despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

„Neptunul” de marmură sau… istoria unei poveşti.

scris de Ando

Marian – unul din comentatorii materialului cu „femeile” ne întreba ce-i cu „Neptunul Italian” de care se pomenea la începutul articolului din România Liberă ataşat cu acea ocazie.

Şi pentru că, tot atunci, am promis că vom reveni, ne ţinem de cuvânt şi vă punem la dispoziţie tot ce-am agonisit pe această temă.

In ziarul România Liberă din 30 august 1964, apărea sub semnătura lui Simion Săveanu un interesant articol  despre o misterioasă statuie de marmură aflată într-o curte de pe strada Ştefan Furtună, la numărul 47.

După foarte puţin timp, în 10 octombrie 1964, acelaşi ziar avea să revină, de data asta pe un ton critic, asupra subiectului care nu prea „mişcase” autorităţile vremii.

Trec încă… nouă ani de zile şi, în 1973, tot  Simion Săveanu, autorul articolului iniţial, avea să publice cartea „Enigmele Bucureştilor” unde va rezerva un capitol întreg  statuii amintite, sub un titlu incitant: „O  statuie a lui Michelangelo la Bucureşti?”

Şi din lectura acestui text, deducem că, în ciuda unor entuziaste puseuri jurnalistice, derulate între timp, fie ele chiar „marca” Aristide Buhoiu care era – în  acei ani – un nume greu în televiziune, autorităţile au ignorat în continuare subiectul.

Totuşi, undeva prin anii 1987 sau 1988, statuia avea să dispară de pe strada Ştefan Furtună plecând spre o destinaţie necunoscută, fapt care l-a făcut pe un alt jurnalist – Silviu N. Dragomir – să intre pe o pistă falsă şi să bănuiască autorităţile comuniste de această dispariţie – cel puţin aşa cum reiese dintr-un articol al său publicat în Cotidianul din 20 februarie 1996.

Articolul l-am extras din cartea „Un Bucureşti mai puțin cunoscut” apărută în 2008, de fapt „un serial de 123 de povestiri și istorii despre București”, publicate  de Silviu N. Dragomir în ziarul Cotidianul între anii 1994 și 1998. 

Cei care aveau să lămureasca cu adevărat unde se află statuia sunt ziariştii Roxana Roseti şi Vlad Teodorescu de la Jurnalul Naţional care în februarie 2010 au publicat un material complet pe acest subiect.

Într-o curte din zona Pipera, Bucureşti, se află o statuie în spatele căreia se află o poveste lungă şi stranie. Am numit de la început statuia “Misteriosul Michelangelo”, deoarece asemănarea chipului ei cu cel al celebrului artist este evidentă şi, se pare, deloc întâmplătoare.

Modul în care am aflat despre existenţa statuii a fost misterios. Plecată din Roma în urmă cu două secole şi ajunsă la marginea Bucureştilor, statuia aşteaptă să-şi împlinească destinul… La redacţie soseşte un plic ce conţine două fotografii şi următorul mesaj (căci scrisoare nu-i putem spune): “Aceste două fotografii au fost făcute, cândva înainte de Revoluţie, în curtea unei case din Str. Ştefan Furtună din Bucureşti, fosta Strada Sculpturii, azi Mircea Vulcănescu nr. 47. Nu se mai ştie unde se află statuia din fotografii. Trebuie cercetat ca lumea.

Iată puţinele date: pe la 1848, un pietrar italian – Oliva, primise comandă de la Gheorghe Bibescu Vodă să procure statui din Italia, pentru palatul său care se construia dincolo de actuala gară regală Mogoşoaia, până în lacul Herăstrau (prin 1947-’50 ruinele palatului domnesc rămas neterminat, au fost înlăturate). Piesa, reprezentându-l pe Neptun – zeul mării în mitologia romană – a fost cumpărată de la un nobil scăpătat din Roma şi a ajuns la sfârşitul lui 1847, la Istanbul. De acolo la Brăila, iar apoi, la Bucureşti. Statuia cântărea tone, neputând fi mişcată uşor. S-a delirat şi că ar fi chiar o sculptură de Michelangelo… Cred că merită să faceţi o investigaţie minuţioasă. Salutări cordiale!”. Mesajul nu e semnat, dar nu-l putem ignora, deoarece e incitant. Începem întâi scotoceala prin arhive uitate de vreme.

