despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Morții-s morți, doar tupeul e nemuritor

colectiv

A trecut un an.

Nu uităm – noi, oamenii, nu uităm. Noi, oamenii, alegem să iertăm; sau nu; dar de uitat – nu uităm.

Nu uităm nici pe cine credem că-i de vină, nu uităm nici pe cine și-a tras folos.

S-a ridicat și-un mic monument în fața fostului club „Colectiv”. L-am văzut în poze.

Nu mă interesează: e frumos… e urît? Nu mă interesează: e scump… e ieftin?

Dar mă interesează – și-mi place enorm, maxim! – cum autoarea monumentului a găsit de cuviință să-și pună numele-n valoare.

Bieții morți, unul după altul, îngrămădiți – ca la școală – după alfabet: numele-ntîi, prenumele la urmă….

… și lăfăindu-se, cu litere mari, dedesubt… autoarea:

Elena SURDU STANESCU

Pentru că asta-i important! Să sară-n ochi! Să vadă lumea! Să se știe!

Pardon! scrie „Leonardo” pe frunte, la Gioconda? Scrie „Brîncuși” pe fund, la Cumințenie?

Ei, dar nici Leonardo, nici Brîncuși n-au fost chiar vreo Elena SURDU STĂNESCU…

Morții-s morți, doar tupeul e nemuritor.

2 comments to Morții-s morți, doar tupeul e nemuritor

  • dragos b

    Un kitsch. Chiar unul jalnic. Nepotrivit oamenilor ălora. Uite aici ce “drăcovenii” desena unul dintre cei care au murit acolo: http://www.deviantart.com/browse/all/?section=&global=1&q=metalpiss&offset=0 Nu cred că i-ar fi plăcut “statua”.

  • hm

    toate-au mai fost zise odată, și bine…

    Da, cumplita veste a morţii lui Mihail Alexandrovici stârni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigând că trebuie scrisă şi expediată numaidecât, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, şi unde? Şi pentru ce s-o trimiţi? Chiar aşa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strânsă acum de mâinile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de faţă cu acele strâmbe ale profesorului! S-a dus şi nu are nevoie de nici o telegramă. Totul s-a sfârşit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

    Da, s-a dus, e mort… Bine, dar noi suntem vii! Valul de durere se stârni, ţinu cât ţinu şi începu să scadă, să se liniştească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, şi, la început, mai pe ascuns, apoi făţiş băură votcă şi luară câte o gustărică. Nu, zău aşa, la ce bun să se strice sau să rămână în farfurie chifteluţele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? Îl ajutăm cu ceva dacă rămânem flămânzi? Că doar noi n-am murit!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>