despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Se adună îndată 47 de ani de când, ca boboc, am trecut pragul Liceului Industrial Energetic (L.I.E.) din Bucureşti. Era luni 15 septembrie 1969.
Veneam dintr-o lume căreia îi cunoşteam rosturile şi în care mă mişcam cu uşurinţă. Trecusem fără probleme un concurs de admitere cu trei candidaţi pe un loc, eram pregătit sufleteşte pentru ce urma dar nu îmi închipuiam nicio clipă că voi avea emoţii aşa de mari. Totul avea darul să impresioneze. Plecaţi din mahalalele Bucureştiului sau de la ţară, cei mai tineri elevi ai liceului erau, cu siguranţă, nepregătiţi pentru valul emoţional care se va prăvăli peste ei şi îi va copleşi.

1

Intram într-o clădire nou–nouţă care atunci urma să fie inaugurată. Înfiinţat în 1966, liceul funcţiona provizoriu, în condiţii grele, împărţind acelaşi local cu Şcoala generală nr. 87- strada Dristor nr. 222. Trebuia să fie integrat platformei energetice din jurul Centralei Electrice de Termoficare (C.E.T.) Bucureşti Sud, alături de Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG, Energomontaj, Energoreparaţii, Energoutilaj şi Energoconstrucţia.
Obţinerea terenului necesar s-a dovedit, în acel moment, o întreprindere dificilă şi întârzierea afecta grav activitatea liceului. Astfel, factorii de decizie au fost obligaţi să accepte oferta municipalităţii – un teren viran, situat tot la margine de Bucureşti, în celălalt capăt al oraşului, pe şoseau Giurgiului la Toporaşi. (Aleea Podul Giurgiului nr. 5)

2

Printr-un efort admirabil, greu de imaginat azi, Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.) şi unităţile lui specializate au finalizat în timp record o bijuterie a reţelei şcolare. Douăzeci de săli de clasă, laboratoare, cabinete tematice, ateliere şcoală, cabinet medical, bibliotecă toate complet dotate şi utilate la standardele vremii. Câteva săptămâni am călcat prin clădire aşa cum se calcă în biserică. Cu sfială şi cu smerenie.
După doi–trei ani, prin construirea sălii de sport, a poligonului exterior de instruire şi a căminului, liceul a ajuns la profilul final.

„În cursul zilei de 30 septembrie 1971, tov. Nicolae Ceauşescu împreună cu tovarăşii Dumitru Popa, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Miron Constantinescu, Miu Dobrescu, a vizitat şcoli elementare, profesionale, licee de cultură generală şi de specialitate din capitală.
În această vizită de lucru conducătorii de partid şi de stat au fost însoţiţi de Mircea Maliţa, ministrul învăţămîntului, Dan Marţian, prim-secretat al C.C. al U.T.C., ministru pentru problemele tineretului, de cadre de conducere din reţeaua învăţămîntului, de activişti de partid şi de stat.
Vizita a început la Liceul Industrial Energetic, unde oaspeţii au fost întîmpinaţi de ministrul energiei electrice, Octavian Groza, de cadre de conducere din M.E.E., cadre didctice şi numeroşi elevi care au oferit flori şi au aclamat cu entuziasm.

După ce directorul liceului, ing. Alexandru Moşu înfăţişează oaspeţilor evoluţia instituţiei şi unele aspecte din activitatea ei s-a trecut la vizitarea cabinetelor, laboratoarelor şi atelierelor – şcoală. Rînd pe rînd au fost vizitate laboratoarele de fizică, chimie, de simulatoare, de electrotehnică şi protecţie prin relee, de maşini electrice, automatizări şi măsurători electrice, de termotehnică, măsurători termice, automatizări termomecanice, cabinetele de centrale, staţii şi reţele, desen tehnic, protecţia muncii, atelierele de lăcătuşerie, maşini unelte, de echipamente electrice şi termomecanice. Acestea au fost dotate prin investiţii dar şi prin transferări de la întreprinderea tutelară „ENERGOMONTAJ” sau de la alte întreprinderi ale Ministerului Energiei Electrice.
A fost subliniată concepţia modernă, unitară de instruire a elevilor, faptul că au la dispoziţie aparatajul cel mai modern, similar celui aflat în exploatare curentă în întreprinderile energetice.

