Jurnalul realităţii (XV) – Crăciun îndestulat

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

1968 – săptămâna dinaintea Crăciunului

Vacanţa e gata să pustiască şcoala şi să anime Vitanul, oricum mai zglobiu acum, în prag de sărbători. Iarna, cu zăpada şi gerul care o însoţesc, nu ne prea pune în încurcătură. De multe generaţii, oamenii mahalalei mele ştiu să convieţuiască în armonie cu anotimpul alb deşi uneori nu le este uşor.

Liniştea dimineţilor, înaintea fluieratului inconfundabil al sirenei de la 7 Noiembrie (ora 6.00), este sfâşiată tot mai des de protestele porcilor cărora li se pune fundă roşie. Moment important, pregătit îndelung şi dus la bun sfârşit cu mare dichis. Familia mea nu facem excepţie, doar că este un pic mai complicat. Ritualul, oficiat de tata ajutat de mine, trebuie înfăptuit de două ori. O dată la bunica şi o dată la noi.

Bunica, Lucreţia Mocanu, creşte (numai ea ştie cum!) în fiecare an un „purceluş” pe care îl împarte frăţeşte cu cei trei copii ai ei (un băiat, adică tata şi două fete). Nu acceptă refuzul, ba mai pune şi condiţii. Fapta trebuie săvârşită cu o săptămână înaintea Crăciunului.

Din 1942, Mamaie trăieşte singură în mahalaua Cărămidarii de Jos. În spatele Abatorului, peste Calea Văcăreşti, în dreptul Topitoriei, îşi începe drumul arcuit pe sub Dealul Mărţişorului spre Calea Piscului, strada Livada (Livedea) cu Duzi. Bunica locuieşte la numărul 35, într-o căşuţă bătrână, cu prispă, ca-n poveşti, pitită sub un cais imens. Primăvara ninsoarea florii de cais îi albeşte acoperişul. Cum pereţii sunt spoiţi în fiecare an cu var alb, pare a fi din zahăr. Se află în vecinătatea casei părinteşti a Mariei Tănase (în fotografie) situate pe Fundătura Livedea cu Duzi.

Cele două case sunt aproape identice, doar că a bunicii este mai mică. Mama Lucreţia a cunoscut-o personal pe marea cântăreaţă şi pentru asta este foarte mândră.

„Operez” deja ca „mâna a doua” de trei sezoane. Tot de atâtea câştig bani frumoşi ajutându-l pe Anghimoft bătrânul care este generos cu cei care-şi merită plata prin muncă. Ăsta este al patrulea, sunt piesă de bază şi iau lucrurile în serios. Tata este absolvent vechi (magna cum… fleică) al „Şcolii de măcelari amatori” din strada Soldat Dumitru Z. Nicolae nr. 10 (fostă Abatorul Nou). Ştiu în fiecare moment unde îmi este locul, ce, cum şi când trebuie să fac astfel încât totul să meargă fără poticneli.

Neamul lui Anghimoft respectă regula potrivit căreia măcelăria (cuţitul) nu face casă bună cu alcoolul. Din acest motiv în timpul lucrului (nici măcar în preajma Crăciunului) nu se „gustă” (degustă) nimic. Doar apă, dacă i se face cuiva sete. În schimb, fiecare pas este pregătit astfel încât întreaga operaţiune să se încheie pe la 9.00 – 10.00 pentru ca „lucrătorii” să poată bea pe îndelete o ţuică fiartă şi să încerce şoriciul auriu, bine pătruns iar femeile să aşeze ceaunul pe pirostrii şi să pregătească fără grabă prăjeala, mămăliga, strachina cu murături. După ce apar „invitaţii”, se pune damigeana cu vin la piciorul mesei şi toată lumea se bucură.

Aşa se face că, în mod obişnuit, acţiunea începe în jurul orei 5.00. Trebuie să ne trezim pe la al doilea cântat al cocoşilor. Până în Văcăreşti este ceva drum de „luat la talpă”.

În timp ce „mâna întâia” şi-a făcut curaj şi a plecat la faţa locului să verifice că totul este pregătit, eu adun sculele de prin ungherele unde stau peste an. Setul de cuţite profesionale ascuţite brici, cu mult timp înainte şi masatul, toate marca Dick – Germania, cel mai bun fabricant de astfel de unelte, cârligele cu lanţ, două cinghele cu trei braţe, arzătorul pentru butelie, peria de scânduri, câteva cuţite uzate, fotele din pânză cauciucată, cizmele de cauciuc şi obielele din molton, palanul, saci de iută, toate au fost aliniate cu atenţie ca pentru o revistă de front. Nu în ultimul rând sania care ne va înlesni căratul agărlâcului dar mai ales a părţii hărăzite nouă din porcul ce urmează a fi sacrificat.

