despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Jurnalul realităţii (XVIII) – Ştrandul Tei (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 6 august 1967

Vară fierbinte! Şi dacă la vipia soarelui se mai adaugă şi fierbinţeala unor evenimente care ne hotărnicesc viaţa, atunci să te ţii! Le simt vara asta din plin, pe propria-mi piele.

Din toamnă voi părăsi Şcoala generală nr. 84 – Târcă Vitan şi îmi voi continua învăţătura la Şcoala generală nr. 95 –  Foişor. De două luni tata se luptă să obţină aprobarea transferului căci doar voinţa transferatului şi a familiei lui nu justifică o astfel de decizie. Zilele trecute am primit, în sfârşit, prin poştă mult trudita şi dorita hârtie oficială care dă dezlegare conducerilor celor două şcoli să purceadă la întocmirea cuvenitelor formalităţi.

Arşiţa soarelui este mai uşor de îmblânzit. Ultima parte a lunii iulie am petrecut-o în tabără la Novaci, sub Parâng, acolo unde Gilortul scapă din strânsoarea munţilor. Revenit acasă, recurg la metode verificate, practicate de toţi copiii Vitanului. Albia sau butoiul umplute cu apă şi aşezate cu meşteşug în calea soarelui nu lipsesc din nicio curte. Mai nou, hârjoneala sub ploaia împrăştiată de furtunul pus la cişmea a devenit vedeta zilelor în care zăduful pustieşte strada.

Toate astea sunt utilizate cu voluptate doar atunci când nu suntem „pe ştrand”. Aproape zilnic o liotă de băieţi şi fete se urcă în autobuzul 35 de la staţia Niţă Elinescu, străbate oraşul, coboară la I.P.A., traversează cu bacul Lacul Floreasca şi se instalează pe nisipul Ştrandului Floreasca 2, în dreptul salciei de lângă ţarcul/bazinul pentru adulţi, unde zăboveşte până târziu, aproape de închidere.

◊◊◊◊

1

În iulie 1942  Willy Pragher vizitează ştrandul şi ne lasă peste timp imagini preţioase. Fotografia este făcută dinspre colonade, pavilionul cu terasă care adăpostea restaurantul şi vestiarele. Pe malul opus se vede clădirea cu cerdac în care mai târziu va funcţiona restaurantul aparţinând Ştrandului M.A.I.

2

Plaja era împărţită în două sectoare. Unul cu iarbă şi unul cu nisip. Aveau să dăinuiască până hăt, în anii ʼ60 – ʼ70. Sus, pe celălalt mal apare clădirea fabricii Ford.

Douăzeci şi cinci de ani mai tărziu, în 1967, situaţia nu se schimbase fundamental. Pe malurile Lacului Floreasca funcţionau însă mai multe ştranduri. „Nota privind situaţia ştrandurilor de pe malurile lacurilor asanate ale Rîului Colentina”, întocmită de Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti la data de 9 august 1967, semnată de Ion Cosma, preşedinte al Comitetului Executiv, adresată tovarăşului Petre Blajovici – vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri [Arhivele Naţionale-Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. nr. 3136, dosar nr. 30/1967], precizează că:

 „Pe lîngă ştrandurile publice, pe malul lacurilor Băneasa, Floreasca şi Tei, mai funcţionează o serie de ştranduri şi baze sportive cu circuit închis. Aceste unităţi, care ocupă o suprafaţă totală de teren de 42 ha. faţă de aproximativ 23 ha. teren ocupat în prezent de ştrandurile publice, nu sînt folosite la capacitatea lor maximă, ceiace face ca mulţi cetăţeni să nu beneficieze de odihna dorită pe malurile lacurilor.”

Intreprinderea Canal Apă Bucureşti – I.C.A.B., prin Gospodăria Ştranduri şi Ambarcaţiuni, administra ştandurile Floreasca 1 şi Floreasca 2. În plus, malurile lacului găzduiau alte trei ştranduri cu „circuit închis”:

  • Al Uniunii generale a Sindicatelor din R.S.R.
  • Al Ministerului Afacerilor Interne – M.A.I.
  • Al Gospodăriei de Partid de pe lângă Comitetului Central al Partidului Comunist Român

Toate acestea ocupau o suprafaţă de 8,2 ha., din care 1050 m² de plajă. Aveau în dotare şapte terenuri de tenis, de baschet, de volei şi de fotbal, clădiri pentru administraţie (inclusiv restaurante!), pentru vestiare sau pentru adăpostirea ambarcaţiunilor, dane şi debarcadere, bărci şi hidrobiciclete. Ne uitam cu jind la ştrandurile interzise şi uneori, înşelând vigilenţa pândarilor, reuşeam să ne strecurăm înăuntru.

