Jurnalul realităţii (VII)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 22 mai 2015

Este trecut de ora 19.00. Cu toate că sunt ocupat, aşa cum o fac de mulţi ani, las totul baltă şi ies cu câinele la plimbare. Seara frumoasă de primăvară şi bucuria sinceră a vechiului meu prieten mă fac să uit repede activitatea întreruptă într-un moment nu tocmai potrivit.

Mergem agale pe strada Vâslei către Parcul Gheorghe Petraşcu. Îl ştiu de pe vremea când era doar o groapă rămasă în urma unei fabrici de cărămidă, în clădirile căreia (aflate pe latura dinspre I.O.R.) se instalase o unitate militară de construcţii. Avea de lucru în zonă. Multe contingente şi-au mâncat amarul acolo. Groapa şi terenul din jur au trecut prin mai multe faze de amenajare fiind azi, la „maturitate”, o frumuseţe de parc, bine îngrijit, curat, iluminat, păzit, dotat din belşug cu locuri de joacă. Părinţi şi copii, bunici şi nepoţi, adolescenţi şi tineri, toţi găsesc aici un loc unde îşi pot petrece în mod plăcut, într-un spaţiu civilizat, clipele de răgaz. Au înţeles destul de repede că depinde în primul rând de fiecare dintre noi ca parcul să fie primitor. Aproape toţi, inclusiv iubitorii de câini, respectă regulile, dovadă că ne putem obişnui, relativ uşor, cu binele. Doar să înţelegem şi apoi să vrem!

Intrăm în parc. În dreapta, după un pâlc de arbori, este un loc de joacă. Mă opresc adesea privind cu plăcere la picii care se zbenguie pe acolo. O fac şi de această dată. Un grup de vreo zece puşti se agită gălăgioşi, supravegheaţi de adulţii care stau pe băncile dinprejur. Între ei se distige uşor un năpârstoc, nu mai mare de patru – cinci ani, foarte activ şi vocal. Pare să conducă „ostilităţile”. Unul dintre „combatanţi” se ascunsese pe undeva şi urmăritorii se străduiau să-l dibuiască. Ajuns în dreptul toboganului, „comandantul” zăreşte fugarul pitit sus pe platformă. Se propteşte bine pe picioare, pune mâinile în şold şi trâmbiţează cât îl ţin pe el puterile:

– Ce pana mea te-ai urcat acolo bă?

În timp ce „potera” captura ascunsul, asistenţa a amuţit, electrocutată. După un moment de năuceală, „mam’mare” (căci dânsa îl însoţea pe micul emancipat), uitându-se admirativ la nepot, a grăit:

– Iote la el, mare bărbat, are pană!

Şi Goe, care păstra biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa sub „pamblică”, era considerat bărbat, pentru că „aşa ţin bărbaţii biletul”. Nu s-a schimbat nimic! Modelul zilelor noastre, noul Goe, este bărbat pentru că „are pană”! Sunt sigur că, aşa cum a făcut-o şi mam’marea lui Goe, ar fi vrut să spună: „E lucru mare, cât e de deştept!” dar sub presiunea momentului, nu i-a venit pe limbă!

Câţiva părinţi şi-au luat copiii şi fără să comenteze, au plecat. Am plecat şi eu urmând traseul obişnuit împrejurul parcului. L-am parcurs îngândurat şi puţin mâhnit. Pe aleea dintre Biserica Ioan Iacob Hozevitul şi Şcoala gimnazială de arte nr. 5 i-am întâlnit pe mam’mare şi pe teribilul ei nepot. Nu mergeau „la bulivar” dar erau la fel de liniştiţi, de împăcaţi, de mândri ca şi înaintaşii lor surprinşi de nenea Iancu Caragiale.

Întâmplarea la care am fost martor m-a convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că educarea copiilor noştri trebuie să înceapă cu educarea educatorilor!