DESTINUL

Personaj parcă de roman, pietrarul Oliva, însărcinat cu greaua corvoadă a găsirii şi aducerii statuii de Bibescu Vodă, servise în artileria Gărzii imperiale napoleoniene, conform unui act de lăsare la vatră din armata franceză, cu data de 4 iulie 1814, privind pe numitul Jacques Philippe Oliva, născut în 1788 şi originar din San Remo. Cam după anul 1834 s-a stabilit în Bucureşti colonia italiană, prin urmare şi Oliva.

Destinul românesc al statuii a început într-o dimineaţă de primăvară a anului 1848. Bibescu Vodă, care îşi construia încă un conac în Bucureşti, la o aruncătură de băţ de Gara Băneasa, a hotărât că e cazul să aducă în grădina sa o statuie de care să se mire oaspeţii. Auzise de un anume Oliva – pietrar italian recunoscut nu numai pentru talentul său, dar şi pentru cinstea şi seriozitatea de care dădea dovadă. Aşa a decis să îl trimită în Italia spre a cumpăra o operă de artă. Frumoasă şi… devreme acasă! Şi să nu fie nici scumpă. După mai multe căutari, Oliva găseşte ceea ce i-ar fi plăcut domnitorului să aibă în grădină. O ditamai statuia din marmură reprezentându-l pe zeul mării la romani, Neptun. Proprietate a unui nobil scăpătat. Tranzacţia are loc la Paris, unde se convine ca plata să fie şase şlepuri cu grâu, cerealele româneşti fiind la acea dată valuta forte în Europa. Astfel statuia este îmbarcată pe vas, cu destinaţia Constanţa.

Din păcate, însoţitorul ei moare la bordul navei răpus de o epidemie de ciumă izbucnită în dreptul portului Constantinopole. Astfel că Neptun ajunge singur în Constanţa. De aici la Brăila, de unde, cu ajutorul unui car tras de şase boi, este trimis spre Bucureşti. Aici însă, alt ghinion. Revoluţia română (doar suntem în 1848) era în plină desfăşurare, astfel că Bibescu Vodă fuge şi statuia rămâne fără destinatar şi fără însoţitor. Existau unele mărturii ale vremii care spun că, în acea situaţie, “Omul de Piatră” a fost dus de primărie pe o alee din Cişmigiu, unde ar fi stat peste 50 de ani. Apoi, în urma petiţiilor adresate de “cetăţenele” înfricoşate să-şi plimbe câinii, copiii sau iubiţii prin faţa statuii cu privire fioroasă s-a hotărât ca opera de artă să-şi găsească adăpost în curtea urmaşilor pietrarului Oliva. Aşa a ajuns pe Strada Ştefan Furtună.

În anii ’70 deja faima statuii ce privea ameninţător de lângă cişmeaua casei din Ştefan Furtună 47 ajunsese la apogeu. Varianta legăturii dintre Neptun şi Michelangelo – marele sculptor italian, depăşise cu mult graniţele cartierului. Şi faima nu o dusese doar bârfa de la colţul străzii, ci şi oameni cu carte-, cum se spune. Profesorul universitar doctor în biologie Constantin Mota – (maestru emerit al artei Oscar Han), arhitectul Horia Teodoru, dr. docent Traian Orghidan (la acea vreme directorul Institutului de Speologie din Bucureşti) sunt numai câţiva dintre cei care s-au interesat de istoria statuii şi au făcut demersuri pentru a rezolva misterul ce o învăluia.

Pe baza acestui interes, în 1970, cunoscutul realizator tv Aristide Buhoiu a hotărât să facă o emisiune pe acest subiect, chiar acolo, pe Ştefan Furtună 47, lângă cişmeaua care părea a susţine cele câteva tone de marmură albă de Carrara. Discuţiile au fost aprinse, au luat cuvântul nu numai cei menţionaţi mai sus dar şi scriitorul Simion Săveanu – “doctor” în materie de “Omul de piatră”, profesoara Adina Nanu (Universitatea Naţională de Arte) şi… tovarăşul Virgil Brădeşeanu, responsabil la municipalitate cu cultura. Nu numai atât, emisiunea a fost animată şi de intervenţiile vecinilor, care nu s-au sfiit să-şi dea cu părerea cu privire la epoca renascentistă, în opoziţie cu cea barocă! Deşi a avut un ecou puternic (în perioada aceea, la începutul anilor ’70, noţiunea de rating nu era o nebuloasă) şi s-au promis dezvăluiri spectaculoase în următoarea emisiune, aceasta nu a mai avut loc niciodată.