◊◊◊◊

Sania există şi azi. Este o adevărată operă de artă meşteşugărească ieşită din mâinile unui lăcătuş, artist al fierului, coleg cu tata: Lazăr Alecu. Cadrul a fost modelat dintr-o singură bucată de ţeavă, fără tăieturi şi încheiat doar cu două suduri.

Când vremurile ne-au obligat să ne lăsăm casele şi să pribegim, i-am dăruit-o prietenului meu de-o viaţă Gh.C. care a păstrat-o ca pe sfintele moaşte. Acum îşi plimbă nepoţii cu ea.

◊◊◊◊

Tata se întoarce înainte de a se întuneca. Face inventarul şi nu identifică lipsuri. Aneta şi Lili, mătuşile mele, sunt deja încartiruite în Livada cu Duzi. Au pregătit cele necesare: cazanul şi cotlonul pentru încălzit apa, vase, ştergare, alte alea şi foarte important, butelia de aragaz, plină, ţinută peste noapte în casă, la căldură. Vecinul, Tache Fieraru, a fost anunţat. Ne va ajuta să imobilizăm „victima”. Apoi chibiţeză, mai rade arsura pe ici, pe colo, are grijă de focul din cotlon, cară apă şi în aşteptarea timpului pentru ţuică fiartă, ne dă vorbe la mână. În rest, două perechi de braţe pricepute care au exersat de mai multe ori toate gesturile se descurcă fără ajutor.

Nu pot lipsi de la întâlnirea nocturnă cu prietenii din cartier. Îi găsesc, băieţi şi fete, cum altfel, la derdeluş. Strada Niţă Elinescu e numai bună. Începe din Vitan, coboară în pantă pronunţată vreo sută de metri şi apoi se pierde hăt, departe în grădinile lui Ionică Balaurea. Ziua se mai rătăcesc pe aici câteva maşini dar seara nici urmă. Pentru mâine sunt învoit de la şcoală şi-mi justific absenţa partenerilor de drum avertizându-i să nu mă aştepte. Stau puţin şi mă întorc acasă. E senin, gerul începe să pişte.

Tata s-a culcat. Ca să mai „ţinem” de lemne nu încălzim toată casa. Doar bucătăria şi dormitorul părinţilor. Eu dorm în bucătărie pe un pat frumos, cu saltea din paie, zestrea mamei, aşezat lângă sobă. Aici citesc seară de seară şi ascult teatru radiofonic la un aparat de radio Pionier. Adorm repede. Când mi-era somnul mai dulce o mână viguroasă mă zgâlţâie de umăr şi aud ca prin vis:

– Scoală jupâne că arde şura!

Chiar dacă nu avem şură, tata nu glumeşte când e vorba de muncă. Cum cana cu apă rece este la îndemână… e mai bine să  sar imediat din pat. Ne pregătim pe îndelete, bem un ceai fierbinte cu multă lămâie şi suntem gata de plecare. Mama, care e maistru blănar, trebuie să meargă la atelier. Va veni şi ea spre prânz la pomana porcului.

În sfârşit, o luăm din loc. E ger, zăpada scârţâie, se lipesc nările. Tata trage sania şi eu vin după el. Drumul, iluminat cu zgârcenie, este ştiut şi cunoscut de amândoi. Coborâm Niţă Elinescu, dreapta pe Vântului, stânga pe Soldat Dumitru Z. Nicolae, trecem prin poarta lui Anghel Anghimoft, îl salutăm pe Cucu, ciobănescul care ne recunoaşte, se opreşte din lătrat şi scânceşte bucuros, traversăm pe o potecă bătătorită grădinile lui Gică Balaurea şi ale lui Pandele, apucăm pe Vitejilor, ieşim în Tarcău, stânga pe Foişorului, trecem Dâmboviţa şi iată-ne în faţa Abatorului. Urmăm gardul acestuia, trecem de poarta de la „Distribuţie”, la Cantină o luăm la stânga pe… Abatorului şi ne continuăm drumul, pe lângă gard, spre Văcăreşti.

