despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Seria emoţiilor şi a impresiilor tulburătoare a fost desăvârşită de întâlnirea cu echipa de conducere a liceului. Doi directori, doi ingineri, unul vârstnic, unul scandalos de tânăr. Directorul – Petre Bratu s-a pensionat la sfârşitul anului şcolar 1970 – 1971 şi locul i-a fost luat de tânărul lui adjunct – Alexandru Moşu.

Amândoi se dovediseră buni conducători în unităţile Ministerului Energiei Electrice şi nu întâmplător au fost aleşi să se ocupe de organizarea şi dezvoltarea fabricii de specialişti energeticieni.

Erau autoritari dar într-un fel special. Niciodată morocănoşi, totdeauna calmi, utilizau dialogul ca instrument de lucru, ascultau cu răbdare şi argumentau fiecare afirmaţie sau fiecare decizie. Foloseau cuvântul cu mare dibăcie.

În prima zi de şcoală directorul Petre Bratu a trecut prin fiecare clasă a anului întâi pentru a prezenta Regulamentul de Ordine Interioară. A început prin a spune că noi am ales să fim elevi ai liceului, am muncit pentru asta şi n-am fost aduşi acolo cu forţa. Ca urmare va trebui să respectăm regulile după care acesta este organizat şi funţionează. Clar şi răspicat! Celor care n-ar fi fost de acord li s-a adresat invitaţia de a nu aştepta să fie exmatriculaţi. Atunci n-a plecat nimeni dar la sfârşitul anului întâi câţiva (patru din o sută douăzeci) au constatat că este prea mult pentru ei şi s-au retras.

6

Inginerul mecanic Alexandru Moşu ne-a fost profesor de „Utilaj”. Ţinea un curs interesant şi atractiv.  Ne folosea ca parteneri pentru construirea temei pe care o preda. Eram permanent în priză. Acasă nu mai aveam mare lucru de făcut. Aşteptam cu bucurie întâlnirea cu el. În clasă nu se discuta doar despre scheme cinematice, angrenaje, cuplaje, mecanisme… Ştia şi vroia să ne educe!

Ca director, a instituit „Insigna de onoare a liceului”, distincţie acordată elevilor şi profesorilor pentru rezultate deosebite  în activitatea şcolară, profesională, culturală, sportivă… Aveau culori diferite. Cea albă răsplătea munca elevilor iar cea verde pe a profesorilor. Era purtată cu mândrie de către toţi cei cărora astfel li se recunoşteau meritele. Consiliul profesoral m-a onorat de două ori cu această distincţie. Insignele se află acum la loc de cinste în colecţia fiului meu.

A plecat din şcoală în 1973 pentru un post de răspundere la singura întreprindere românească de comerţ exterior din domeniul reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Ne-am întâlnit după mulţi ani. Reprezentam unităţi diferite dar slujeam, ca parteneri, interesul Sistemului Energetic Naţional. Elev şi profesor alături pentru rezolvarea unor chestiuni profesionale de maximă importanţă. Ce satisfacţie!

Directorul Bratu avea ceva deosebit. Era imposibil să nu-l remarci! Înalt, atletic, ţinută de sportiv (se vorbea că în adolescenţă şi în tinereţe jucase rugby), păr alb – colilie, tuns perie. Se îmbrăca îngrijit, totdeauna cu sacou şi cravată, pantaloni călcaţi impecabil, pantofi lustruiţi. Profesorii îi urmau exemplul şi nu mira pe nimeni că nici noi, elevii, nu puteam face excepţie.

Materialul uniformelor noastre era de proastă calitate. Pantalonii „făceau genuchi” iar dunga trecea în amintire. Din această pricină aveam câte două perechi şi am învăţat de timpuriu tehnologia călcatului. Nu ne prea păsa de constrângerile regulamentului! Sancţiunile erau minore! În schimb ruşinea…., ruşinea de a fi oprit de director pentru a-ţi atrage atenţia că pantofii îţi sunt murdari, sau că-ţi lipseşte un nasture, sau că în loc de  pantaloni ai îmbrăcat o pereche de burlane, sau că părul îţi înfundă urechile,… da, ruşinea asta era majoră.

Petre Bratu purta pălărie. Cred că avea o colecţie. Culori şi modele diferite, potrivite fiecărui anotimp. Atunci când drumurile i se încrucişau cu ale altora, inclusiv cu ale elevilor, le răspundea tuturor la salut ridicând pălăria cu un gest simplu dar elegant, exersat dealungul anilor. Nimic forţat, nimic teatral sau ostentativ. Gestul era însoţit de o privire veselă, niciodată încruntată, aţintită spre cel căruia i se adresa. Nu ştiu ce le spunea altora dar pentru noi, „ăştia mici” răspunsul era năucitor.

