… noiembrie, deci, în toată splendoarea lui. Natura moare frumos, colorat, violent, ca-n poezii. Ziua e uneori soare și ți-i cald, cald rău. Dar dimineața-ți îngheață zgaibaracele.
Într-una din diminețile cețoase ale Orașului am făcut o altă plimbare prin Grădina Botanică. Umezeala se lăsase-n jos și se vedea – totul plutea peste copaci, peste frunzele galbene ce păreau că ard ca niște flăcări.
Mirosea a muced, mirosea a lucruri la care să te gîndești cînd n-ai ce face altceva – și toate florile și bălăriile ziceai că-s din „Rapsodiile de toamnă”…
Pe deasupra, peste castanii ciumpăviți, se vedeau coșurile Grozăveștiului – reci și ele, în dimineața aceea – și peste tot călcai pe frunze, pe iarbă-nbrumată, și locul era pustiu…
… era atît de trist că nici nu mai băgai de seamă sărăcia Grădinii și nici mizeria ei; era doar o dimineață tristă, cu ceață, de Noiembrie.
De-abia peste-o zi mi-am scos rebegeala din oase; grozav ce m-a luat frigul, aici, în josul Cotrocenilor. Mi-am pus vin fiert, am dat caloriferul mai tare și-am scos din raft poeziile lui Topîrceanu:
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
De aia trebuie profitat cât mai mult de vremea splendidă din zilele astea 🙂