despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

noi – oamenii!

… nu-i defel luminos să ne gîndim cît din viața noastră s-a scurs sub mai multe forme de dispreț.

Am trecut prin vremurile în care disprețul era comunist; ceaușist – cînd, de fapt, omul nu conta; nu exista; nu merita luat în seamă altminterea decît scris într-un tabel.

Mai apoi, disprețul s-a sofisticat, s-a modificat, a căpătat valențe originale, precum cele ale democrației de după Revoluție.

A fost, însă, un dispreț cu care noi – oamenii – ne-am obișnuit să luptăm!

A fost disprețul acela postcomunist, fesenist, pesedist; disprețul baronilor, aroganților și îmbuibaților… dar ce minune: noi – oamenii – am izbîndit să-l identificăm; să-i găsim punctele slabe, pe care să le atacăm; a fost – și încă este! – disprețul contra căruia luptăm și azi, zi după zi.

Să repetăm: disprețul cu care ne-am obișnuit să luptăm… nu disprețul cu care ne-am obișnuit.

Din păcate, una din căile cu care ajungi să lupți cu disprețul este să-ți construiești un soi de platoșă… să-ți construiești, care va să zică, propria formă de dispreț.

… cu disprețul pre dispreț călcînd!

Și nu-i bine!

Cum poți să lupți contra disprețului Statului… ajungînd să disprețuiești oamenii care nu-ți plac, care nu-s ca tine, care nu știu, nu pot ori nu vor să gîndească aidoma?

E, azi, ziua noastră: a tuturor; gîndiți-vă cîteva clipe, azi, și la dispreț.

Ne-au disprețuit, ne disprețuiesc: e vorba de niște „ei” care fac asta. Să nu ajungem să fim – noi – la fel ca ei.

Noi – oamenii!

2 comments to noi – oamenii!

  • Ando

    “România n-a fost nicicînd mai furioasă și mai plină de ură. Este o agresivitate și un potențial de violență cum probabil n-au mai fost din anii ’30 încoace… Nu există pic de empatie. Nu există pic de răbdare. Fiecare îl vrea pe celălalt aneantizat, măcar simbolic.”

    Am citat de undeva, nu contează de unde, pentru că este dureros de adevărat.

  • Dan

    Una dintre suprizele majore pe care le-am avut când m-am mutat la paralela 53 (fostă 52 acum 3 ani) a fost modul de raportare la om. În ziua “uraganului” din octombrie aveam planificat un zbor până pe insula vecină; am plecat de acasă cu zborul activ, am luat boarding pass-ul, am trecut pe la securitate, am stat poate 1h la poartă așteptând îmbarcarea – și, deloc neașteptat, zborul s-a anulat. La ora respectivă era oprit de ceva timp tot transportul public, pe toată insula, ca să țină “nebunii” ca mine în casă, departe de copaci și de alte riscuri. Sigur, n-a fost plăcut, cumva am ajuns acasă în final, linia aeriană a dat toți banii înapoi pe bilet etc. Înainte însă de asta, expunând rahatul în care ajunsesem pe canalele interne de comunicație, așteptarea mea românească era ca acolo printre colegi fie să nu fiu băgat în seamă, fie să apară vreun deștept care să arunce un “dar la ce ți-a trebuit să pleci de uragan” / “așa îți trebuie” / “LOL” (etc etc). Ce am primit a fost, la fel de românește, neașteptat: “OMULE, EȘTI BINE?”

Leave a Reply to Dan Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>