Inestimabila arhivă fotografică păstrată de AGERPRES conţine imagini ale ştrandului Floreasca 2 aşa cum îl ştiu eu din anii  ʼ60.

3 4

◊◊◊◊

Ritualul nu se practică duminica. Nu merită să înfruntăm aglomeraţia. Aşa cum nu merită să batem drumul până la Ştrandul Tei. Din mahalaua noastră se ajunge greu acolo. Doar nea Marin Frizerul se mai perpeleşte pe nisipul din Tei. Omul este chiar frizer, lucrează în binecunoscutul cartier bucureştean şi la sfârşit de săptămână, după program, mai ales duminica, aşteaptă răcoarea serii pe plaja ştrandului.

◊◊◊◊

5

Prin 1964–1965 am fost şi eu de două–trei ori la ştrandul Tei. Mai bine zis am fost dus acolo. Unul dintre fraţii mamei, mezelar intrat în neamul lui Manivelă, lucra la „Telefoane” pe o autospecială TV5 (varianta cu tracţiune integrală a modelului TV4). În dreapta faţă, pe un suport care înlocuia bara de protecţie era montată o pompă, acţionată de motorul maşinii, pentru  evacuarea  apei din diversele instalaţii telefonice subterane. În partea din spate, în interior, pe laterale, existau două bănci din lemn, pentru personal.

Duminica unchiul meu umplea maşina cu neamuri, prieteni, vecini… şi îi ducea pe toţi, cu arme şi bagaje la ştrandul Tei, într-un colţ mai retras, sub copaci. Rareori lipsea Nicu Chiriac şi acordeonul lui. Se punea de distracţia dracului dar şi de o „mâncătorie” pe măsură. Erau doar copiii Abatorului şi grătarul făcea parte din dotarea TV-ului!

La ştrand se putea ajunge pe două căi. Peste lac, cu bacul sau pe cale rutieră, pe lâgă lac până la stăvilarul dinspre Toboc unde se găsea cealaltă intrare. În plus, exista şi un trenuleţ care pleca de la capătul tramvaiului 17. Clădirea „gării” a supravieţuit până azi.  

6 7

Şinele pe care rula interesantul şi foarte utilul mijloc de transport însoţeau malul lacului până la stăvilar. De aici trenuleţul făcea cale întoarsă. Împreună cu ceilalţi puşti din pitorescul grup venit din Vitan am beneficiat şi eu de serviciile acestuia.

8

La data de 7 iulie 1968, lângă gara trenuleţului sezonier, „în incinta parcului 8 Mai din Bd. Lacul Tei, cap. tramvai 17 şi troleibuz 88” s-a deschis restaurantul „Parcul Brotăcei”, aşa cum ne informează anunţul publicat de Romania Liberă din 7.7.1968. În curând locul va deveni foarte cunoscut şi căutat de bucureşteni. Mulţi dintre cei care peste zi păcăleau arşiţa soarelui la ştrand se opreau seara la Brotăcei!

Pe lângă ştrandul administrat de I.C.A.B., documentul amintit inventariază pe malurile Lacului Tei alte şapte „zone” de agrement cu circuit închis, astfel:

  • Ştrandul I.T.B.
  • Ştrandul Comandamentului Pompierilor (Poligon P.C.I.)
  • Complexul cultural sportiv universitar
  • Ştrandul M.F.A. (U.M.02425)
  • Clubul sportiv Sirena
  • Ştrandul Ministerului Minelor
  • Ştrandul Institutului de Cercetări Forestiere

9

Ocupau suprafaţa de 23,1 ha. din care 2350 m² de plajă, başca dotările specifice: clădiri (administraţie, vestiare, restaurante…), terenuri sportive, bărci, şalupe, dane, pontoane, bazine, cu nemiluita….

În finalul Notei adresate tovarăşului Petre Blajovici, tovarăşul Ion Cosma propunea:

  • „Preluarea de către Sfatul Popular al oraşului Bucureşti a tuturor ştrandurilor şi bazelor sportive amplasate pe malul lacurilor Băneasa, Floreasca şi Tei şi punerea lor la dispoziţia publicului vizitator.
  • Desfăşurarea activităţilor sportive numai în zilele de lucru, iar în zilele de duminică şi sărbători legale să fie suspendate pentru a nu stînjeni pe vizitatori şi pentru a nu provoca accidente pe lac.”