3

Un domeniu analizat în amănunţime a fost cel al educaţiei ce se face copiilor, dîndu-se indicaţii deosebit de preţioase pentru împletirea armonioasă a activităţii educative cu activitatea de instruire.”

[ENERGETICIANUL, Revista Liceului Industrial Energetic Bucureşti, Nr. 6, 1972]

În fotografie:

  • Inginerul Dumitru Balaurescu, inspector în M.E.E. prezentându-i tovarăşului Nicolae Ceauşescu simulatorul de manevre în centrale şi staţii electrice;
  • Inginerul Alexandru Moşu, directorul liceului;
  • Profesoara de matematică Maria Călinescu, secretara Comitetului de partid din liceu.

Nu ştiu dacă elevii altor licee bucureştene aveau legitimaţie. Noi aveam! Era prima mea legitinaţie şi semnul sigur că făceam parte din familia ordonată şi disciplinată a energeticienilor pe care aveam să nu o mai părăsesc niciodată. Atunci nu îndrăzneam să mă gândesc aşa departe. Acum, după ce viaţa le-a potrivit pe toate, pot spune fără ezitare că n-a fost rău!

Totul a fost posibil deoarece, continuând tradiţia Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, câţiva oameni dăruiţi şi dedicaţi conduşi cu mână sigură de Dumitru Balaurescu puneau în practică o politică înţeleaptă de dezvoltare a reţelei proprii de învăţământ profesional (dar şi de cultură generală), de recrutare, pregătire, selecţionare şi promovare a cadrelor. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate!

4

Noii colegi, băieţi sau fete şi întâlnirea cu ei nu-mi stârneau îngrijorarea. Doar curiozitatea! Crescut de mic în „hoarda” de copii a Vitanului, umblat an de an în tabere şcolare de odihnă sau de pregătire sportivă eram lecuit de nelinişti. Pentru cele de odihnă părinţii mei plăteau o sumă modestă. Timp de două săptămâni scăpau apoi de mine! Taberele sportive (cantonamentele), două pe an, vara şi iarna, erau gratuite tot aşa cum gratuit era întregul proces de pregătire.

Noii profesori însă îmi stârneau un sentiment sâcâitor de nesiguranţă. Familia şi şcoala generală mă învăţaseră respectul şi preţuirea pentru cei care fuseseră ca mine iar acum mă învăţau şi mă educau pentru a ajunge ca ei. Dar dascălii ce atitudine vor avea? Cum se vor comporta? Întrebările astea nu-mi dădeau pace.
Prima surpriză a fost să constat că majoritatea erau tineri, unii chiar foarte tineri. În fotografie apar doar douăzeci şi doi dintre cei patruzeci de elevi ai anului I-B electro, curs de zi, colegii mei şi diriginta noastră, profesoara de engleză, doamna Marilena Ciocodeică. Dacă purta sarafan cine ar fi putut crede că nu este una dintre eleve? În ciuda tinereţii ne-a strunit cu siguranţă fără să apeleze vreodată la mijloace de constrângere. Ceilalţi profesori nu făceau excepţie: politicoşi, calmi, ocrotitori, apropiaţi dar fermi şi consecvenţi. Nu prea se potriveau cu imaginea din mintea mea şi nu-mi puteam explica această nouă realitate.

5

Pentru că nu eram o adunare de sfinţi, se întâmpla uneori să dăm cu oiştea-n gard. Atunci, după o analiză serioasă, se aplicau cu discernământ prevederile Regulamentului de Ordine Interioară (ROI) şi nimeni nu comenta. Alteori, atunci când fapta dedusă judecăţii nu se încadra în prevederile regulamentului, cu ştirea conducerii liceului, se luau măsuri ingenioase menite să aducă păcătoşii pe drumul cel drept.