  • Bună ziua, domnule elev! sau
  • Bună ziua, domnişoară elevă!

Am crezut că râde de noi! Ne-am convins repede că greşeam. Deşi atunci nu-l înţelegeam pe director, întrezăream totuşi că respectul şi politeţea pe care ni le datorăm unii altora nu depind de ierarhie sau de poziţia socială. Era o lecţie pe care inginerul – profesor, plămădit după o reţetă din alte vremuri, ne-o preda cu dar şi cu har!

Ani mulţi m-a urmărit acest episod din cariera mea şcolară. L-am evocat deseori în discuţiile cu colegii, cu prietenii sau cu membrii familiei.

Aseară, scotocind prin arhiva personală, am dat peste colecţia revistei „Energeticianul”, revistă a Liceului Industrial Energetic Bucureşti. Aceasta  găzduia deopotrivă elevi şi profesori. Apărea cu sprijinul întreprinderii patronatoare, Energomontaj şi acoperea o gamă bogată de subiecte profesionale şi de cultură generală. Uitasem de existenţa revistei. Pentru că „E mult deatunci, e mult nepoate!/Şi ca prin vis le văd pe toate” am lăsat totul baltă şi fascinat am (re)citit până în zori, din scoarţă-n scoarţă, toată colecţia.

În numărul 5 din ianuarie 1971 am descoperit articolul „Eticheta – pro sau contra?” semnat de directorul Bratu Petre. La data apariţiei eram în anul doi, aveam şaptesprezece ani şi mă acaparase o pasiune extraşcolară din anul trei.  Nu-mi amintesc să-l fi citit sau dacă am încercat presupun că mi s-a părut prea „greu”.  Am făcut-o acum, după o viaţă de om, de mai multe ori şi cu alţi ochi. Iată-l: (sublinierile îmi aparţin)

7

Eticheta – pro sau contra

„Omul nu este altceva decît şirul faptelor sale” – a spus Hegel. În acest şir nu există fapte întîmplătoare şi neînsemnate. Unii ducîndu-se la lucru, îi îmbrîncesc pe ceilalţi, se îngrămădesc primii la uşa autobuzului. Alţii, pe aceeaşi bucată de drum, rămîn întotdeauna delicaţi. Ei nu consideră că merg pur şi simplu spre locul de muncă, ci că parcurg cîteva minute din viaţă. Aceste minute le reflectă chipul ca o oglindă.

Se întîmplă uneori să-ţi vină în casă un necunoscut care aparent face exact ceea ce fac şi ceilalţi: salută, spune cuvinte obişnuite … În urma lui toţi rămîn însă încîntaţi, ar vrea să-l revadă, să-l invite la o cafea, să fie în compania lui, să-l asculte. În ce constă secretul farmecului său? În talentul politeţii şi amabilităţii, al bunei lui creşteri. Probabil că nu s-a născut „înger” şi natura i-o fi hărăzit şi lui să fie impulsiv, nervos, capricios. Dar de mic nu i s-a permis să-şi dea frîu liber proastei dispoziţii. Cu anii, i-a devenit efectiv imposibil să mai arunce cuiva o privire încruntată, să se strîmbe la o glumă nereuşită, să trîntească demonstrativ uşa la nasul cuiva. Acesta este talentul comunicării cu oamenii, al politeţii.

Unii declară categoric: între maniere şi adevărata frumuseţe sufletească e o mare diferenţă. La ce ne trebuie fasoanele, afectarea? Nouă daţi-ne frumuseţe spirituală!

Alţii se justifică cu un aer nevinovat: da, aşa e!

Dar grosolănia jigneşte, traumatizează, slăbeşte sistemul nervos, aşa că, să fim politicoşi unii cu alţii.

Bineînţeles, se întîmplă ca sub o grosolonie aparentă să se ascundă un suflet delicat şi sensibil. Dar dacă n-ar exista nici această grosolănie aparentă, omul ar avea numai de cîştigat. Bineînţeles, se întîmplă şi invers, ca nişte maniere frumoase să mascheze cruzime, neomenie, nesimţire. Dar atunci să demascăm cruzimea, neomenia, nesimţirea, nu buna creştere.

Nu-i adevărat că dragostea de oameni garantează prin ea însăşi bunele maniere! Poate avea cineva un suflet de aur, dar dacă în copilărie n-a învăţat că trebuie să dea „bună ziua” şi să fie respectuos  cu cei din jur, nu o va face. Fiindcă e vorba nu de bunătatea sufletului, ci de educaţie.

