Cosmosul vazut… din Obor

 scris de Ando

Fotografiile astea, făcute de Andrei Bîrsan în piaţa Obor, mi-au adus aminte de o întâmplare amuzantă.

Era prin noiembrie 1981. Mă transferasem de puţină vreme de la I.E.M.I. la Aerofina dar, deja, duceam dorul vechilor colegi cu care mă înţelesesem foarte bine atât la serviciu cât şi în diversele momente de relaxare petrecute împreună, cu diverse ocazii, în afara programului.

Aşa se face că m-am bucurat tare mult când, într-o dupa amiază, venind de la serviciu, m-am întâlnit în Obor cu patru din cei mai buni amici de la IEMI, chitiţi să dea o scurtă raită bahică printr-unul din localurile din apropierea pieţei. M-am alăturat fără ezitare grupului şi am purces la… treabă. După vreo două ore, uşor afumaţi şi într-o stare de „bună dispoziţie”, părăsim cârciuma şi dăm cu ochii de… Turbo Jet. În acel moment, spiritul de exploratori ai spaţiului s-a dovedit a fi mai puternic decât simţul ridicolului şi ne-am proţăpit, toţi cinci, la casa de bilete. Omul de acolo a avut o mică tresărire când ne-a văzut aşa, în grup organizat, dar la urma urmei, banii sunt bani… şi ne-a dat biletele. Am urcat treptele scării şi am intrat în rachetă. Din câte îmi amintesc, aranjamentul interior consta în două rânduri laterale a câte două scaune, separate printr-un culoar îngust. Fiecare din cele două rânduri era montat pe niste glisiere. În faţă, spre vârful  rachetei, era un ecran rotund pe care – după stingerea luminii – era proiectat un film care prezenta, pe un fond sonor adecvat, etapele unui mic raid cosmic, văzut din postura de „cosmonaut” (lansare, zbor, survolarea unei planete, întoarcere pe Pământ). Cireaşa de pe tort erau însă secvenţele de luptă cu alte nave, ceva gen „star wars”. Înainte de „start”, racheta se înclina în sus, iar în timpul „zborului” şi a „bătăliilor”, rândurile de scaune făceau diverse mişcări de du-te-vino pe glisierele amintite. Din când în când, întreaga rachetă executa şi nişte mici rotaţii în jurul axului propriu, undeva în jur de 30 de grade. Pentru efect, toate aceste mişcări erau coordonate cu imaginile care se derulau pe ecran.

Spectacolul ăsta cu imagini şi zgâlţâieli dura circa 15 minute.

Vă daţi seama de uimirea copiilor din rachetă când ne-au văzut, ditamai măgădăii, cum ne înghesuim în acele scăunele… Ce mai, arătam ca măgarii între oi! Spre meritul nostru, ne-am comportat decent, adică n-am râs şi n-am făcut mişto de micuţii acaparaţi de spectacolul interstelar.

La coborâre, jos lângă scara rachetei se postase un ţigănuş plin de muci care ne privea cu interes. Să fi avut 9-10 ani. Din tot grupul de adulţi, m-a ochit pe mine. Probabil şi-a dat seama că eram cel mai tânăr şi, deci, eu pot fi partenerul ideal de dialog.

– Nene, nene… stai să-ţi zic ceva!

– Lasă-mă bă, în pace, că nu-ţi dau nimic! – l-am contrat eu, obişnuit fiind cu practicile conaţionalilor din Obor.

Muciosul nu s-a descurajat şi, trăgându-mă energic de mânecă, m-a informat pe un ton conspirativ:

– Nene, nene… v-au păcălit! Racheta n-a plecat, a stat aici! Am văzut eu! Doar s-a învârtit niţel!