BALADĂ POPULARĂ

Pe fosta Stradă Ştefan Furtună toată lumea ştie de statuie. Ori a văzut-o ori a auzit de ea, povestea “Omului de piatră” fiind lăsată de la o generaţie la alta, precum baladele populare. “Daaa, sigur că o ştiu, mă jucam cu ea când eram mic” spune vecinul de peste drum deşi cu greu ţi-l poţi imagina copil. În schimbul unui pachet de ţigări ne dezvăluie taina tainelor: “Statuia a fost uite aici, în curtea cu gard mare şi roşu. Întrebaţi de domnu’ Liviu, a lui a fost. Eu mă agăţam de ea, o stropeam cu apă şi mă piteam în spatele ei de’ nu mă găsea nimeni cu orele”.

Domnul Liviu acum este patronul localului în care e transformată proprietatea de la numărul 47. “Desigur că îmi aduc aminte. Mi-a marcat copilăria şi adolescenţa. Când au cumpărat părinţii mei casa de la familia Oliva, statuia era în curte, aici, lângă cişmea. Ştiu că era acolo de zeci de ani. Cine să clintească cele patru-cinci tone de marmură albă? Copii fiind ne jucam cu Neptun, vara îl stropeam cu apă să se răcorească, iarna îl protejam de zăpadă să nu răcească… Îmi aduc aminte că bucuria mea era să prind gângăniile care se ascundeau în faldurile sale. Ştiu că se spunea că ar putea fi o lucrare foarte valoroasă, chiar un Michelangelo, ceva.” Totul a fost minunat până în ziua în care prin ’87-’88 s-au trezit la poartă cu un camion cu remorca plină cu nisip şi cu o automacara. Erau însoţite de un “tovarăş” despre care au aflat mai târziu că ar fi fost secretarul de partid de la ITB, instituţie aflată la câteva străzi mai sus. “Să trăiţi! Sunt vecinu’, am venit să luăm statuia!” a spus tovarăşul peste gard, dezvăluind misterul desfăşurării de forţe din faţa casei. “Nu au intrat în curte, îşi aduce aminte domnul Liviu, doar au săltat braţul macaralei peste gard. Încercând să ridice statuia, utilajul a cedat fiind gata-gata să-l scape pe Neptun peste muncitorii veniţi să ajute. Ar fi fost o tragedie… De atunci nu mai ştiu mare lucru despre ea, doar că ar fi ajuns la un doctor renumit, parcă Târgovişte îl cheamă”.

Cum de a plecat “Michelangelo” de acolo, fără nici o opoziţie din partea propietarilor casei? “E simplu. Noi nu aveam acte de proprie-tate asupra statuii. De altfel, cred că nimeni nu are. Aşa am cumpărat casa. Cu statuie cu tot. În plus, era vremea demolărilor masive în Bucureşti şi părinţii mei chiar au dorit să nu îi calce vreo… sistematizare atrăgând atenţia asupra lor”. Aşa se face că, după ce a venit de peste mări şi ţări, după ce a speriat ordonanţele şi cameristele în Cişmigiu, Neptun a părăsit demn, dar culcat într-o rână Strada Sculpturii (unii zicându-i chiar Strada Statuii!) alias Ştefan Furtună.

ÎNTÂLNIREA

Bineînţeles că năvălim peste prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte (Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Nicolae Păulescu”), chiar în zi de lucru, la cabinet. Domnul doctor ne răspunde foarte senin că da, statuia e la dânsul! În curtea casei părinteşti din Pipera. Abia după seninătate ne întreabă de unde ştim, îi arătăm misteriosul plic, cade pe gânduri, nu comentează şi, în final stabilim data întâlnirii cu… statuia!

Nimerim într-o dimineaţă cu ninsoare şi troiene. Statuia stă stingheră lângă fântâna bătrânească, acoperită de zăpadă. Privită din unghiuri diferite are trei expresii ale feţei. Dintr-o parte are chip de luptător. Din cealaltă are un chip mirat, deşi nu credem că o mai poate mira nimic, trecută fiind prin atâtea aventuri şi ajunsă până în vremurile de criză. Nici măcar lopata albastră cu care dăm zăpada din jurul ei şi nici ciudata măturică-perie cu ţepi albaştri şi verzi cu care o curăţăm nu-i mai lezează demnitatea masivităţii. Din faţă exprimă chin şi agonie. Această din urmă expresie izbeşte, asemănarea cu chipul lui Michelangelo cel îmbătrânit prematur, obosit şi chinuit de propriile provocări fiind izbitoare. “Măi Michelangelo măi, ce mai faci? Te-au ajuns vremuri grele!”, încheagă domnul doctor un dialog ireal, în timp ce dă la lopată. “E marmură de Carrara. Se vede”. Nu putem aproba dacă este de Carrara sau nu, nu suntem specialişti, dar piciorul stâng al statuii dezvăluie o frumuseţe nepământeană, străbătută de vinişoare roz, şi având în vedere prin ce a trecut, numai o marmură de calitate ar fi putut rezista. “Mâna dreaptă e ruptă, trebuie curăţată. În mâna dreaptă avea tridentul. La război a dispărut mâna aia cu tridentul”.