Iată şi argumentele pe care le invoca în susţinerea înţeleptelor propuneri:

  • „Crearea unor condiţii mai bune de agrement şi odihnă pentru populaţia oraşului şi pentru a se putea face faţă cererilor din ce în ce mai mari ale amatorilor de ştrand.
  • Prin preluarea acestor ştranduri s-ar crea o unificare în administrare, reducându-se numărul de administratori şi alt personal care se ocupă în prezent de acestea.
  • Prin amenajările suplimentare care se vor face (vestiare, cabine, plaje, bazine de înot, etc.) capacitatea ştrandurilor publice va creşte cu 50.000 locuri peste cele 20.000 locuri folosite în prezent în ştrandurile cu circuit închis şi la bazele sportive.”

Tulburătoare naivitatea/prostia activistului Ion Cosma! Până în decembrie 1989, când sistemul care l-a zămislit a dispărut, fanteziile dumisale au stat ascunse în arhivele unei istorii hazlii (sau dramatice??!!).

N.B.– Citatele respectă întocmai ortografia, punctuaţia şi topica documentului original!

◊◊◊◊

Nea Marin este bărbat bine. Seamănă cu Clark Gable. Părul, totdeauna scurtat la meserie, este pieptănat pe spate şi „omenit” din belşug cu ulei de nucă. Poartă o mustaţă subţite care-i conturează gura. Atrage atenţia prin eleganţa hainelor cu care se îmbracă. Locuieşte, împreună cu socrii, exact vizavi de noi – Vitan 164. Este căsătorit cu tanti Gica, fata lui nea Lixandru Gâjâituʼ. Casnică, mai purie ca el şi cam naşparlie, este din cale afară de geloasă. Din această pricină, cu oarecare periodicitate, asistăm la „spectacole” conjugale finalizate, fără abatere, cu alungarea curvarului. Depravatul pleacă fără să crâcnească dar revine seara când este primit cu avertismente şi cu jurăminte convingătoare cum că s-ar întâmpla pentru ultima oară.

Curtea noastră – Vitan 201 –  amplasată ceva mai sus şi în rampă domoală, asigură o  vizibilitate perfectă.

Tata a plănuit cu nea Pascu, bunul lui prieten, vânător mai vechi care locuieşte la Bujavercă, pe Cimbrului, ca şi duminica asta să „plimbe puşca” prin Lunca Dâmboviţei. În curând se deschide sezonul la prepeliţe şi la turturele. Pasionaţi ai acestei vânători dificile, vor să scoată cânii la încălzire şi să verifice terenurile cultivate cu lucernă şi cu floarea soarelui. Îi însoţesc aşa cum am făcut-o totdeauna. Doar că, din pricina căldurii, vom pleca mai devreme. La ora 5.00, fluieratul lui nea Pascu ne vestește că e timpul să-i dăm tălpi. Câinele nostru (Ica, brac german, monocolor – maro)  aleargă bucuros între poartă şi uşa casei îndemnându-ne să ne grăbim. Suntem pregătiţi, plecăm imediat. Tosca (brac german, pătat, alb – maro) latră veselă când ne vede stârnind câinii vecinilor. Ajunşi la Moară, traversăm podul şi apucăm la stânga pe malul drept al gârlei, acolo unde sunt grădinile de legume şi loturile cu floarea soarelui. După al treilea iaz traversăm Dâmboviţa pe o podişcă. Ne întoarcem pe malul stâng, prin lucerna cultivată sub liniile electrice de înaltă tensiune.

◊◊◊◊

Din loc în loc (cam din kilometru în kilometru), pe ambele maluri ale Dâmboviţei, până aproape de Budeşti, erau amenajate iazuri artificiale care asigurau apa necesară grădinilor de legume, de zarzavaturi sau de flori. Digurile din pământ care le delimitau aveau înălţimea de circa 3 m. şi închideau aproximativ 1.000 m² de luciu de apă. Fiecare iaz era dotat cu o pompă acţionată cu motor termic şi cu o stavilă plană care se manevra cu ajutorul unui şurub fără sfârşit.

Apa pompată din Dâmboviţa stătea câteva zile în iaz pentru a se decanta suspensiile şi pentru a se încălzi în mod natural, de la soare. Prin deschiderea stavilei, apa era condusă pe canale simple, săpate în pământ către toate parcelele. De aici, un sistem ingenios de brazde, straturi şi biloane care se deschideau sau se închideau cu pământ, utilizând o sapă, distribuia apa la plante. Totul prin cădere liberă! Toamna, iazurile se goleau şi se curăţa nămolul depus peste vară. Era utilizat ca îngrăşământ!

