vizigotu

Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu

În dosul blocurilor de pe Decebal, între Delea Nouă și Speranția, e o străduță care se cheamă „Anestinelor”. Nimeni nu știe ce înseamnă, puteți căuta și pe internet, tot degeaba. Așa se face că denumirea a supraviețuit valurilor care au spălat fără milă numele străzilor din București în anii 48-49, ai luptei de clasă, în anii 60, după destalinizare, în anii 80, ai demenței ceaușiste, și încă o dată după 1989.

Străduța e croită strâmb, nu-i vezi capătul dintr-o parte în alta, intri pe ea și nu știi pe unde și dacă o să mai ieși. O adevărată enclavă medievală: fără electricitate, fără apă curentă, zoaiele aruncate peste gard se scurgeau pe mijlocul drumului pietruit cu bolovani de râu și era locuită exclusiv de țigani. Nici miliția nu se încumeta să intre pe Anestinelor. A rămas de pomină un episod epico-burlesc: după o banală încăierare între copii, puradelul caftit a chemat în ajutor un frate mai mare, care l-a bătut pe învingător. A doua zi tatăl acestuia l-a pândit pe vlăjgan și i-a muiat oasele. Au intervenit părinți, unchi, vecini, și timp de trei zile a fost război general. Se fugăreau pe stradă și se tăiau cu cuțitele, din curți zburau pietre și topoare, iar milițienii stăteau pasivi la capetele uliței și nu-i lăsau pe bătăuși să iasă la drumul mare.

Altminteri nu era o zonă de nestrăbătut. Nu era singura stradă cu țigani din cartier, aveam colegi și la școală, jucam fotbal – cu mingea noastră, binențeles, ei nu aveau niciodată – ne mai certam, ne-mpăcam și ne vedeam de-ale noastre.

Până la școală mergeam trei stații cu tramvaiul 19, pe Theodor Speranția, și încă cinci minute pe jos. Uneori, pentru bani de semințe, făceam blatul. Odată era s-o-ncurc. La prima stație văd că se urcă o echipă de controlori. Abia am avut timp să sar jos înainte de a se-nchide ușile. Singura șansă ca să nu întârzii era s-o iau la picior pe Anestinelor, ca să scurtez drumul. La cotitură, văd că-mi aține calea  Bijică. Era în clasă cu mine, deși mai mult nu era, dar avea cu trei-patru ani mai mult ca noi, fiind campion la repetenție.

–  Un-te grăbești așa, ia stai să te-ntreb o chestie.

–  Lasă-mă să trec, am prima oră cu Vizigotu.

Vizigotu era spaima școlii, responsabil cu toate pedepsele și cu exmatriculările. Cenzura uniforme, măsura părul băieților și fustele fetelor, pândea fumători, ascuns în closetul elevilor. Ideea de a mă expune unui conflict cu Vizigotu l-a întărâtat pe Bijică.

–  No-no-no, stai așa, nu trece nimeni pe-aici fără vamă. A scos din buzunar un briceag, l-a desfăcut și mi l-a fluturat prin față. O sculă ieftină, dintr-un oțel ordinar, care se ascuțea bine pe piatră și tăia ca lama de ras, cu mânerul turnat artistic în formă de pește. Se nasolea treaba, era în stare să mă cresteze nițel, așa, în glumă. Am scos din buzunar banii mei de tramvai pe trei zile:

–  Ce vamă băi, na, asta-i tot ce am.

–  Mă piș pe ei, ăștia-s bani ? și scoate un șomoiog de bancnote boțite. Ia de colea, să ai și tu de țigări.

–  Nu-mi trebuie, hai te rog, lasă-mă să trec.

–  Ia bă d-acilea, n-auzi, i-am făcut ieri la barbut.

–  Hai mă Bijică, dă-mi drumu să trec, nu mă băga în colimator la Vizigotu.

–  Da ce ți-e așa frică de el ?

–  Nu băi, da mi-e târșă să-i dau apă la moară împuțitului ăla.

–  Vrei să-l fac să nu mai facă rău la nimenea ? Ia scoate o foaie ca la extemporal și scrie mare pe ea: Vizigotu.

Am rupt o pagină din maculator și m-am executat. Cu peștele-briceag a făcut câteva tăieturi  și a răsucit din ea un fel de păpușă.

– Ai foc ?  n-ai, de unde să ai tu foc.

A scos o brichetă, a aprins și a început să bălmăjească un descântec pe țigănește. După ce-a ars un picior, dreptul, flacăra s-a stins. Bijică a pus cuțitul jos, ca s-o aprindă din nou. Am dat un șut în cuțit și am rupt-o la fugă. Până să-și recupereze ceacâia, că dac-o lăsa-n drum n-o mai găsea, eu eram deja înapoi în strada mare. Am luat-o încetișor la pas, că oricum era prea tîrziu. Când am ajuns la școală, băieții jucau fotbal în curte.

– Da unde-i Vizigotu ?

– A lunecat pe scară, s-a-mpiedicat în catalog și a făcut o entorsă.

– La ce picior ?

– Parcă la dreptu. Da de ce-ntrebi ?

Nu i-am răspuns. Mă gândeam, cu o cruzime de școlar, ce-ar fi fost dacă ardea hârtia până la capăt.