Tradițiile-s frumoase – ele fac Sărbătorile…
Una dintre ele e cea a colindatului. Ce frumos e să te trezești cu copii veseli la ușă sau cu un cor cu multă armonie!
Da-n realitate, ne pomenim cu gunoieri, popi și – cel mai des – hăndrălăi mascați care bat toba.
Mă rog, se cheamă, totuși, că și ăștia fac ceva, în schimbul banului așteptat.
Cîntă, fluieră, bat tobele, dansează, chiuie, fac urări – e ceva muncă la mijloc!
Mai bine zis… făceau.
Anu’ ăsta, „colindătorii” nu mai cîntă, nu mai suflă-n trîmbițe, nici tobă nu mai cară – s-au modernizat.
Tîrîie după ei o pereche de boxe, pe-un cărucior, și atît! Nu cîntă ei nimic – ei doar pun colinde printre blocuri!
Au o capră, un urs – mă rog, ceva costumat – care mai țopăie, și atît!
Restul de 10-15-20 de hăndrălăi nu se muncesc, nu se chinuie, nu se stresează; mai urlă cîte-o urare doar dacă le pică ceva de la geam, de la vreun cetățean milos.
Treaba cu boxele nu e nimic pe langa agresivitatea si obraznicia de care dau dovada cand primesc altceva decat bani. Sau cand nu li se deschide usa “cre(s)tinilor”.
Eu nu le-am deschis, deoarece consider ca nu mai au nimic in comun cu colindatorii “de odinioara”; e doar o cersetorie mascata. Dar am vazut portocale si mere aruncate si strivite in batjocura pe scarile blocului, plus ambalaje de ciocolata, flegme si pisat. Cred ca, de fapt, e vina mea ca nu le-am deschis…
De asta nici nu mai zic!
Oricum, deschid doar copiilor de pe aici, din blocurile noastre.
De altfel, sunt singurii care chiar urca pe la toate etajele, restul golanilor urlă în stradă.