Trecuseră mai bine de două luni de la debutul anului şcolar. Ne aflam în miez de noiembrie 1969. Nu aveam încă sală de sport, în curte mai dăinuia şantierul şi activitatea se desfăşura provizoriu într-o încăpere cam mititică, deci aglomerată, în care nu se putea practica altceva decât gimnastica. Cum vremea permitea încă, profesorul Nicolae Rădulescu a îngăduit ca cei care „ştiau cu mingia” şi erau corespunzător echipaţi să pună de o miuţă pe un maidan aflat lângă gardul şcolii, spre strada Vigoniei. Aşa se face că zece – doişpe „boboci”, împărţiţi în două echipe, s-au pus pe alergat după o „băşică” adevărată. Acaparaţi de tranşarea disputei nu am băgat de seamă când au apărut câţiva atleţi din cartier, băieţi de băieţi, cam de vârsta noastră, care nu aveau de gând să joace fotbal cu noi şi nici să fie spectatori. Erau puşi pe scandal. Îl căutau cu lumânarea! O bucată de timp nu le-am dat atenţie dar încet – încet au devenit agresivi. Cum să-şi închipuie, bieţii de ei, că şapte dintre cei care încercau să evite un conflict erau sportivi legitimaţi (trei handbalişti, doi halterofili, un luptător, un canoist) ai unor cluburi bucureştene, trecuţi prin „schimburi de amabilităţi”? Când s-au prins că se îngroaşă gluma au aplicat o metodă ruşinoasă dar sănătoasă abandonând în pas vioi ostilităţile. Ne-am continuat partida şi la momentul cuvenit am revenit în şcoală fără să informăm pe cineva despre cele întâmplate. Pur şi simplu nu ni s-a părut important. Nu ştiam atunci că doi dintre cei cu care ne-am încăierat au păstrat ca amintire nişte contuzii vizibile, cam vineţii.

La următoarea oră de sport, profesorul Rădulescu (cunoscut autor de cuvinte încrucişate şi excelent jucător de baschet, deşi avea specializarea… box) ne-a separat de restul colegilor şi ne-a scos afară. Ploua mărunt şi era un frig…! Fără nicio explicaţie am făcut o oră de pregătire fizică la sfârşitul căreia abea ne mai ţineam pe picioare. Începusem să ne prindem de unde ni se trage! Atunci am aflat de la profesorul nostru că unuia dintre imprudenţii băieţi din Toporaşi i s-a stins lumina şi s-a ales cu cercăne iar altul are papanetele cam tamponat, tumefiat, uşor deviat de la poziţia firescă. După ce i-au condus la doctor şi au aflat că nu este nimic grav, părinţii acestora au ajuns la conducerea liceului pentru a reclama incidentul, recunoscând însă că noi am fost cei provocaţi. Îi nemulţumea reacţia elevilor, considerată prea violentă!

Când ne-am mai venit în fire şi am reuşit să ne aliniem, calm, fără să ridice tonul profesorul Rădulescu ne-a explicat că am făcut două greşeli:

  • Nu l-am informat despre cele întâmplate.
  • Fără să ne gândim prea mult, am implicat liceul într-un incident care-i poate afecta reputaţia.

Cei care au încercat să justifice cumva faptele sau să comenteze au recepţionat în plin câte un dos de palmă. Avea reflexe bune Rădulescu! Nimeni nu s-a văicărit, nimeni nu a reclamat! Am primit o lecţie şi viaţa a mers mai departe!

Aplicarea regulamentului însemna scăderea notei la purtare. Efectul putea fi dramatic – pierderea bursei. Cu două – trei excepţii, toţi proveneam din familii cu posibilităţi financiare modeste. Simţeam „dureros ce e suta de lei” dar ne mâna dorinţa nestăvilită de a deveni „c-o treaptă mai domni”. Bursa însemna gura de aer care ne permitea să ne urmăm visul. Cineva ştia asta, îi păsa şi a ales o altă cale!

(Va urma!)

