despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

lupte, progres și măreție

… cum găsesc o clipă de zăbavă, mă scufund în vechi terfeloage. Mi-i să nu mă vedeți ramolindu-mă, c-o vestă de piele pe mine și pufăind din pipă; dar astea-s riscurile amatorului de istorii.

A-nceput, istoria de azi, c-o dare de seamă – a Uzinelor Comunale Bucureşti. Se pot consulta astfel de raportări anuale, dar cea mai frumoasă e cea prilejuită de 20 de ani de activitate (1923-43).

Scrie aici, cu mîndrie, despre asanarea lacurilor, despre aducerea apei potabile în Capitală; dar zice și de coșuri de gunoi, tomberoane, pisoare, mături și tot ce-nseamnă civilizație publică.

Iese – dintre cifre și grafice – mîndria omului: constructor, antreprenor, inginer, de-a face și de-a putea face; de-a găsi soluții mărețe pentru probleme pe măsură.

Sunt, desigur, și hărți, planuri și sumedenie de imagini – le găsiți și vă uitați la ele.

Dar e mult de citit – și mai ales, de înțeles. Mai ales în „Lucrările de asanare a lacurilor din Valea Colentinei”, din ’36, de unde se convinge orișicare cîte mărunțișuri mărețe s-au luat în calcul cînd s-au plănuit lucrările; de la cît le ia țînțarilor să se-nmulțească pînă la cum o să bată vînturile odată cu lărgirea luciurilor de apă.

O privire mai largă – și aruncată mai tîrziu – se găsește-n lucrarea din „Probleme edilitare bucurestene – Alimentarea cu apa – Canalizarea Dîmbovitei – Asanarea lacurilor din nordul capitalei”, apărută  după 30 de ani, spre știința puterii populare. Chiar și-atunci opera inginerului Caranfil primea laude.

Neobositul inginer – al cărui nume-l poartă azi o stradă ce-atinge oarecum zona Herăstrăului – a condus Uzinele Comunale Bucureşti într-o epocă măreață: ăsta-i cuvîntul.

… poate asta-l făcea și nesuferit altora.

Iată – tot prin bibliotecă – și miile de pagini semnate de Cincinat Sfințescu. Unii-l numesc „părinte al urbanismului” – și nu-i contrazic. An după an, carte după carte, curs după curs, Sfințescu calcula cît de largă să fie o stradă, cum e mai bine să se construiască rondul din capul ei, unde să se facă stația de tramvai; și pentru asta măsura ce-au făcut alții – de la Berlin la New York.

Studii, noi studii, și – peste ele – alte noi studii; Sfințescu socotește la leu cît ar costa o gară nouă – centrală – și cum ar trebui să se dezvolte orașul: adică cît și pînă unde.

Sfințescu, cu timpul, îl socoate megaloman pe Caranfil; amendează „nevoia” inginerului de-a se băga în noi și noi lucrări, tot mai mari și mai impunătoare; în timp ce U.C.B. asana Snagovul și Scroviștea, pentru ca bucureșteanul cu bani s-aibă unde să iasă la iarbă verde, viața de din dos de București – pe Fundeni și Pantelimon – era încă mizeră și nesănătoasă.

Sfințescu-l vede pe Caranfil mereu „pe lîngă Vodă”; megalomania carlistă părea că merge de minune cu ideile inginerului. În tot acest timp, urbanistul – amar – cocheta cu ideile legionare: căci nimeni nu era perfect.

 

Dar ce luptă, oameni buni de azi; ce încleștare de idei; ce „război” – unul din care nu pierdea, practic, nimeni și cîștiga Capitala.

Era mai mult decît mlaștini, canalizare și șanțuri săpate.

Bucureștiul creștea. Capitala Țării își plănuia viitorul. Ne-a intrat în minte planul de sistematizare din ’35 (citiți „Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti”) – dar cîte alte planuri nu ieșeau din mințile oamenilor!

Ideile lui Iuliu Pascu din „Dreptul urbanistic si sistematizarea Bucurestilor” (1935) v-ar părea, poate, ciudate. În primul rînd – șosele tot mai late, monumentale, care să ne facă să ne crească mîndria; dar și mutarea uzinelor dinlăuntrul Orașului – cum ar fi cele din preajma Filaretului – și creșterea zonelor verzi și de adunare rămase-n urma lor. Nici „Planul de sistematizare a Capitalei” al inginerului Rădulescu – din ’29 – nu-i o lectură de lepădat. Și nici „Memoriul justificativ al Proiectului pentru sistematizarea planului orașului București” – al inginerului Stroescu, din ’36…

… se greșea? O, sigur: nici atunci nu eram altminterea decît cu coada pe sus, alternînd astfel de momente ceu cele de micime și de zgîrcenie.

Nu doar utilul și progresul conta: Mac Constantinescu, Sandu Eliad vorbeau și despre frumos – despre nevoia de frumos…

Dar Bucureștiul – împărțit în patru – funcționa cu sincope foarte asemănătoare celor de azi. Primarii de sectoare nu doar că-și puneau piedici între ei, dar nici nu se-nțelegeau cu primarul capitalei; așa că la 1939 s-a trecut la o centralizare masivă.

Cît despre lucrările publice…

… să vorbim? Să vorbim. Se descopereau nenumărate nereguli. Se lucra, firește, de mîntuială. Pavaje proaste, fără pat corespunzător; asfalt prea subțire! Beton turnat la repezeală! Stîlpi prea scumpi! Transport public necorespunzător! Fușereală masivă cînd era vorba de lucrări destinate sărbătorilor oficiale!