Simplu şi eficient! Aşa îşi irigau grădinile bulgarii din Dudeşti–Cioplea, din Popeşti–Leordeni, din Căţelu, din Manolache, din Glina, din Bălăceanca, din Tânganu…  Nu stăteau cu mâinile încrucişate uitându-se pe cer şi aşteptând mila Domnului!

◊◊◊◊

Timpul trece repede, căldura începe să se facă simţită. Câinii au alergat în voie. Au ridicat câteva stoluri de turturele dar şi ceva prepeliţe, semn că este rost de vânătoare aşezată. Pentru a ne feri de arşiţă întindem pasul. Pe la 10.30 – 11.00 suntem deja acasă.

Soarele dogoreşte ca un furnal. Nea Pascu face la noi  un popas de ajustare. Dau apă proaspătă la câini şi mă aşez şi eu lângă masa umbrită de frunzişul bogat al unui cais bătrân. Tata scote din căminul apometrului un pepene boşar, d-ăla lunguieţ, dungat, cu miezul portocaliu şi dulce, adus de la Valea Dragului de Tudor, băiatul lui moş Vasile pădurarul, care a trecut ieri când se crăpa de ziuă cu căruţa plină spre Piaţa Vitan. Ne răcorim şi nea Pascu se îndeamnă la drum. Nu mai are mult, în zece – cinşpe minute ajunge acasă. Tosca se lasă rugată. Simte că soarele aflat în crucea cerului nu-i este prieten!

Din cauza căldurii „împingem” masa de prânz spre seară. Stropesc din belşug toată curtea dar nu prea se simte. Ai mei se refugiază într-o cameră mai răcoroasă iar eu rămân în curte. Îmi potrivesc şezlongul acolo unde este umbra mai deasă şi mă apuc de citit. Aşa cum era de aşteptat, în scurt timp cartea mi-a căzut din mână. Am adormit buştean!  Somn adânc, de om obosit care a cărat pietre de moară!

(Va urma!)

6 comments to Jurnalul realităţii (XVIII) – Ştrandul Tei (I)

  • Cornel S

    Superb! Curiozitatea-i maxima…

  • Ando

    C.D. Mocanu: Offf! Cum răscoleşti tu amintirile şi ne ţii pe jar!

    http://www.simplybucharest.ro/?p=6531

  • Filip

    Foarte interesant! Aș avea două seturi de întrebări.

    1. Care era regimul armelor de vânătoare în acea perioadă? Se obțineau ușor sau era nevoie de un dosar serios?

    2. Cine administra iazurile de pe Dâmbovița? Există hărți ale sistemului de canale pentru grădinărit din acea perioadă?

  • C.D.Mocanu

    @Filip:
    1. Regimul armelor de vânătoare
    În cele ce urmează mă voi referi la anii ʼ50 – ʼ60. Anii ʼ70 şi mai departe comportă o discuţie separată.
    Din motive evident ideologice vânătoarea devenise un sport accesibil unui număr important de amatori. Financiar nu era o pasiune costisitoare şi aşa se face că foarte mulţi români de condiţie modestă (muncitori, mici funcţionari, lucrători agricoli ….) au putut deveni vânători. Tata a primit permisul de portarmă în 1952, la puţin timp după ce şi-a efectuat stagiul militar. I-a fost retras în 1987 după ce a renunţat în mod voluntar la calitatea de membru al asociaţiei de vânătoare şi i-a donat acesteia arma. Cred că primul lucru pe care l-am văzut când am deschis ochii în lumea asta a fost puşca de vânătoare! Nu ştiu ce condiţii a îndeplinit tata în 1952 dar cu siguranţă trebuia să fie membru al AGVPS. Altfel nu se justifica posesia armei de vânătoare. Această condiţie a fost menţinută şi în anii ʼ60.
    Calitatea de vânător se obţinea după un stagiu de un an în care solicitantul avea statutul de „candidat”, participa la activităţile asociaţiei şi era instruit în toate tainele „meseriei”. După promovarea unui examen pe bune primea adeverinţa care-i permitea să solicite Miliţiei Autorizaţia de Cumpărare a armei. În această fază, decisivă era definirea profilului moral – politic al celui care urma să primească o armă. Să fie încadrat în muncă, de preferinţă să fie căsătorit, să fi satisfăcut stagiul militar, să nu aibă cazier, să nu fi desfăşurat el sau alţi membri ai familiei activitate politică înainte de 1945, de preferinţă să fie membru de partid ….. Miliţia lua referinţe de la locul de muncă, de la vecini şi solicita avizul Securităţii. Se cerea şi un Certificat medical dar nu –mi amintesc ce exminări trebuiau trecute. După cumpărarea armei se elibera şi permisul de portarmă.
    În mahalaua mea erau mulţi vânători. Le-am rezervat un episod în seria „Vitan – felurimi”.
    2. Iazurile
    Unele fuseseră amenajate înainte de Naţionalizare, în special cele de pe malul stâng al Dâmboviţei. Altele erau de dată mai recentă. În perioada în care eu bântuiam pe acolo erau administrate de Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.)/Cooperativele Agricole de Producţie (C.A.P.) din Dudeşti – Cioplea, Popeşti – Leordeni …… care aveau în patrimoniu (şi chiar cultivau!) terenurile agricole din zonă.
    Sunt sigur că undeva, în arhive, există planuri cadastrale/hărţi sau alte documente. Doar că cineva trebuie să scormonească după ele!

