, fie de transport.

Pe pod – îngust și vechi – trece tramvai; iar după pod, în Buda se ridică colina Gellert, unde – sus, la capătul multor trepte ce șerpuiesc printr-un parc – e monumentul Libertății. Era o zi frumoasă pentru a fi turist, și turiștii se simțeau bine; Budapesta e unul dintre cele mai vizitate orașe europene; vin aici nu doar oameni din toate colțurile lumii, dar și oameni de toate felurile și toate vîrstele – ceea ce la noi încă nu se-ntîmplă.

Orice urcuș are și-un coborîș; așa că ne-am întors în Pesta, pentru lucruri mai lumești; cum ar fi să căutăm să vedem ce se mănîncă în Budapesta, acum că-ncepusem a afla cu ce se mănîncă.

Așa că intru iar în generalități. Am mîncat tare bine pe-aici. Se vădește orașul care vrea să fie cît mai complet în toate cele turistice. Oriunde ai merge, te îmbie restaurante unde găsești mîncare foarte bună. Ungurii s-au prins că turistul caută ceva local, ceva care să fie o marcă a locului. Iar ce oferă ei, fie că e gulaș, fie că e friptură de porc, de rață ori de gîscă chiar e bun – și servit foarte bine; zău că mi-a plăcut. Pentru cei care vor să însoțească masa de-o pipă nu-s prea multe vești bune. Budapesta nu-i chiar prietena duhănitului; țigările se găsesc doar în debitele de tutun – iar acestea nu-s chiar din doi în doi metri; sunt străzi întregi unde nu dai peste nici o tutungerie. Înăuntru – în localuri – nu se fumează; și nu-i o surpriză nici să ajungi la vreo terasă cu secțiuni separate pentru fumători. Am dat și peste pachete cu 19 țigări, în loc de 20.

Cu burta plină de-acum, am mers iar prin oraș. Ne sărise în ochi o clădire frumoasă, despre care mai apoi ne-am prins că e un soi de Hală Mare – dar ce diferență față de vreun Obor, înăuntru! Să tot caști gura.

Peste drum de hala asta, începe strada Vaci, care merge paralel cu Dunărea. E pietonală, frumoasă, și te-mbie la plimbare. Ajungi și-n piețe largi, unde te-așteaptă mîncare la botul calului și suveniruri.

Iar mai apoi, te trage iar ața spre fluviu – mai ales că te-apropii de Podul cu lanțuri. Trebuie să-l iei la picior, fiindcă-i frumos. Sigur – în vecinătate sînt poduri mai largi, mai noi – dar n-au poezia ăstuia…

Peste pod, începe dealul pe care se înalță Palatul Buda, laolaltă cu alte-asemenea clădiri mărețe. Dealul e sfredelit de-un tunel și cățărat de-un funicular; iar pe coasta lui turistul are la dispoziție fel de fel de autobuze – asta, dacă nu-l țin picioarele. Priveliștea, de-aici, e splendidă. În palat găsești muzee: destule tablouri frumoase, dar nu-i bogăția din vreun Brukenthal. Însă te poți urca sus, în turn, ca să vezi și mai bine Pesta; merită. Și-i frumos și faptul că, oriunde te-ai afla în palat, poți privi pe geam afară. Nu știu cum de ăștia reușesc să-și ție, totuși, tablourile protejate de lumina naturală și de ce la noi muzeele arată ca niște magazii cu geamurile astupate.

Cîțiva pași mai încolo peste biserica Matyas – de la Matei Corvinul – și e prilej bun să intri, fiindcă-i mare și frumoasă, umbroasă și, cu toată lumea care dă buluc în ea, totuși odihnitoare.

Lîngă ea este Bastionul Pescarilor, de unde panorama e și mai frumoasă decît ce-ai văzut pînă acum – ai sta pe-aici mult și bine.

Dar dacă îți iei un pic de răgaz să te odihnești, fiindcă picioarele, săracele, o cer, îți dai seama că Budapesta – cea frumoasă și măreață – nu-i veche. Toate palatele astea pe lîngă care treci îs noi; nu mai vechi decît cele născute pe malurile Dîmboviței noastre.