CARRARA

“Prin anii ’80-’85, profesorul Radu Păun m-a rugat să-l văd pe Alexian ( istoric de artă, stătea pe undeva pe lângă spitalul Cantacuzino), pentru că avea o durere puternică intercostală. Evident că m-am dus. Stătea într-o căsuţă mică, veche, de pe la 1790. A scris o carte pe care o am undeva la mine acasă «Acest ev mediu românesc» (n.red.- în care apar referiri la statuie). Era suferind şi nu ştia cum să mă răsplătească pentru faptul că m-am dus de mai multe ori să-l tratez. Şi nu numai, îmi plăcea să-l ascult cu plăcere, deoarece era o persoană cu un dialog extraordinar şi un bun povestitor al… unor lucruri!

La un moment dat m-a rugat aşa: «Domnule doctor, uite, se află în Bucureşti o statuie care se găseşte pe Str. Sculpturii (mai târziu Ştefan Furtună), o statuie care eu cred că este ori o creaţie a lui Michelangelo ori o creaţie a elevilor săi întrucât dacă ar fi făcută de el, ar fi un autoportret! Dacă ar fi făcută de elevii lui, ar fi un portret al maestrului lor. Statuia are dimensiunile statuilor lui Michelangelo, iar marmura este de Carrara. Michelangelo a lucrat într-o vreme la Carrara. Arhitectul Giorgio Vassari povesteşte despre o perioadă în care Michelangelo s-a retras cu elevii lui pe muntele de la Carrara unde era şi marmura pe care o foloseau pentru statui şi unde a stat o vreme destul de lungă. Poate că atunci s-a conceput această statuie care, de fapt, face parte dintr-un complex mai mare: Neptun cu două nimfe». “

Cronicarii vremii lui Michelangelo au notat că, pe când era la Carrara, se gândise să dăltuiască un întreg pisc de marmură, ca să călăuzească marinarii de pe Marea Tireniană. Alexian a continuat să-i vorbească pe aceaşi temă doctorului Târgovişte: “Acest Neptun este de fapt Michelangelo! Dacă se pune portretul lui alături de chipul statuii se poate vedea că asemănarea e mare. Astfel încât nu poţi să te abţii de la presupunerea că este vorba despre un portret făcut de elevii lui Michelangelo. Sugestia mea ar fi să vorbiţi cu domnul Oliva, strănepotul arhitectului care a adus această statuie din Italia, pentru că este un om aflat la strâmtorare, este în vârstă, are vreo 80 de ani şi ar dori să vândă statuia”.

Doctorul Târgovişte nu a ezitat şi a cumpărat statuia, la preţul de 20.000 de lei (bani, nu glumă pentru acele vremuri) gândind că pe de-o parte face o faptă bună ajutând familia aflată în criză de bani şi, pe altă parte, va putea reda statuia circuitului public. Au făcut o hârtie de mână, singurul act posibil la acea dată. Apoi, a mai trecut ceva timp până când, un alt pacient s-a oferit să transporte el statuia din Strada Ştefan Furtună la orice adresă doreşte doctorul. Astfel a ajuns Neptun la marginea Bucureştiului, în Pipera, zonă care pe vremea aceea nici nu visa la fişe.

ATRACŢIE

“Un «Michelangelo» în România ar fi un lucru de mare interes şi o atracţie turistică”, se entuziasmează doctorul Târgovişte. Da, domnule profesor, dar statuia trebuie testată cu carbon, asta durează, plus birocraţia binecunoscută, chiar dumneavoastră recunoscând că, de-a lungul timpului, mulţi au refuzat să cerceteze cazul, mergând pe ideea de fals. Dar, până şi un “fals” trebuie studiat, mai ales unul care duce în spate o întreagă istorie, plus un document semnat de aghiotanţii lui Napoleon al III-lea.

Plus că mai avem…o problemă. Se pare că există şi cele două nimfe şi că ar fi îngropate pe terenul de lângă Muzeul Antipa. Înainte de a fi construit Muzeul Antipa, aici era marginea Bucureştiului. Colonia italiană (zidari şi pietrari) se aciuise pe locul insalubru al unor foste cărămidării şi nisipării, numită semnificativ “Gropile lui Neptun”, mărginite între Uliţa Târgoviştii (Calea Griviţei), Podul de Pământ (Calea Plevnei) şi Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), cuprinzând de-a curmezişul, viitoarea stradă a Sculpturii (apoi Ştefan Furtună, azi – Mircea Vulcănescu).

