despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

A mai rămas ceva! Sau povestea unei alte case

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Precizare: Informaţiile din acest articol se bazează pe amintirile mele (dar şi pe ale altora), verificate, confirmate şi completate cu documente.

Platforma industrială Lemaître/Timpuri Noi şi-a schimbat înfăţişarea. Arată ca şi cum uzina nici nu ar fi existat vreodată.

După ştergerea din peisaj (septembrie – octombrie 2013)  a casei în stil neoromânesc care adăpostise Centrul de calcul, a venit  rândul ultimei clădiri rămase în vatra întreprinderii.

La începutul anului a fost „rasă” şi aceasta pentru a permite începerea lucrărilor de construire a unui „ansamblu imobiliar” cu funcţiunea de „birouri, servicii, spaţii publice şi comerciale, spaţii pentru parcare auto la sol, anexe tehnice”.

Nu va trece mult şi „Lemetru” va fi doar o denumire ciudată fără semnificaţie în istoria Bucureştiului.

Şi totuşi oraşul păstrează încă, semne ale existenţei uzinei care a marcat începuturile metalurgiei româneşti şi ale fabricaţiei autohtone de maşini agricole complexe.

Unul dintre acestea se află pe Strada Foişorului Nr. 150 – 150A.

Este blocul de locuinţe construit de Timpuri Noi în a doua jumătate a anilor ʼ50. Pe acesta l-am prezentat în articolul A mai rămas ceva!.

Altul, tot un bloc, este situat pe Calea Dudeşti. A fost construit în anul în care eu veneam pe lume, cu câteva luni după ce doritul şi aşteptatul eveniment mi-a bucurat familia. Tata, a cărui viaţă a fost trainic legată de Dudeşti, îl folosea ca reper şi obişnuia să spună: „Vizavi de VICA (fosta Vopsitorie şi apretură interbelică) la Blocul Timpuri Noi”. Acolo dealtfel, a fost dintotdeauna staţia tramvaiului. Este şi astăzi.

La începutul anilor ʼ50, lipsa locuinţelor era o problemă foarte serioasă, nu numai pentru cei afectaţi, ci şi pentru autorităţi. Acestea au înţeles repede efectele asupra forţei de muncă, sesizând  imensul capital de încredere pe care l-ar putea câştiga dacă vor găsi o soluţie pentru problemele locative ale celor ce muncesc. Nu au stat mult pe gânduri, s-au apucat de treabă şi în linii mari, au reuşit. Cu ce preţ? Asta este o altă problemă, cel puţin la fel de serioasă ca cea de la care s-a pornit.

Apariţia pe Calea Dudeşti la numărul 123 a unui bloc nou compus din „opt apartamente cu câte două camere, antreu, bucătărie şi baie şi şase apartamente cu câte o singură cameră, antreu, bucătărie şi baie”, destinat „muncitorilor fruntaşi în întrecerea socialistă din uzinele Mátyás Rákosi”, nu putea fi trecută cu vederea de presa vremii.

România Liberă din 4 decembrie 1954 consemnează evenimentul care face ca „în curând familiile unora dintre cei mai harnici muncitori” să se mute în case noi, cu încălzire centrală, construite din „fondul de investiţii sociale cu care erau înzestrate întreprinderile noastre socialiste”.

Era perioada în care celor mai importante „citadele muncitoreşti” li se schimba denumirea. Pentru cinstirea liderilor comunişti naţionali sau de aiurea, în viaţă sau plecaţi spre o lume mai dreaptă, noile denumiri conţineau numele acestora.

Astfel Uzinele Vulcan devin Uzinele Mao Tze-dun, Fabrica de Maşini Electrice Dinamo → Fabrica de Maşini Electrice Klement Gottwald, Întreprinderea de Pielărie şi Încălţăminte Dâmboviţa → Întreprinderea de Pielărie şi Încălţăminte Serghei Kirov, Fabrica de Ciorapi şi Tricotaje Apollo → Fabrica de Ciorapi şi Tricotaje Pavel Tcacenco, Fabrica de Tricotaje Bucureşti → Fabrica de Tricotaje Bela Brainer…

Uzinele Timpuri Noi Bucureşti nu puteau face excepţie. Aveau o tradiţie revoluţionară semnificativă şi erau potrivite pentru a purta numele lui Mátyás Rákosi (1892 – 1971), pe numele său real Mátyás Rosenfeld, secretar general al Partidului Comunist Ungar şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Ungare.

Aşa se face că, până la începutul anilor ʼ60, capitalistul Louis Lemaître, întemeietorul uzinelor, s-a perpelit acolo unde se afla la gândul că munca lui onorează un comunist care, nici măcar, nu era român.

Blocul este amplasat pe proprietatea Zamfirescu (săpun şi ciocolată), la intersecţia Dudeşti x Matache Dobrescu.

Dacă a fost rezultatul transformării în locuinţe a unui imobil „vechi, dărăpănat”, atunci acela se afla în patrimoniul Fabricii de săpun. Familia Zamfirescu a construit temeinic. Clădirile ridicate de ei au trecut prin vremuri şi nu au fost afectate decât de prostia, ignoranţa şi nepăsarea oamenilor.

Aşezământul cu „balconaşe elegante” în care paisprezece familii au primit o locuinţă nouă, confortabilă  s-a dovedit la fel de rezistent. Administratorii de mai înainte (Timpuri Noi, I.A.L., I.C.R.A.L.) l-au întreţinut cu grijă şi cutremurele nu l-au smintit.

Când a devenit proprietatea tuturor locatarilor (şi a nimănui!) situaţia s-a schimbat. Burlanele s-au spart, tencuiala s-a coşcovit şi a început să cadă, uşa metalică de la intrare nu o mai vopseşte nimeni şi nişte „deştepţi” şi-au extins apartamentele (cu aprobarea cui?) clădind pe terasă sau pe unde au mai apucat.

Au mutilat o clădire care, scăpată de furia bolnavă a redesenării oraşului, putea adăuga încă o perlă la şiragul nobil al drumului boierilor Dudeşti.

Iată deci că a rămas… încă ceva. Acesta este al doilea semn lăsat de Uzinele Lemaître/Timpuri Noi în trecerea lor prin viaţa Bucureştiului. Şi cred că mai sunt şi altele. Am nişte bănuieli! Scuzaţi! Nişte alea… temeinice. Cum le zice?

Am încălecat pe o şa,
Şi v-am spus povestea aşa!
Când va răsări luna,
Vă voi mai spune una!

3 comments to A mai rămas ceva! Sau povestea unei alte case

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>