Da – vezi că Dunărea e bordată de clădiri splendide, de palate și mai ales de bijuteria aceea numită Parlament; dar printre ele s-au ițit destule clădiri moderne – deja banale și ieșite din stil – sau chiar monstruozități arhitectonice, cum ar fi clădirea Balenei. Ba chiar în coasta bisericii Matyas e un oribil hotel, la vederea căruia te-apucă pandaliile.

… dar toate astea-s, cumva, suportabile; poate pentru că frumusețea celorlalte e păstrată prea bine.

Întregul deal pe care te găsești aici, între Palat și Biserică, e un cartier tihnit și încîntător. Mai sînt muzee, dar parcă tot mai frumos e afară, pe stradă. E ca un orășel separat aici.

Și cartierele din josul dealului – din Buda – arată frumos, de sus văzute. Par liniștite și cuminți.

La un moment dat îți dai seama că trebuie să te-ntorci – și atunci îți dai seama de măiestria ungurului care-a făcut din transportul public un instrument perfect de deplasare urbană.

N-am pretenția să zic că de-asta am fost la Budapesta – să mă plimb cu tramvaiul; dar s-a dovedit că pentru a te duce de colo-colo prin Budapesta nu poți să nu-l folosești.

Au o groază de tramvaie care-s vechi și gălăgioase – dar cu toate astea arată frumos și-s curate și fug pe șine foarte rapid, brăzdînd centrul în toate părțile. Ele-s galbene spre portocaliu; autobuzele-s albastre; iar troleele roșii. Au și tramvaie foarte noi și foarte lungi. Toate au uși pe ambele părți și asta înseamnă că în oraș poți vedea și refugii centrale, ca la metrou – ceea ce face mult în economia părții carosabile. Fiindcă sînt bidirecționale, tramvaiele nu au nevoie de capete de linii care să ocupe spațiu inutil în centru; pur și simplu, tramvaiul ajunge la cap, dă înapoi – și gata! – pleacă în cealaltă parte. Au multe vehicule noi dar au și nenumărate tărăboanțe de autobuze, droaște de minibuze care fac o larmă de-ți bubuie urechile.

Cu metroul n-am fost; cică au o magistrală care-i una dintre primele de pe Continent, încă din Secolul XIX. Dar am fost cu vaporașul. Sunt foarte multe servicii private de plimbat turistul pe Dunăre, dar cel public este infailibil. Ca orice mijloc de transport de aici, vaporașul trage-n stație la ora promisă și bătută-n cuie pe plăcuța de pe stîlp. Planificarea oricărei călătorii e simplă și mai ales – de încredere.

Cu vaporașul – hîr-hîr – am ajuns la Parlament, unde am căutat un grup de care să ne lipim; aici, vizita se face doar așa, nu de capul tău; iar fiecare grup e condus de-un ghid care vorbește o altă limbă străină: trebuie doar s-alegi pe cea care ți-e mai cunoscută. Bunînțeles, nu poți vedea Parlamentul tot – e prea mare și probabil chiar s-o face ceva treabă înăuntru – dar cît vezi, e de-ajuns.

Toată zona adiacentă e, apoi, de admirat; o adevărată desfătare pentru pieton să nu vadă vreo mașină cale de străzi și străzi întregi.

… cu atît mai mult, pietonul vede oameni; nu doar turiști, ci și de-ai locului. Budapesta are un aer de oraș important, de loc unde se-nvîrt sfori – treaba asta nu-ți iese din cap. Mai mult decît asta, Budapesta are un aer de oraș unde oamenii-și văd de treaba lor. Am văzut străzi întregi pustii, fără a fi închise mașinilor. Pur și simplu oamenii muncesc între orele de muncă.

La prînz însă, își respectă pauza și parcă nu și-o halesc cum o fac speriații noștri corporatiști. Părerea mea. Își iau răgaz să citească ceva pe-o bancă sau pe iarbă – sau să se plimbe.

… dar orașul te trage iar de mînecă; au mai rămas, pe hartă, chestii neîncercuite de vizitat. Cum ar fi biserica Sfîntul Ștefan. Nu doar mare, nu doar frumoasă – dar și plină de oameni care vor s-o vadă. E o-așa lumină dulce înăuntru, că nu-ți vine să ieși.