Până aici nu am întâlnit nici ţipenie de om. Taman acum somnul este mai dulce. Cred că dorm şi miliţienii adăpostiţi pe undeva. Sporovăim acompaniaţi de scârţâitul zăpezii, mai mult pentru a sparge liniştea ciudată care ne învăluie.

Trecem de postul de transformare. Deja se distinge zumzetul discret al agregatelor de la Uzină (staţia frigorifică) aflată la douăzeci – treizeci de metri înainte de intersecţia cu Calea Văcăreşti. Şi ajungem în dreptul coşului de fum, frumos, construit din cărămidă, crenelat, încins din loc în loc cu cîte o centură metalică, amplasat la câţiva paşi de gard.

Deodată… buf!… chiar la picioarele mele cade un pachet dolofan. Tata se întoarce instantaneu. Nu avem timp să pricepem ce se întâmplă că un alt pachet venit peste gardul Abatorului este cât pe ce să-mi înfunde căciula pe ochi.

Ne dumirim imediat. Cunoaştem procedeul. Băieţii dinăuntru aveau o şustă cu partenerii de afară.  Jucau o partidă „de dublu”. Probabil le-am luat-o cu puţin înainte celor „de la primire” iar cei „de la serviciu”, presaţi de apropierea unei patrule din sistemul intern de pază, nu au mai aşteptat semnul de recunoaştere, „au servit” ca să scape de „mingie”şi s-au ascuns pe la hala frigorifică, dacă nu erau chiar dintre frigotehniştii din schimbul de noapte.

◊◊◊◊

Noaptea, Abatorul nu funcţiona. Nu era „tăiere” (nu se sacrificau animale) şi nu se făcea „distribuţie” (livrare) de carne, cu excepţia nopţilor când se încărcau vagoanele frigorifice pentru export. De regulă, lucrau doar grăjdarii care descărcau animalele din vagoanele C.F.R. staţionate pe malul drept al Dâmboviţei, de la „Lemetru” până dincolo de Depoul I.T.B. Splai, doi – trei recepţioneri care le înregistrau, unu sau doi medici veterinari, frigotehniştii, electricienii, mecanicii de la întreţinere şi paza. Toţi ăştia erau şi ei „doctori în ciordeală” cu „diplomă” obţinută pe bune, după o experienţă practică îndelungată. Când prestaţia „doctorilor” nărăviţi la tenis peste gard a devenit de nesuportat, s-au investit mulţi bani în ţevi şi plasă metalică cu care „fileul” a fost supraînălţat pe toată lungimea lui.

◊◊◊◊

Două – trei minute nu schiţăm niciun gest. Aşteptăm să vedem ce se întâmplă. E linişte şi nu se mişcă nimic. Opintindu-se puţin, tata pune cele două pachete ambalate în saci de hârtie pe sanie şi plecăm. Îmi spune peste umăr că sunt grele. Estimează că au cam douăzeci – douăşcinci de kile fiecare. Tot restul drumului m-am întrebat cum dracu le-au aruncat peste gard. Nu ştiu ce oră este. Eu nu am ceas. Tata are dar nu-l prea poartă. Bănuiesc că este în jur de 4.30. Parcurgem Văcăreştiul în pas vioi. Pe aici se retrag de obicei patrulele de miliţie călare. Intrăm nestânjeniţi pe Livedea. În câteva minute poposim la numărul 35. Tot drumul nu ne-a ieşit nimeni în cale, nici măcar un câine rătăcit.

Mamaie se uită lung la sanie şi întreabă:

– Ce aveţi mă acolo? În timp ce depune pachetele în magazie, tata răspunde fără şovăială:

– Am cumpărat în drum nişte boabe pentru porcu’ ăla de acasă! Era prea gogonată! Bunica nu insistă dar îşi răsuceşte un deget în dreptul tâmplei.

După un sondaj făcut cu fereală ni s-a risipit orice urmă de îndoială. Acolo avem carne! Atunci am înţeles că zicala „Nu-i pentru cel căruia i se pregăteşte, ci pentru cel care se nimereşte” nu este vorbă goală.