Ca în orice investigaţie dificilă şi cu multe semne de întrebare, dosarul rămâne deschis. Continuăm, deoarece mai avem file de adăugat şi, vorba lui Michelangelo însuşi, “sculptura e bună pentru salahori”, iar nouă ne place să fim salahorii lui, direct, ori indirect!

PATIMILE LUI NEPTUN

De la bun început ni s-a spus să avem grijă de noi dacă vrem să scriem despre “Omul de piatră”. Nu de alta, dar cam toţi cei care au vizat într-un fel schimbarea destinului acestui colos din presupusă marmură de Carrara au avut probleme. Coincidenţă sau nu, fostul soldat napoleonian Oliva scapă teafăr după bătăliile purtate în slujba “imperatorului”, dar moare răpus de ciumă, însoţind statuia spre ţară. Se mai spune că nobilul de la care a fost cumpărată nu a mai apucat să se bucure de cele şase şlepuri cu grâu românesc primite la schimb, despre el nemaiauzindu-se nimic, niciodată. Necazurile nu au ocolit chiar statuia “în persoană”. În timpul bombardamentului care a zguduit Bucureştiul în 1944, Neptun a rămas fără braţul drept şi tridentul aferent.

PITICUL DE GRĂDINĂ

“Chiar nu are nici o valoare, e totuşi marmură de Carrara?” este întrebarea la care nu ne mai săturăm a primi răspuns, întrebare pe care i-o adresăm şi profesorului Răzvan Theodorescu.

“Are valoarea pe care i-o aduce acuma timpul pentru o piesă de secol al XIX-lea. Cu un autor necunoscut sau prezumat. Este o piesă, până la urmă, de o mare (nu aţi ghicit, cuvântul nu este”valoare” – n.r.) banalitate, în sensul bun, desigur. E o piesă oarecare de felul celor care se făceau cum se fac astăzi piticii aceia din ipsos… Se făceau atunci, sigur că da, din materiale nobile, pentru oameni bogaţi… ” spune profesorul Răzvan Theodorescu. “Dar faptul că aduce cu Michelangelo, chiar nu înseamnă nimic?”, încercăm o ultimă posibilitate. “Arta italiană de după Michelangelo nu a făcut decât să îl imite pe Michelangelo. A fost obsesia tuturor marilor sau micilor artişti. Manierismul nu a făcut altceva decât să imite patetismul michelangelesc. Într-un cuvânt, statuia dumneavoastră nu are absolut nimic cu Michelangelo” ne-a liniştit profesorul de Istoria artei al cărui umor inconfundabil a împachetat crudul dar pertinentul adevăr.

Aşadar, statuia a fost cumpărată direct de la proprietar de profesorul dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, care a amplasat-o în curtea casei părinteşti din Pipera.

Cam acesta a fost parcursul unei frumoase poveşti începută sub semnul aventurii, purtată apoi pe aripile seducătoare ale misterului şi terminată (probabil) la margine de Bucureşti.

* Fotografii si texte preluate din:

  • ziarul România Liberă
  • cartea Enigmele Bucurestilor de Simion Săveanu – Editura pentru Turism 1973
  • cartea  Un București mai puțin cunoscut de Silviu N. Dragomir – editura Lucman 2008

6 comments to „Neptunul” de marmură sau… istoria unei poveşti.

  • şi mai exact, unde în Pipera? oare o putem vedea, măcar prin/peste un gard?

  • Ando

    @catherine: Sincer, nu prea mi-a plăcut niciodată Pipera asta şi deci nu-mi surâde un drum până acolo…
    Poate se oferă cineva…cu drona 🙂

  • @Ando: păi, eu sunt aici în fiecare zi! vin dimineaţa, plec seara. deci, un’să caut, că mă bag la nişte investigaţii în pauza de masă 🙂

  • Ando

    @catherine: Bun, de la platforma Pipera la comună nu-i mare distanţa.
    In mod normal, cei de la primărie ar trebui să ştie unde este casa profesorului…Totul e să-ţi şi explice cum trebuie…Eu, cam aşa aş proceda…

  • Felicitari – unul din cele mai tari articole pe care le-am citit pe un blog din Romania. La cat mai multe!!

  • Marian

    Eu sunt cel care am rascolit apele, comentand la materialul precedent.Acum m-am lamurit. Multumesc pentru efort si pentru articol.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>