despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Am ajuns nişte animale, nişte animale

Ştiţi ce s-a-ntîmplat în Craiova înainte de Paşte: un bunic care traversa prea-ncet strada a fost omorît în bătaie de un şofer.

În Bucureşti am face asta în fiecare zi: pietoni, biciclişti, şoferi. Ne-am omorî, dac-am avea cinci minute libere – doar că ne grăbim cu toţii. Deocamdată ne-njurăm, ne ameninţăm – dar mai e un pic şi o să ne omorîm, fiţi fără grijă.

Violenţa şoferilor nu se justifică. Dar cum să reacţionezi cînd un bătrîn inconştient îşi ia cei doi nepoţi de mînă şi traversează pe roşu? Am oprit – şir de maşini – şi l-am înjurat îndelung; nu l-a bătut nimeni, dar gîndiţi-vă: omul ăla-şi risca viaţa! viaţa sa şi-a doi copii!

O campanie desfăşurată recent de Poliţia Rutieră a adus în lumină pericolele de pe trecerile de pietoni. Da, recunoaştem, nu acordăm prioritate pietonilor; nu îndeajuns. Dar tocmai pentru că trecerile de pietoni au ajuns un loc atît de periculos, se cade să te uiţi de zece ori şi să traversezi o dată. Nu e momentul pentru forţarea norocului; cînd vezi că vine, pe trei benzi, un cîrd de maşini scăpate de la semafor nu te-apuci să traversezi cu obstinaţie. Da, e dreptul tău – dar dacă eşti călcat la ce-ţi foloseşte? Am văzut acu-două zile un martir din ăsta al civismului; fireşte că-şi ducea şi copilul în cîrcă.

Am mers mult cu bicicleta-n oraşul ăsta, dar îi urăsc pe mulţi biciclişti. Îi urăsc nu ca şofer – ci şi ca pieton, şi ca biciclist. Pentru că niciodată nu mi-a dat prin cap să traversez după-amiaza Piaţa Victoriei, sau să mă bag dimineaţa pe aleile de biciclişti din Piaţa Unirii. Da! – ar fi dreptul meu; dar eu, biciclistul, am o sută de alte variante de a mă fofila pe alei şi străduţe – de ce să mă bag pe unde e aglomeraţia mai mare? de ce să mă bag într-un loc de care altcineva are mai multă nevoie decît mine? Cînd văd un biciclist d-ăsta, care se bagă prin traficul cel mai intens şi mai încîlcit, care-n plus mai merge şi cu căştile pe urechi – chipurile, în lumea lui – zău că i-aş trage o lopată-n spinare.

Iar motocicliştilor – acele făpturi gingaşe, care altminterea trebuie ocrotite de ceilalţi participanţi la trafic – nu-ţi vine să le vîri aceeaşi lopată, dar cu coada-nainte şi în roata din faţă, cînd îi vezi gonind cu 120 prin centru?

Bucureştiul e locul unde am ajuns să ne urîm şi să ne dorim sincer moartea: şoferii, pietonilor; vînzătorii, cumpărătorilor; chelnerii, clienţilor; agenţii comerciali, oamenilor de la care aşteaptă comision; primarii, cetăţenilor – şi aşa mai departe.

8 comments to Am ajuns nişte animale, nişte animale

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>