11 comments to Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (I)

  • Ando

    Aşa arată, azi, Colegiul Tehnic Energetic:

    http://www.instantstreetview.com/@44.387895,26.090724,19z,0t

    Aştept cu mare interes urmarea !

  • C.D.Mocanu

    @Ando:
    De arătat, arată bine. Rezultatele sunt mai nasoale!Săptămâna viitoare merg în vizită.De acum mă încearcă nişte emoţii ….!
    Nu ştiu dacă în 1969 locuiai la Toporaşi. Dacă da, trag nădejdea că nu te aflai printre cei cu care noi am “încrucişat mănuşile”!
    @Cornel S
    Aştept şi amintirile dumneavoastră! Sunt convins că aveţi o traistă plină şi că le puteţi pune în slove. Deci, curaj, îndrzniţi!

  • 1969 …. un an memorabil pentru mine 🙂

  • Ando

    @C.D.Mocanu: locuiam din 1963 la Toporaşi…dar în 1969 aveam alte preocupări “extraşcolare” 🙂
    Oricum, făceam liceul la Mihai Eminescu pe Rahova pt. că acolo aveam deja ceva colegi de la elementară, din vechiul cartier.Deci, chiar n-am avut prieteni pe Giurgiului!

  • c

    @C.D.Mocanu: Că m-ați provocat… Nici eu nu puteam să fiu printre “băieții de băieți”, întrucât, fix la acea dată, începeam Grupa Mijlocie la un Cămin Săptămânal – așa se numea pe vremea aia ceea ce făceai intre 3 si 6 ani, până la 3 ani fiind Creșa, iar de la 6 la 7 ani, Grădinița (termenul de Cămin probabil era de sorginte sovietică, în condițiile în care Tabăra de acum atunci era denumită Colonie, chiar eu fiind plecat într-una (la Timișul de Sus sau de Jos, nu îmi mai aduc aminte). Respectivul Cămin Săptamânal era organizat de Filatura Româneasca de Bumbac – Unitatea II (localizată pe Șoseaua Dudești-Pantelimon), în contextul în care tata lucra la Unitatea I (situată pe Strada Morarilor). Acum am să spun o poveste, 100% reală, cu parfum redus de credibilitate, dată fiind vârsta mea de atunci (4 ani), dar pe care o relatez cu bucuria readucerii aminte… La Cămin aveam 2 educatoare, una relativ miniognă, cu ten și ochi foarte deschiși, al carei nume nu îl mai știu. Cealaltă era la opusul ei, înaltă, brunetă și fumătoare fruntașă de “Snagov“ cartonat. Când mă lăsa mama luni dimineața la Cămin și începeam spectacolul disperării, cu chiotele de rigoare, ea mă liniștea oarecum, dându-mi să mă joc cu pachetul gol de țigări. Ei bine, pe fumătoare o chema Cornelia, ea fiind persoana de la care am aflat atunci că numele noastre au o zi de Sfânt. Acesta este 13 septembrie – “Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul“. Adică, ce coincidență, astăzi…

  • Cornel S

    Mi-a scăpat degetul – povestitorul ultim numindu-mă Cornel S…

  • Marian

    “Cei care au încercat să justifice cumva faptele sau să comenteze au recepţionat în plin câte un dos de palmă.”

    Mamaaa! Ce s-ar fi incins, in zilele noastre,…feisbucul!

  • C.D.Mocanu

    @Cornel S:
    Vedeţi că se poate!Perseveraţi!
    Întru mulţi, binecuvântaţi şi (mai) fericiţi ani!
    @Marian:
    Dacă am fi povestit acasă cele întâmplate am fi încasat şi acolo vreo două!
    Părinţii au aflat toată tărăşenia la sfârşitul trimestrului, de la diriginta noastră şi atunci prezentată astfel încât să nu-i scandalizeze!

  • Cornel S

    @C.D.Mocanu: Mulțumesc! Doamne-ajută la toată lumea!

  • hm

    Mulți ani, buni și frumoși!

    Și vă așteptăm nu doar în comentarii… ci și cu articole!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>