Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu
Vagoanele aveau la capete și lângă ușa din față numărul și traseul scrise cu negru, iar seara trăgeau la depou. Mai puțin tramvaiul 26, scris cu roșu, care făcea toată noaptea ture prin oraș, pe un traseu inelar, fără cap și fără coadă.
Era mult după miezul nopții, mă-ntorceam de la un ceai dansant cu fete multe și băutură puțină, n-aveam nici grabă, nici somn. A oprit la peron un 26 luminat a giorno, aproape gol. În vagonul-remorcă, pe primul scaun lângă ușă, un singur pasager: Radu Beligan. Luat cam pe nepusă-masă, am salutat din reflex. Mi-a înapoiat un bună seara cu zâmbet. I-am cerut scuze, nu mă cunoștea, poate nu s-ar fi cuvenit să-l inoportunez, dar așa m-a-nvățat mama, când văd pe cineva cunoscut să dau bună ziua.
– Transmite mulțumiri mamei dumitale.
– Nu mai e pe aici.
– Atunci am să-i transmit eu, acolo, când o văd, și a ridicat un deget. Șezi aici, lângă mine, doar n-o să stăm eu într-un capăt și mata în celălalt al tramvaiului, ar fi caraghios. După vârstă și miros, pari a veni de la un chef.
– Păi de unde, la ora asta ? Dar dumneavoastră ?
– De la plimbare. Un obicei deprins în tinerețe, nu mă pot dezbăra. Ziua mă oprește la fiecare pas câte cineva și-mi pierd șirul gândurilor. Dar noaptea e liniște și profit de insomnie. Studinte ?
– … în drept și publicist ? nu tocmai. Filologie clasică și dansuri moderne, la Casa Studenților.
– Nostimă combinația, felicitări. Eu am să cobor aici, la Roma, locuiesc pe Washington. Mata până unde mergi?
– Bariera Vergului.
– Oho, mai ai ceva drum. Uite, ca să nu te plictisești. A scos din buzunar o cărțulie, a mângâiat-o și a împins-o către mine. Les Chansons de Bilitis, poeme apocrife ale unei curtezane din Lesbos.
Am încercat să refuz, dar a insistat:
– Te rog, păstreaz-o. Și sa nu-mi ceri autograf. Am pix, dar îmi displace ritualul.
comentarii