V-o vine a crede? Mie, da. Ce nu-nțeleg e altceva – știu că și-atunci s-a lucrat prost; dar cum de lucrările proaste ale vremii au… străbătut atît de bine vremurile?

—–

… sîntem în 2016: înseamnă alegeri: înseamnă mai mult decît peticeală și cîrpeală – înseamnă să-ne-aduceam aminte că, odinioară, eram măreți: „Singura piedică în calea Bucureștiului mare este tot Bucureștiul mic, care nu se hotărăște să facă loc Bucureștiului mare, pentru că Bucureștiul mare cere un suflet mare”. Asta a zis-o Dem. I. Dobrescu – știți, omu’ ăla care chiar a fost Primar.

7 comments to lupte, progres și măreție

  • Din păcate, Caranfil nu are nicio stradă în Bucureşti. Strada din apropierea Herăstrăului se numeşte Nicolae CaraMfil. Nu ştiu dacă e vorba de altă persoană sau a fost făcută, de mult, o greşeală, dar strada aia aşa e în nomenclatorul străzilor şi în actele celor din zonă.

    ,,Ideile lui Iuliu Pascu din „Dreptul urbanistic si sistematizarea Bucurestilor” (1935) v-ar părea, poate, ciudate. În primul rînd – șosele tot mai late, monumentale, care să ne facă să ne crească mîndria; ” Ăsta era trendul la vremea respectivă. Se construia altarul zeului automobil… practic, ce facem noi acum, cu lărgiri, supralărgiri, poduri şi pasaje, s-a făcut în Occident prin anii ’30 – ’50. Londra chiar desfiinţase trotuarele pe unele străzi şi crease pasarele peste străzi, pentru a fi mai mult loc pentru maşini. Sistemele de tramvai se închideau unul după altul, în ciuda faptului că producătorii americani veniseră cu PCC-ul, care circulă şi azi la peste 80 de ani de la momentul proiectării sale. Însă lobby-ul făcut de companiile din industria petrolului şi cea auto a fost prea puternic. Totuşi, Europa a realizat greşeala şi, de prin anii ’70 a început să amenajeze oraşele pentru oameni, distrugând amenajările megalomanice create anterior (căutaţi pe internet poze să vedeţi cum arătau Amsterdam, Bruxelles sau Viena în anii ’70 şi cum arată acum).
    Cincinat Sfinţescu a fost un vizionar, proiectul gării centrale şi al reorganizării căilor ferate în Bucureşti ne-ar fi ajutat extraordinar astăzi. Dar ,,trendul” era altul atunci – apărea automobilul, nu mai era loc de trenuri şi pietoni.

  • hm

    Chiar pe el ar fi trebuit să „cinstească” strada…

  • C.D.Mocanu

    Bun articol! Bun de tot!
    Din 1930 Nicolae Caranfil a condus ca director general Societatea Generală de Gaz şi Electricitate din Bucureşti. Împreună cu un colectiv de tineri ingineri a făcut Bucureştiul “electric”. Au “dus” curentul electric în toate colţurile oraşului şi au pus bazele unei reţelei electrice de distribuţie moderne. Principiile şi arhitectura acelei reţele se utilizează, în parte, şi azi.
    Colaboratorii lui au devenit nume sonore ale învăţământului superior de specialitate şi au proiectat şi construit Sistemul Energetic Naţional.
    Un nume trecut într-o nemeritată uitare!

  • hm

    Mulțumesc! Sunt sute, mii de pagini de citit. Vedem uneori că toate cele de azi par vechi: metehne și porniri.
    Și așa e. Dar azi, deși nu ne lipsesc „tehnocrații”… ne lipsesc specialiștii.

  • C.D.Mocanu

    Cred că totuşi Nicolae G. Caranfil (acesta este numele corect) are o stradă în zona de nord a Bucureştiului. Ani buni a fost director general atât la UCB cât şi la SGGE sau Gazelectra, cum i se mai spunea. În 1935-36 Gazelectra, sub conducerea lui, a început să parceleze Parcul Jianu. Loturile de circa 200 – 400 m² au fost puse la dispoziţia lucrătorilor din companie care au fost sprijiniţi financiar, printr-un sistem propriu Gazelectra, să-şi construiască locuinţe. Arhitectul care a gândit şi proiectat cartierul a fost Octav Doicescu. Şi uite aşa a apărut pe lume cartierul …. Primăverii!
    Numele străzii a fost dat, cu siguranţă, de acelaşi „intelectual” care pictorului Gheorghe Petraşcu i-a dedicat strada Gheorghe Pătraşcu (fostă Cap. Ruică). La protestele locuitorilor, autorităţile au recunoscut greşeala şi au început să înlocuiască plăcuţele. Doar că nu le-au înlocuit pe toate! În prezent Gheorghe Petraşcu convieţuieşte cu
    Gheorghe Pătraşcu şi nimeni nu mai ştie pe ce stradă se află!

  • hm

    Desigur, este fosta stradă Școala Herăstrău, trecută azi însă-n acte ca… Nicolae G. Caramfil.

  • […] pavaje mai trainice, odată ce materialele moderne au devenit mai accesibile și străzile, în anii de după primul Război, se civilizau în campanii […]

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>