Purtarea omului este filozofia comportării lui. Nu degeaba etica (morala) şi eticheta sunt cuvinte cu aceeaşi rădăcină. Bunele maniere presupun o atitudine etică faţă de oameni, proastele maniere sînt imorale. Filozofia comportării are legi proprii, care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte. Pe copiii noştri nu-i obligăm să inventeze din nou alfabetul, cifrele şi tabla înmulţirii. Atunci de ce să considerăm că-i ruşinos să la predăm ştiinţa simplă, dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni?

Ing. BRATU PETRE

Directorul liceului

Inginerul Petre Bratu, un OM, vremelnic profesor şi director de şcoală ştia că „filozofia comportării are legi proprii care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte”. Dascăl dăruit şi-a înţeles menirea. Ne-a predat  „ştiinţa simplă dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni” deşi aceasta nu era cuprinsă în programa şcolară. A făcut-o prin exemplul personal, urmat în mod natural de profesori şi de elevi dar şi prin decizii înţelepte. Abea acum, când eu însumi mă pregătesc pentru momentul pensionării, am aflat de ce sub directoratul lui fiecare oră de dirigenţie aborda fără abatere şi o temă dedicată bunelor maniere, regulilor de politeţe sau de comportare civilizată. Omul, inginerul, dascălul şi directorul Petre Bratu nu râdea de noi. Se străduia să ne educe! A reuşit! Avea aliaţi de nădejde – şcoala şi familiile noastre.

Mulţumesc domnule director!

Post Scriptum

Nu mai ştiam nimic despre Liceul Industrial Energetic, azi Colegiul Tehnic Energetic şi nu i-am mai trecut pragul din 1985 – 1986. Directoarea de atunci, fosta mea dirigintă, dr. ing Elisabeta Potolea avea ceva probleme cu laboranţii. Mi-a cerut ajutorul pentru a întreţine/repara echipamentele, aparatele, trusele de măsură din laboratoarele de specialitate. Aşa se face că cel puţin o dată pe săptămână, după amiza până seara târziu, meşteream cu bucurie şi pasiune în laboratoarele prin care trecusem ca elev.

Uneori am putut aprecia pregătirea profesională (şi nu numai) a unor absolvenţi ai liceului. Constatam cu îngrijorare tendinţa constantă de degradare a nivelului de instruire şi de educaţie a unor promoţii succesive.

Zilele trecute, curiozitatea zgândărită de interese publicistice m-a mânat să aflu câte ceva despre activitatea şi rezultatele Colegiului Tehnic Energetic. Saitul  acestuia conţine o grămadă de informaţii dar niciuna care să ilustreze convingător misiunea de a forma „tineri educaţi, responsabili, foarte bine pregătiţi având competenţe educaţionale şi profesionale care să le permită integrarea rapidă în societate”.

Convins fiind că şcoala trebuie să producă tineri bine pregătiţi profesional şi educaţi, adică ceva mai mult decât doar posesori de competenţe, mi-am îndreptat atenţia spre „materia primă” pe care colegiul a primit-o după admiterea în învăţămâtul liceal de stat pentru anul şcolar 2016 – 2017. Informaţiile sunt publice.

8 9

Iată concluziile unei analize sumare:

  • Colegiul Tehnic Energetic pregăteşte specialişti în matematică – informatică, filologie şi…  turism – alimentaţie!
  • Număr de locuri conform planului de şcolarizare, total: 168
  • Număr de locuri ocupate după repartizarea din 19 iulie 2016, total: 98 (58,33%)
  • Gradul de ocupare a locurilor pe specialităţi:
  1. Matematică – informatică: 67,85%
  2. Filologie: 100%
  3. Turism şi alimentaţie: 100%
  4. Electric: 28,57%
  5. Electronică – automatizări: 28,57%
  6. Mecanic: 25,00%
  • La Colegiul Tehnic Energetic Bucureşti s-au ocupat toate locurile alocate specializărilor…. filologie şi  turism – alimentaţie!
  • Cea mai mare medie de admitere: 7,20 (filologie).
  • Cea mai mică medie de admitere: 2,90 (mecanică).
  • 47,95% dintre cei admişi au obţinut medii cuprinse între 5 şi 6.
  • 29,59% dintre cei admişi au obţinut medii sub 5.

„Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”,  nici măcar nu comentez! Doar constat! Cu nemărginită tristeţe.

2 comments to Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (II)

  • Ando

    Ferice de cei care pe parcursul şcolilor(de orice fel) au avut parte de astfel de profesori, care- în primul rând- erau OAMENI!

  • Cornel S

    Era, parca, alta lume, desi se traia in epoca „socialismului biruitor„! Poate ca si azi sunt oameni cu calitati similare, insa sunt probabil izolati, fiind in discordanta cu mediul…

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>