Și – odată-n plus – oamenii se pot urca sus, în turn, deasupra cupolei, ca să vadă în depărtare. Ceva scări, ce-i drept – și niște forinți cheltuiți cu folos.

Că vorbii de forinți și de cheltuială, cel mai piperat lucru din Budapesta e vizitare Sinagogii; biletul e obscen de scump. Zău dacă mi-a părut rău că nu am mai intrat aici.

Budapesta e plină de colțuri și de străduțe neașteptat de frumoase. Sînt atîtea, că nici nu mai știi unde-ai fost și cum să te-ntorci la ele. Mi-a rămas sufletul pe o străduță străjuită de cireși infloriți și m-am necăjit rău că n-am mai regăsit-o…

Mi-am adus aminte că aveam o bucată de tehnologie în buzunar; era minunată la poze, era grozavă la deslușit străzile – și m-a ajutat să-mi dau seama că am mers, prin Budapesta, spre 50-și-ceva de kilometri; cum ar veni, de-acasă la Ploiești. Amintesc kilometrii ăștia nu din motive statistice, ci doar ca s-o laud pe fii-mea, care s-a dovedit un turist de toată isprava. Zău că merita, și ea, ceva care să-i placă și mai mult – așa c-am mers și-n parcul unde se află Grădina Zoologică.

Acolo ajungi pe bulevardul Andrassy. Să mai fi avut piele pe tălpi, poate l-am fi făcut la pas – e unul dintre cele mai frumoase artere pe care le-am văzut. Nu mă-nțelegeți greșit: puneți oricînd un turist să se plimbe pe Kiseleff, Aviatorilor, sau chiar Dacia și o să vă zică sincer că Bucureștiul este un oraș încîntător și c-ar trebui să fim fericiți în el – dar bulevarde ca Andrassy ăsta chiar sînt frumoase. Andrassy te scoate în Piața Eroilor – un loc cu ditai lărgămîntul și cu vreo două ateneuri pe margini…

… de acolo începe un parc în care am dat de-un complex muzeal splendid…

… de o clădire care adăpostește băi – tare le mai plac, ungurilor, băile acestea termale!

… și mai apoi, de Grădina Zoologică însăși, care e foarte frumoasă, cu animale multe – ținute mai omenește decît la Băneasa. Nu-i nici o mirare să dai de niște lemuri care se holbează pofticioși la covrigul tău, de vreun panda roșu care molfăie ceva deasupra ta, de vreo girafă curioasă să vadă ce selfie ți-ai făcut cu ea, de un pinguin care prinde muște sau de vreun păun care-și plimbă coada pe sub nasul tău. Poți sta aici cîteva ore bune, fără să te plictisești și… fără să fii copil.

Toate astea – cele povestite – s-au întins cale de cîteva zile; zile frumoase, pline de Soare; ploaia avea să vină doar cînd taxiul ne-a lăsat înapoi în Gară – am avut noroc. Ne-am despărțit de Budapesta și ne-am suit iar în tren. Ne-am hodinit picioarele și ne-am uitat peste poze și peste hărțile pline de însemnări. Am regăsit Bucureștiul mai verde și mai vesel decît îl lăsasem și asta ne-a mai stins amărăciunea aceea de vacanță care se termină.

Ce-ar mai fi de spus? Nimic – ca orice român, n-am învățat nimic la școală despre Ungaria; de mici copii, aflăm despre carnea pe care-o țineau hunii sub șa, despre ce-au pățit Horea, Cloșca și Crișan și despre – mai apoi – „noi vrem să ne unim cu țara”; cam succint. Despre Imperiu – cum a ajuns să fie Imperiu -, despre Republică, despre Revoluție, mai puțin. Despre regi, lupte și năzuințe – chestiile care unesc și fac un popor – și mai puțin. N-am prea citit literatura lor; despre atmosfera apăsătoare imperială mai degrabă mi-au rămas în cap pagini din „Svejk”… Sînt ungurii mai mult decît vecinii la care ne uităm chiorîș și cu care nu ne-nțelegem? Sigur. Sînt ungurii un popor pe care să-l iubim? Nici nu contează; din ce-mi dau seama, în general ungurii nu țin să fie iubiți – nu atît de mult pe cît sîntem noi obsedați de asta.

Asta-i tot.

7 comments to simply budapest

Leave a Reply to catherine Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>