Ne-am obișnuit să alergăm prin Oraș; n-avem noi chef să privim în stînga și-n dreapta. Nici timp n-avem.
Dac-am avea, am vedea cît de împuțit e totu-n jurul nostru.
Îi de-ajuns să trecem prin oricare din ieșirile din București. Sau intrările – depinde cum le luăm; dar oricum sînt infecte.
Capete de linii jegoase, cu coșmelii murdare, cu barăci de tablă-n care se poate bea cîte-un pahar de poșircă; patiserii amărîte; maldăre de gunoaie, locuri virane unde se strîng curieri ca să-și mute marfa dintr-o dubă-ntr-alta; noroaie, depozite prăpădite de materiale de construcții; microbuze șui care-așteaptă să ducă mușterii-n comunele suburbane; blocuri noi înghesuite pe cîte-o parcelă mărginită de table ruginite și scaieți; oameni săraci care se tîrîie spre piețe cu cărucioare.
Peste tot pe unde dai să ieși ori să intri, Bucureștiul e murdar, prăpădit, meschin, neprietenos și lăsat de izbeliște de primării; iarba, florile, gărduțurile și bordurile colorate n-ajung aici mai niciodată.
… și văd asta și azi; o văd de cînd mă știu, oameni buni – nu se schimbă nimica, nimica.
O ieşire/intrare cât de cât mai decentă este cea spre/dinspre autostrada Soarelui(Constanţa.
Da, da’ de partea aia de oraș se ocupă Robert.
De fapt,bd. Th. Pallady era deja croit de pe vremea lui Ceauşescu, cu sensurile auto separate de culoarul “verde” de pe mijloc pentru tramvai, iar racordarea cu autostrada a fost, relativ, uşor de realizat. Meritul lui Robert este că (deocamdată)îngrijeşte zona.
E de-ajuns – și mai mult decît fac ăilalți. Ia, uite ce mizerie e spre ieșirea uriașă dinspre autostrada de Pitești.