sîmbătă dup-amiaza

… sîmbătă dup-amiaza.

Cald, zăduf, aerul se lasă greu în jos și fierbe deasupra caldarîmului.

Miresele ies în oraș – la poze.

Miresele nu rîd – ia să vă uitați la ele. Au multe pe cap în ziua asta. Ceva nu merge bine – sau n-o să meargă bine; și dacă nu-i ploaia, atunci e vreun unchi care se face de poznă, vreun prieten care se face cui, poate tortul iese-ntr-o rînă; cîte se mai pot întîmpla! Nunta-i o adevărată desfășurare de forțe, un exemplu de organizare, de chin, de dorință-de-ieșit-bine; să nu rîdem nici de nunți, nici de mirese.

Pe lîngă nenumăratele obiceiuri populare, nunta are și cîteva mai noi. Mirii deschid balul și trebuie să nu se facă de rîs: înainte de nuntă iau lecții de dans, o groază. Și mai sînt și pozele – pe lîngă cele de la biserică mai sînt și ședințele foto de după-amiază.

Îndeobște, miresele – zic de ele, pentru că ele contează, să fim drepți! – merg în parcuri; stau la coadă prin Grădina Botanică, la Ateneu; domnișoarele de onoare momesc porumbeii ca să vină-n cadru și fotografii trag sute și sute de poze.

Corsetul e tare, crinolina-i grea, trena s-a murdărit de praf, fixativul le mănîncă pielea, machiajul parcă strînge tot soarele în obraz; mirele-i asudat și tare și-ar da papionul jos; fotograful mormăie nemulțumit că altă mireasă s-a băgat în față.

Mireasa rîde doar în poză, în rest nu vede nimic; nu vede copiii care-i fac cu mîna; nu vede bătrîneii care-i zîmbesc binevoitori; nu vede turiștii care se dau din calea ei, pentru că știu că oriunde – de la București la Tokio și din Barcelona la Londra – mireasa… e aceeași.