Puţin după ora 5.00 ne apucăm de ale noastre. E tare frig şi pornim mai greu dar parcurgem fără surprize toate etapele. Pe la 10.30 tata a pus primul ibric cu ţuică la fiert. Îmi primesc şi eu porţia. O ceşcuţă mică, ceva mai încăpătoare decât un degetar. Şorici la discreţie. Mestec încet, temeinic şi beau cu înghiţituri mici şi rare. Spre prânz apar ceilalţi membrii ai familiei. Părintele Manole, parohul Bisericii Cărămidarii de Jos, în al cărei Comitet parohial bunica este membră activă, ne binecuvîntează bucatele. Toţi, familie şi invitaţi, se îndestulează după voie stingâdu-şi focul cu vin alb, de Panciu, intrat în magazia noastră la începutul lui Undrea.

Începem să ne moleşim, semn că e timpul să plecăm acasă. Lăsăm pe loc sculele şi carnea primită de la bunica urmând să le luăm mâine. Tata pune cele două pachete pe sanie, le acoperă cu un ţol uzat şi le priponeşte bine. Înainte de a ieşi pe poartă îi povesteşte bătrânei toată tărăşenia. Aceasta face un pas înapoi, se închină cu trei cruci mari reuşind să spună în dulcele grai moldovenesc doar:

– Văleu!

Pe drum află şi mama toate detaliile. În sfârşit, ajungem acasă. Ne bulucim toţi trei în bucătărie unde tata aduce pachetele picate din cer şi pe care le desface cu atenţie. Rămânem cu gura căscată. Numai specialităţi înadins pregătite pentru Crăciun. Cu excepţia slăninei sunt de toate: doi muşchi babani, fasonaţi la meserie, trei perechi de muşchiuleţi, fleici, garf, cotlete, carne asortată pentru tocat, organe,  limbă şi bojoc, două băşici pentru tobă, maţe de cârnaţi şi bumbare, costiţă fasonată, piept, şorici, picioare, urechi şi cozi pentru piftie, guşă împănată pentru tocătură. Doamne, ce belşug! Aproape 45 kg cântărite cu precizie. Uite aşa porcul din bătătura noastră mai are de trăit încă  o lună!

A doua zi când ies de la şcoală mă duc întins la tata mare pentru a-i declara disponibilitatea mea de a face nişte bănuţi. Cum dă cu ochii de mine mă ia la întrebări.

– Ce-aţi făcut tăicuţă la ţaţa Lucreţia? Cum l-aţi lucrat?

În timp ce mă dezbrac îi fac o descriere amănunţită. Aprobă mulţumit din cap şi fără să-i dau răgaz îi povestesc pozna cu pachetele. Râde cu poftă şi stigă la bunica:

– Ia vino Caterino! Auzi ce spune copilu’ ăsta!, şi-mi face semn să repet.

– O fi fost tot Mitică – Gură Cusută!, vine replica bunicii.

Aflu şi eu astfel că prin ʼ64, numitul, măcelar din vecini cu al cărui băiat sunt coleg de clasă, a dat „balotul” peste gard fix în faţa unor… miliţieni. A fost ceva vâlvă dar nu au reuşit să identifice făptaşul. Iniţiaţii ştiau însă detaliile şi ghinionistul a devenit subiectul favorit al glumelor.

Când încep să înşir conţinutul pachetelor, se face linişte.

– Asta a fost comandă specială! Cu ce v-a dat măta mare şi cu ce v-a dat Abatorul, başca porcul vostru, aveţi taică un Crăciun îndestulat! Să fiţi sănătoşi!

◊◊◊◊

Mult timp după acea întâmplare am încercat să-mi închipui cum s-a desfăşurat întâlnirea dintre cei care, involuntar, ne-au făcut sărbătorile mai bogate. Cu siguranţă, unii au afirmat apăsat că au patrulat zadarnic pe lângă gard, iar ceilalţi au susţinut şi au întărit cu jurăminte că au livrat „marfa” conform înţelegerii. Cred că din această dilemă nu au ieşit niciodată. Aveau toţi dreptate dar nu ştiau! Eu ştiam dar nu aveam cui spune!

De belşugul venit peste gard au beneficiat şi săracii pe care familia Anghimoft îi ajuta: Baba Lina, Răţoi Spoitorul, Leana Hingheroaica şi Marin Mutul.

Din banii munciţi în acea iarnă mi-am cumpărat, printre altele, primul meu ceas. Era un Pobeda (Победа) care funcţiona perfect şi pe care l-am înlocuit, prin 1973, cu un Slava doar pentru că se demodase. Astăzi nu mai port ceas.

—–

Notă: articolul a fost publicat inițial fără a menționa numele autorului. Ne cerem iertare pentru greșeală.