  • Alex

    @C.D. Mocanu
    Splendid articol, felicitari !
    O amintire cat se poate de reala a subsemnatului – verificabila probabil, pentru pretentiosi, in Cartea de Munca – a celui la care ma voi referi !
    Mergeam frecvent la strand, in special la “studentesc” desi…legitimatia de student mi-o “amanetasem” de mult..la un pokeras..! Intrau cu ea, daca retin bine, doua persoane cu bilet redus, parca, parca cinci lei de “cap de pui de intelectual” ?! Intr-o zi cu soare, n-am ce face.si accept invitatia unor vecini de bloc si amici de toata ziua, sa mergem de data respectiva la MapN ! Nu mai calcasem pe acolo niciodata (intre 1980-1987) stiam ca e mai complicat, asa ca, daca tot auzisem din “barfe” ca ar avea la bufet: mici excelenti, bere “straineza” si tigari BT cartonat la preturi subventionate (!)..zic..hai sa merg ! Desigur ca fiind novice, mi-au facut botezul, trimitandu-ma sa stau la o coada (moderat de lunga, e drept) la bere si tigari. Habar nu aveam ca berea bulgareasca/poloneza..era pentru tovii. care chiar aratau a (cel putin) colonei..iar Azuga..pentru d’astia ca mine, trei bucati la suta de kile ! Vazand cum sta treaba, ma orientez si pregatesc repede o bancnota de douazecisicinci de Lei..tramvai.pentru a-l imblanzi pe vanzator – de altfel un tanar si speriat soldat TR (!) ajuns cu cine stie ce pile, in postul respectiv, sezonier ? Ajung in fata, comand bere, tzigari si mici, de vreo doua sute, jumate..(eram vreo opt gorobeti) si tocmai cand sa-mi dea berea poloneza, vad ca se ingalbeneste, imi da pe “sestache” bancnota inapoi si se face mic intr-un colt ! Mai sa fie, imi zic, poate ca i-o fi rau de la soare..da’ de ce imi da banii inapoi ?? Nu trec insa nici zece secunde si ma lamuresc:
    – intocmai ca in povestile populare romanesti in care zmeul isi “anunta” prezenta, intai printr-un urlet fioros, apoi prin aruncarea buzduganului si abia apoi se face vazut..(!) in carne si oase, asa si mie imi este dat sa aud din “magazia unitatii de alimentatie publica”..un zbieret de “animal decerebrat” insotit de aruncarea unei sticle goale…inspre bietul vanzator/soldat, care abia mai poate ingaima: ..ia banii, marfa si fugi !! Nestiindu-ma vinovat cu ceva, ros de curiozitatea de a vedea cine este “balaurul” cu pricina, raman pironit in fata tejghelei…asteptand sa apara “bezmeticul” !
    – Doamne,Doamne ce-mi fu’dat sa vad: un capitan “de ata”,in uniforma (!) semi-treaz (!) cu ochii aposi, “falcute” de trai-bun..de o impertinenta aparte, care mi-a trantit un “tu ce vrei ba”..apoi a luat la futut lumea de la coada ca…nu se misca mai repede si ca cere bere straina…ce aia romaneasca “nu E bune” ??
    – s-a rusinat lumea, s-a spart coada, a plecat “magarul”..a ramas la futai doar bietul soldat..pe care l-a mutat disciplinar (ad-hoc) la..aranjarea lazilor din magazie..!?
    – m-am dus invartidu-ma doar cu micii si ceva tigari, gandindu-ma ce sa le spun amicilor ?!
    – noroc mare ca ei stiau figura, am scapat ieftin mi-au zis – pe noi a pus furtunul cu apa rece !!
    N-o mai lungesc – numele CRETINOPATULUI este arhi-cunoscut, pana in ziua de astazi..
    Morala: o cariera mare, incepe intotdeauna cu urlete temeinice, impertinenta fara margini si mai ales, IMBECILITATE cat cuprinde ! Hai liberare..

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>